I. A lui Avva Marcu

1. Lepădând durerea şi necinstirea, nu te făgădui să te pocăieşti prin alte fapte bune, că slavă deşartă este, iar nedurerea are fire a sluji păcatului şi prin cele de-a dreapta. Dacă cineva va cădea în vreun păcat, şi nu se va întrista după măsura greşealei, cu lesnire iarăşi întru aceleaşi mreje va cădea.


II. A lui Avva Isaac Sirul

1. Întru cele ce ai pierdut bunătatea, întru aceleaşi iarăşi câştig-o pe dânsa. Eşti dator aur lui Dumnezeu? Nu primeşte de la tine mărgăritare; adică, ai pierdut întreaga înţelepciune? Nu primeşte Dumnezeu de la tine milostenie, tu petrecând în curvie; pentru că sfinţirea trupului voieşte de la tine. De vreme ce ai călcat porunca, de pizmă fiind biruit, de ce te lupţi cu somnul priveghind şi de post cu totul te-ai lipit? Nici un folos nu-ţi va fi ţie din aceasta către acea patimă. Că fiecare boală, şi de la suflet, şi de la trup, cu potrivitele sale doftorii se tămăduieşte.

2. Doi fraţi după trup s-au lepădat de lume, din care unul, şezând în Muntele Eleonului, într-o zi, foarte cu umilinţă înfocându-se la inimă, s-a pogorât în sfânta cetate. Şi, mergând, la dregător, a povestit lui păcatele sale, zicând lui: "Munceşte-mă după lege". Iar dregătorul, minunându-se, s-a îndoit întru sineşi şi a zis fratelui: "Cu adevărat, omule, pentru că tu de sineţi ai mărturisit, nu îndrăznesc să te judec pe tine mai-nainte de Dumnezeu; că poate ţi-a şi iertat ţie". Şi, ducându-se fratele, şi-a pus fiare în picioare şi în grumaji, şi s-a încuiat pe sine în chilie. Iar dacă cineva venea vreodată şi întreba, zicând: "Cine ţi-a pus părinte astfel de fiare grele?" El răspundea: "Dregătorul".

Cu o zi mai-nainte de săvârşirea lui, stând îngerul înaintea lui, îndată fiarele au căzut de la dânsul. Apoi, a doua zi, venind cel ce-i slujea lui şi întrebându-l cine i-a dezlegat fiarele de la dânsul, fratele a răspuns aşa: "Cel ce a dezlegat păcatele mele. Că s-a arătat mie ieri, zicând: «Iată, pentru răbdarea ta, s-au dezlegat ţie păcatele tale». Şi s-a atins cu degetul lui de fiare şi îndată au căzut de la mine". Şi, acestea zicând fratele, numaidecât a adormit.

3. Un alt frate şedea deosebi într-una din chiliile mănăstirii Monidia şi se ruga rugăciunea aceasta de-a pururea către Dumnezeu: "Doamne, nu am frica Ta, şi, pentru aceasta, trimite-mi trăsnet, sau altă muncă, sau boală, sau drac, ca măcar aşa să vină întru frică împietritul meu suflet". Apoi, iarăşi rugându-se, zicea iarăşi: "Ştiu că multe am greşit Ţie, Stăpâne, şi nenumărate sunt greşealele mele; pentru aceasta nici nu îndrăznesc a zice ca să mă ierţi, ci, de e cu putinţă, pentru îndurările Tale, iartă-mă, iar de nu-i cu putinţă, pedepseşte-mă aici, iar acolo să nu mă munceşti; iar dacă şi aceasta este cu neputinţă, răsplăteşte-mi aici parte din muncă, iar acolo lucrează munca mai uşor. Numai începe acum a mă pedepsi, însă cu milă, şi nu cu mânia Ta, Stăpâne".

Deci aşa într-un an întreg pocăindu-se, şi aceasta cu lacrimi fierbinţi şi din tot sufletul rugându-se, în post, în priveghere şi întru cealaltă rea-pătimire, trupul şi sufletul său cheltuindu-l şi sfărâmându-l, şezând el într-o zi jos şi tânguindu-se după obicei şi cu scârbă jelindu-se, din multa mâhniciune i-a venit lui dormitare şi a adormit. Şi iată, a stătut lângă dânsul Hristos, zicând cu glas lin: "Ce ai, omule? De ce plângi aşa?"

Iar el, cunoscând Cine este, a răspuns cu cutremur: "Că am căzut, Doamne!" Zis-a lui Cel ce S-a arătat: "Scoală-te dar!" Iar el, sculându-se, plângea foarte. Şi Cel ce i S-a arătat i-a zis iarăşi, aşijderea cu blândeţe şi cu glas lin: "De ce plângi, omule? De ce te întristezi?" Răspuns-a fratele: "Nu voieşti, Doamne, ca să plâng şi să mă întristez eu, cel ce cu atâtea Te-am scârbit şi care de atâtea bunătăţi m-am îndulcit de la Tine?" Iar El, tinzând iarăşi mâna Sa, o a pus pe capul fratelui şi i-a zis lui: "De aici nu te mai întrista, că, de vreme ce tu pentru Mine te-ai scârbit [pentru păcatele tale], eu nu Mă voi mai scârbi asupra Ta. Că dacă Eu Mi-am dat sângele Meu pentru Tine, cu atât mai vârtos îţi voi da ţie iertăciune, şi la tot sufletul curat ce se va pocăi". Şi venindu-şi fratele întru sineşi de la vedenie, a aflat inima lui plină de toată bucuria, şi aşa s-a încredinţat că Dumnezeu a făcut milă cu dânsul. Şi totdeauna a petrecut în multă smerenie, mulţumind lui Dumnezeu.

4. Zis-a un stareţ: "De vei cădea în păcat şi te vei întoarce dintr-însul, şi vei începe în scârbă şi în pocăinţă, vezi să nu încetezi întristându-te şi suspinând către Domnul până în ziua morţii tale, altminteri în aceeaşi groapă vei cădea; că întristarea cea după Dumnezeu este frică a sufletului, care nu-l lasă pe dânsul să cadă".

5. Spunea Avva Daniil despre Avva Arsenie: "Că apa în care muia smicelele nu o schimba decât numai o dată în an, şi, împuţindu-se ea, el numai puţin îi mai adăuga. Şi aşa împletea şirul până la ceasul al şaselea. Iar neschimbându-se apa, se făcea putoare. Şi l-au rugat bătrânii care veneau: "De ce nu schimbi apa smicelelor, şi suferi o putoare ca aceasta?" Şi le-a răspuns lor stareţul: "în locul tămâierilor şi al mirurilor cu care m-am îndulcit în lume, eu trebuie să sufăr o putoare ca aceasta". Aşa şi noi, prin cele potrivnice să ne sârguim a tămădui cele potrivnice, iar dulceţile cu care ne-am îndulcit, prin potrivnice rele-pătimiri ucigându-le, întru cunoştinţă să ne nevoim.

6. Zis-a Avva Teodor al Fermei: "Că omul, stând întru pocăinţă, nu este legat întru poruncă; adică cel ce se pocăieşte cu adevărat, dacă voieşte a face şi peste poruncă, nimic nu-l opreşte pe dânsul; iar, zicând «poruncă», nu zic doar de una, ci de toată porunca pe care Duhul o a pus în Biserică [căci nu a pus numai una]; întocmai este şi dacă a luat în chip osebit vreo poruncă de la părintele".

7. Doi fraţi, luptaţi fiind de Diavolul, s-au dus şi şi-au luat femei; apoi au zis unul către altul: "Ce am dobândit oare lepădând chipul îngeresc şi venind întru necurăţia aceasta, pentru care pricină vom şi merge în veşnicul foc şi în nesfârşitele munci? Deci, să ne întoarcem iarăşi la pustie şi să ne pocăim. Şi, ducându-se, au rugat pe Părinţi să le dea lor porunci, mărturisind cele ce au lucrat. Deci au poruncit Părinţii să fie închişi ei un an şi să li se dea amândurora deopotrivă pâine şi apă; căci fraţii erau deopotrivă şi la chip.

Iar dacă s-a plinit vremea pocăinţei, au ieşit; şi i-au văzut pe ei Părinţii: şi unul adică era galben, posomorât şi topit [de nevoinţă], iar altul, luminat şi înflorit; şi s-au mirat Părinţii cum, de aceeaşi hrană deopotrivă împărtăşindu-se amândoi şi închişi fiind amândoi, aşa, la faţă, unul de altul foarte mult se deosebesc. Şi l-au întrebat pe cel posomorât, zicând: "Ce îndeletnicire era aceea cu care cu gândurile te îndeletniceai, şezând în chilie?" Iar el a zis: "Răutăţile pe care le-am făcut şi munca întru care eram a merge socotind de-a pururea, de frică osul meu s-a lipit de carnea mea (cf. Ps. 101: 6)". Şi l-au întrebat şi pe celălalt despre ce gândea în chilie, şi el a răspuns: "Mulţumeam lui Dumnezeu că nu m-a lăsat să mor în păcat, ci m-a scos din spurcăciunea lumii şi din muncă, şi m-a adus la această vieţuire îngerească; şi, pomenind pe Dumnezeu, mă veseleam". Şi au zis bătrânii că pocăinţa amândurora este către Dumnezeu.