I. Din viata Sfântului Efrem

Marele Efrem, de-a pururea îndeletnicindu-se întru Dumnezeieştile vedenii, şi cu mintea Ziua Judecăţii neîncetat privind-o şi plângând neîncetat, se depărta şi el, precum Psalmistul (Ps. 54: 8), fugind de toată tulburarea vieţii, şi de toată furtuna şi valul dându-se în lături; şi prin pustie sălăşluindu-se, şi loc după loc schimbând, pentru zidirea şi folosul sufletelor - ca cel ce şi de Dumne-zeiescul Duh se mişca - a lăsat odinioară pământul care l-a născut - după cum dumnezeiescul Avraam, şi acestuia poruncindu-i-se - şi s-a dus în cetatea Edessei, o dată adică ca să ajungă a se închina la Sfintele Moaşte şi la locurile cele dintru dânsa, iar a doua pentru vorbirea cu vreun bărbat din cei cuvântăreţi [învăţaţi], ca din rodul cunoştinţei lui să se împărtăşească, care lucru îl şi cerea de la Dumnezeu, zicând aşa: "Iisuse Hristoase, Stăpâne şi Doamne al tuturor, învredniceşte-mă ca, intrând în cetatea Edessa, cu un bărbat ca acesta să mă întâlnesc, care să fie îndestulat a-mi vorbi mie cele spre zidirea şi folosul sufletului".

Aşa rugându-se, de vreme ce era lângă intrările cetăţii şi pe poartă intra, era îngrijat şi luător-aminte, pândind şi îngrijindu-se de cum s-ar putea apropia de un bărbat ca acesta, ce să-l întrebe pe dânsul şi de ce fel de folos să se îndulcească. Aşadar, cu îngrijarea păşind, deodată l-a întâmpinat o femeie, iar aceea era curvă; iar lucrul acesta era negreşit al lui Dumnezeu - al Celui ce, de multe ori, tainic şi negrăit prin cele potrivnice cele de folos le iconomiseşte. Deci aşa Sfinţitul Efrem, afară de toată nădejdea [în chip neaşteptat] întâlnindu-se cu curva, stătea uimit şi întins [cu ochii aţintiţi] către dânsa uitându-se, slăbind şi pătimind întru sine la suflet cum că nu după rugăciune, ci mai vârtos cu totul împotrivă s-a întâmplat cererea. Iar ea, aşa uitându-se şi privindu-l, mai iute iarăşi pe dânsul punea ochiul.

Iar de vreme ce aşa până la aproape un ceas unul la altul se uitau, vrând Marele pe dânsa a o înfrunta şi întru sfiala cea cuviincioasă femeilor a o aduce, a zis: "Dar ce? Au nu te ruşinezi, femeie, aşa cu ochi înfipţi uitându-te la noi?" Iar aceia a zis: "Dar mie aşa îmi este cu cuviinţă a privi către tine, căci din tine şi dintr-a ta coastă sunt luată, iar tu nu către noi [femeile, curvele], ci mai vârtos către pământ se cuvine a te uita, dintru care te-ai şi luat". Acestea afară de toată nădejdea [aşteptarea] auzindu-le Efrem, mult îi mulţumea femeii pentru folosul adus, şi lui Dumnezeu fierbinte îi înălţa mulţumiri, Celui ce de multe ori mai mult folos poate să aducă prin cele afară de nădejde decât prin nădejde.


II. Din viata Cuviosului Pahomie

1. înţelegând Marele Pahomie priceperea întru toate a lui Teodor, ucenicul său - care, deşi tânăr era, nu precum cei tineri avea cugetarea, şi pe alţii mai slabi în nevoinţă îi îndemna, foarte se bucura de dânsul. Toti cei ai mănăstirii aveau obiceiul ca în fiecare seară, într-un loc anume al mănăstirii adunându-se, să asculte învăţătura Marelui; iar strângându-se odată toţi spre aceasta, a poruncit lui Teodor - tânăr fiind el, precum s-a zis, şi trecând încă de douăzeci de ani - să grăiască fraţilor cuvântul lui Dumnezeu; iar el, îndată şi fără de nicio grăire-împotrivă sau neascultare, deschizându-şi gura sa, le-a grăit lor multe [cuvinte] îndemnătoare spre folos.

Iar unii din bătrânii cei mai vechi, văzând ceea ce se făcu, n-au voit să-l asculte pe dânsul, zicând unii către alţii: "De vreme ce nou-începătorul acesta ne învaţă pe noi, nu-l vom asculta". Şi, părăsind adunarea, s-au dus fiecare la chilia sa. Iar după ce s-a plinit învăţătura, trimiţând Marele, i-a chemat pe dânşii. Şi, venind ei către dânsul, i-a întrebat, zicând: "Pentru care pricină, lăsând auzirea, v-ati dus în chiliile voastre?" Iar ei au zis: "Dar [cum se face că] pe un copil l-ai pus învăţător la atâţia bătrâni care de multă vreme trăiesc în mănăstire?"

Acestea auzind Marele, a oftat tare şi, mult posomorându-se, a zis către dânşii: "Ştiţi de unde a intrat începătura răutăţilor din lume?" Au zis ei: "De unde?" Zis-a lor: "Din mândrie, prin care şi luceafărul cel ce răsărea de dimineaţă a căzut din cer şi s-a sfărâmat pe pământ; aşijderea prin aceasta a căzut şi Nabucodonosor, împăratul Babilonului, care apoi a locuit împreună cu fiarele. Sau n-ati auzit cea scrisă: Că urâciune este la Dumnezeu tot cel înalt cu inima (Pilde 16: 5) şi că cel ce pe sine se înalţă, acela se va smeri, iar cel ce se smereşte, acela se va înălţa (Matei 23: 12)? Deci, necunoscând acestea, v-aţi prădat de Diavolul, toată bunătatea voastră pierzând-o. Că maică şi începere a tuturor răutăţilor este mândria; căci nu pe Teodor lăsându-l v-aţi dus, ci, de cuvântul lui Dumnezeu fugind, de Duhul Sfânt v-aţi despărţit, iar acum cu adevărat de toată jalea sunteţi vrednici! Cum n-aţi priceput că Satana era cel ce vă ajuta vouă a veni întru aceasta?

O, mare minune! Dumnezeu S-a smerit pe Sineşi făcându-Se ascultător până la moarte pentru noi (Filip. 2: 8), iar noi, smeriţi fiind după fire, ne îngâmfăm; Cel din fire înalt şi mare foarte prin smerenie lumea o a ocrotit, putând şi numai cu vederea pe toate a le arde, iar noi, cei ce pământ suntem şi cenuşă, şi orice altceva mai de nimic decât acestea, ne îngâmfăm, necunoscând că dintru aceasta ne trimitem pe înşine întru cele mai de jos ale pământului. Au nu m-aţi văzut pe mine cu multă luare-aminte ascultând? Că zic vouă că eu m-am folosit foarte ascultându-l pe dânsul; căci nu ca ispitindu- vă pe voi i-am poruncit lui a grăi vouă, ci aşteptând ca şi însumi să mă folosesc.

Dar cu mult mai vârtos vouă vi se cuvine a asculta cu smerită cugetare de dânsul! întru adevăr zic că eu, cel în Domnul părintele vostru, ca neştiindu-mi dreapta sau stânga, aşa îl ascultam pe dânsul. Deci înaintea lui Dumnezeu vă zic vouă: că de nu prea mare pocăinţă pentru greşeala aceasta veţi arăta pentru a vi se ierta vouă greşeala, întru pierzare veţi fi, iar din pricina acestei prea rele începeri ce s-a făcut întru voi, nu veţi înceta până când nu veţi ajunge întru cea mai de pe urmă hotărâre a osândirii".

Cu aceste cuvinte - din destul strepezind [cauterizând] rana mândriei -, cu măsură îi mângâia, tămăduindu-le boala, căci era şi aspru când trebuia, şi bun când vremea o cerea, mustrând şi pornind spre bunătate pe cei ce greşesc.

2. Altădată, intrând Cuviosul, a şezut la locul ţesătorilor de rogojini; şi, venind un copil rânduit spre slujba săptămânii, a văzut pe Marele lucrând şi i-a zis lui: "Nu suci aşa fâşia; rău lucrezi. Avva Teodor ţese într-alt chip". Iar el, sculându-se, i-a zis lui: "Dar învaţă- mă, fiule, meşteşugul". Şi, învăţându-l iarăşi, a şezut cu bucurie multă, scârbind şi întru aceasta duhul mândriei. Căci de ar fi avut cuget trupesc, nu s-ar fi plecat, ci l-ar fi certat ca pe unul ce grăia peste măsura sa.


III. Din viata Sfântului Arsenie

1. Marele Arsenie, deşi mare era la cunoştinţă - şi la cea dinafară zic, şi la cea a noastră [creştinească] - şi pe toţi, precum se zicea, cei de atunci cu învăţătura şi cu fapta bună îi covârşea - pentru care şi înaintea multora s-a cinstit pentru a învăţa pe copiii împăratului Teodosie, pe Onorie şi pe Arcadie - , însă, chiar într-acest fel fiind, şi în schit multă vreme nevoindu-se, şi prin bogăţia smereniei Dumnezeiasca cunoştinţă mai mult la sineşi luând-o, nici pe cei mai mojicoşi [puţin învăţaţi], nu se ruşina a-i întreba şi fiecare folos cu putinţă de la dânşii a-l dobândi. Odată, văzând-l pe dânsul oarecine întrebând pe un călugăr egiptean pentru gânduri, şi răspunsuri de la dânsul luând, întru minune hotărând ceea ce a văzut, îl întrebă de pricină, iar el [Arsenie] a răspuns: "Din învăţătură adică din destul m-am împărtăşit, nu tăgăduiesc, însă mărturisesc că alfavita [abecedarul] acestui mojic încă nu l-am învăţat", prin acest răspuns însemnând pe cea după Dumnezeu faptă şi cunoştinţă.

2. Altădată, aproape de râu venind minunatul Arsenie şi vrând a trece cu luntrea, o femeie arăpoaică s-a apucat de cojocul lui, iar el, cumplit şi iute certând-o pe dânsa, aceea a zis: "Dacă monah eşti, Arsenie, du-te în munte". Care grai nu fără de folos i s-a părut a fi lui Arsenie.


IV. Din Pateric

1. Odinioară, Avva Antonie a primit scrisoare de la împăratul Constantin ca să vină la Ţarigrad [Constantinopol], şi socotea ce va face. Şi a zis către ucenicul său Pavel: "Datori suntem să mergem". Iar el i-a zis lui: "De vei merge, Antonie te vei chema, iar de nu vei merge, Avva Antonie". Şi l-a ascultat pe dânsul şi nu s-a dus.

2. Un frate l-a întrebat odată pe un monah mic, adică de vârstă mică, despre folosul vorbirii. Iar el a răspuns: "Dacă cuvintele vorbirii sunt pălăvrăgeală, fereşte-te de ele, dacă sunt de folos, foloseşte-te de pricină şi vorbeşte; dar oricât de folositoare ar fi, nu vorbi multă vreme, ci fii iute şi rupe vorbirea, şi aşa vei avea odihnă".

3. Zis-a Avva Olimpie: "S-a pogorât odată un popă elin în Schit şi a venit în chilia mea şi a dormit; şi, văzând petrecerea călugărească, mi-a zis mie: "Aşa petrecând, nimic nu vedeţi de la Dumnezeul vostru?" Şi i-am zis: "Nu". "Noi, zis-a acela, când slujim dumnezeului nostru, nimic nu ascunde de noi, ci ne descoperă nouă tainele sale, şi voi, atâtea privegheri făcând, liniştiri şi postiri, zici că nimic nu vedeţi? Dar aceea că nimic nu vedeţi, e negreşit pentru că aveţi gânduri rele în inimile voastre, şi acelea vă despart pe voi de Dumnezeul vostru, şi pentru aceasta nu vă descoperă vouă tainele Sale". După aceasta, m-am dus şi am vestit bătrânilor graiurile popii celui elin. Iar ei s-au minunat şi au zis: "Aşa este; că gândurile cele necurate despart pe om de Dumnezeu".

4. Zicea Avva Macarie: "Când eram mai tânăr, foarte mâhnindu-mă în chilie, am ieşit în pustie, zicând gândului meu: «Pe oricine voi întâlni, voi întreba pentru folos». Şi am aflat pe un copil păscând vacile, şi i-am zis lui: «Ce să fac, copile, că mi-e foame? » Răspunsu-mi-a acela: «Dar mănâncă!» Şi i-am zis: «Am mâncat, dar iar mi-e foame ». Zisu-mi-a mie copilaşul: «Dar mănâncă iar!» Iar eu i-am zis lui: «De multe ori am mâncat, şi iar mi-e foame». Iar atunci mi-a zis: «Avva, doar nu eşti asin, nu? Că [văd că] totdeauna vrei să mănânci!» Şi, folosindumă, m-am dus".

5. Zis-a un bătrân: "Mai mult voiesc a mă învăţa decât a învăţa".

6. Zis-a Avva Macarie către Avva Zaharia: "Spune-mi, ce este lucrul călugărului?" Răspuns-a lui Zaharia: "Pe mine mă întrebi, Părinte?" Zis-a Avva Macarie: "Mă vestesc spre tine, fiule Zaharie, că este cineva îmboldindu-mă pe mine a te întreba pe tine". Zis-a lui Zaharia: "După mine, Părinte, pe sine a se sili întru toate, acesta este lucrul călugărului".