I. A lui Grigorie Dialogul

Odinioară, liniştindu-se Sfântul Benedict în chilia sa, Plachid, ucenicul lui, s-a dus la gârla ce se numeşte Lacos, precum e numită de cei de loc, ca să ia apă. Insă vasul cu care voia să scoată apă, căzând din mâna sa, se trăgea de curgerea [curentul] apei; vrând el să apuce vasul din apă, a alunecat şi a căzut în apă, iar pornirea cea iute a apei l-a tras până la o aruncătură de arc. Insă omul lui Dumnezeu, liniştindu-se, precum s-a zis, în chilia sa, a cunoscut întâmplarea, şi, chemând pe ucenicul său Mavru, a zis către dânsul: "Du-te, Mavre, grăbeşte-te, că fratele Plachid a căzut în gârlă, iar curgerea apelor l-a târât departe".

Deci auzind Mavru porunca Părintelui, alergând, s-a dus şi, ajungând la locul cu pricina, a văzut pe Plachid dus departe de locul cu pricina.

Cu toate acestea, cu neîndoită credinţă îndrăznind întru rugăciunile Părintelui, s-a suit pe apă, pe care mergea alergând ca pe uscat, până ce l-a ajuns pe Plachid ce era dus de apă; şi, apucându-l de părul capului, l-a tras din apă, aşijderea umblând până când a ajuns la uscat. Iar atunci, venindu-şi Mavru întru sine, şi cunoscând cum că pe deasupra apei a alergat, şi cum că negreşit cu neputinţă îi era lui aceasta de nu l-ar fi întărit pe el rugăciunile purtătorului de semne Părinte, minunându-se, s-a cutremurat de ceea ce s-a făcut şi, întorcându-se către Părintele său, i-a vestit lui dumnezeiasca minune ce s-a săvârşit.

Iar sfântul nu asupra sa, ci asupra ascultării aceluia o a scris [atribuit]; iar Mavru zicea că porunca sfântului a făcut aceasta; că zicea că puterea întru care era când s-a suit pe apă nu era a lui. Şi, luând aminte monahul Plachid la cea de-Dumnezeu-următoare smerenie a acestora şi la prea iubita lor pricire, a zis: "Eu, atunci când mă trăgeam din adâncul apei, vedeam deasupra capului meu cojocul stareţului meu, de unde am înţeles că dânsul este cel ce mă scotea din apă".


II. Din viata Sfântului Teodosie Chinoviarhul

Ştiind Marele Teodosie cum că celor ce după Dumnezeu au ales a vieţui, nimic altceva nu le-ar putea ajuta la câştigarea faptei bune precum pomenirea morţii, ce a făcut? A poruncit ucenicilor lui ca să-i gătească mormânt, ca împreună cu aceasta adică să li se facă pomenire şi de sfârşitul lor, căci şi acesta se cheamă mormânt, şi aşa mai vârtos înspăimântaţi să-i facă pe ei şi să-i îndemne ca mai ostenicios să lucreze fapta bună; încă şi murind, să nu-i primească pe ei mormântul înainte de a vedea şi ceva din cele viitoare în chip tainic vestindu-li-se lor de mai-nainte. Iar dacă s-a gătit mormântul, el se aşeză deasupra lui, iar ucenicii împrejurul lui. Iar el, cu ochiul cel iute al cugetului văzând ceea ce va să se facă, glumind oareşicum, zicea uitându-se la dânşii: "Iată, mormântul este gata, dar oare cine este din voi care să-l înnoiască?"

Astfel a amestecat Teodosie hazul cuvântului cu dulceaţa a ceea ce urma să vadă. Iar oarecare Vasilie, preot cu vrednicia, iar cu râvna către cele bune luminat păzind părinteştile însuşiri, iar celui ce l-a născut duhovniceşte - precum părinţii cei trupeşti celor născuţi dintr-înşii - cu nimic mai prejos arătându-se întru asemănarea cea din fapta bună, ştiind şi că nu în zadar s-a zis de dascăl cuvântul, apucând întâi între toţi cuvântul, gata şi osârdnic pentru alegerea morţii s-a făcut, de ca şi cum înainte-i ar zăcea un lucru nu vrednic de lepădat, ci plin de câştig şi folositor. Deci îndată în genunchi plecându-se şi faţa de pământ răzimând-o, zicea: "Blagosloveşte-mă, Părinte, şi eu voi fi cel dintâi înnoitor al acestui mormânt".

Deci unul adică a cerut, iar celălalt a dat, iar mormântul l-a luat pe dânsul: căci a poruncit egumenul să se facă toate pentru dânsul, precum este legea la morţi: de trei zile, de nouă şi, la rând, de patruzeci de zile. Şi, iată, luând sfârşit şi cele patruzeci de zile, Vasilie nu s-a prins nici de fierbinţeală, nici capul sau altceva din părţile trupului nu l-a durut, ci, adormind cu un oarecare somn moale şi prea dulce, s-a dus către Domnul, astfel luând el plata ascultării şi a osârdiei de a se muta către cele de acolo, pe aceea adică ca să fie cel dintâi dintre fraţi care să se arate la Dumnezeu şi a se încununa (care plată este semn sigur al celor ce nu cu dulceaţă se află către cele de aici).

Deci trecând patruzeci de zile, la cântările cele de seară, între ceata ucenicilor se vedea stând şi cântând şi acest dumnezeiesc Vasilie, auzindu-se şi văzându-se numai de Marele Teodosie, dintre ceilalţi nimeni auzindu-i glasul, nici chipul văzându-i-l, numai un oarecare Aetie - şi el bărbat păşind pe urma dascălului său şi ucenic al lui Teodosie, ca unul care nu numai ştia a povesti cele ale aceluia, ci mai vârtos voia să le şi urmeze - care însă doar glasul i-l auzea, fără a-i vedea şi chipul. Şi l-a întrebat pe învăţător de aude cumva glasul celui săvârşit, iar el a zis că-l aude şi-l vede şi că, de ar voi, i l-ar arăta şi lui în vremea în care s-ar arăta.

Iar pe când sosea noaptea, iar pravila încă se făcea, omul lui Dumnezeu iarăşi îl vedea cu deadinsul pe Vasilie, care cu cei ce stăteau şi cântau împreună stătea şi cânta, arătându-l cu degetul lui Aetie, în aceeaşi vreme rostind şi o rugăciune către Dumnezeu: "Deschide, Doamne, şi ochii acestuia, ca să vadă această mare minune a lucrurilor Tale celor mari!" Iar el, îndată văzând şi cunoscându- l, şi din dragoste alergând spre a-l cuprinde, Vasilie nu numai că s-a făcut neprins, ci îndată s-a făcut nevăzut de ochii lui, zicând însă întru auz: "Mântuiţi-vă, o, Părinţilor şi fraţilor, mântuiţi-vă; iar pe mine de acum înainte nu mă veti mai vedea". Astfel că cea zisă de Hristos în Evanghelie: Cel ce crede în Mine, chiar de va muri, va fi viu (Ioan 11: 25) s-a arătat prea credincioasă şi adevărată.


III. Din viata Cuvioasei Teodora

Aproape de mănăstirea în care se nevoia Fericita Teodora era un iezer; încuibându-se într-acest iezer un crocodil, pe oricine pe care l-ar fi întâlnit mergând pe lângă iezer, fie om sau dobitoc, mai mic sau mai mare, pe acela îl mânca. Deci aşa de înfricoşătoare stătea celor de loc răutatea, încât Grigorie, eparhul cetăţii Alexandria, a pus ostaşi în locul acela ca să oprească pe cei ce călătoreau pe acea cale.

Ştiind egumenul mănăstirii în cel fel era viaţa Teodorei, căreia puţin îi mai lipsea ca să se întreacă şi cu înşişi îngerii, şi cum că nu e cu putinţă să nu fie împărtăşită şi de dumnezeiescul har, a chemat-o pe dânsa şi i-a zis: "Fiule (căci sfânta petrecea în mănăstire ca un bărbat), ia vasul de apă şi du-te de ne adu apă din iezerul cel de aici". Iar ea, ştiind îndemnul apostolesc ca să ne supunem mai marilor noştri (cf. Evr. 13: 17), a pornit a împlini cea poruncită. Deşi mulţi au sfătuit-o să nu se apropie de locul acela pentru a nu fi omorâtă de fiară, aceea a îndrăznit credinţei celei întru Dumnezeu şi, lucrul ascultării isprăvindu-l, care mai vârtos viaţă pricinuia, şi nu moarte, scăpând îndată de toţi cei ce o opreau, s-a dus la iezer. Şi - o, preaslăvite lucrurile Tale, Doamne! - se vedea purtată deasupra fiarei, şi, scoţând apă şi vasul umplându-l, iarăşi se vedea de toţi purtându-se de fiară şi dân- du-se uscatului. Şi aşa, aceea a scăpat la pământ fără a pătimi ceva, iar fiara, fiind certată de dânsa, şi-a luat judecata pentru cele ce a cutezat a face până atunci: care şi de îndată căzând, pe loc a murit.

Iar lucrul s-a făcut degrabă cunoscut şi altora, că cei ce au văzut aceasta cu ochii lor au voit să o dăruiască şi altora, şi mulţumeau lui Dumnezeu pentru minunea care s-a făcut prin Sfânta Teodora.


IV. Din Pateric

1. Zis-a Avva Isidor: "Se cuvine ca cei uceniciţi pe adevăraţii învăţători să-i iubească ca pe nişte părinţi şi să se teamă de ei ca de nişte dregători şi nici pentru dragoste a dezlega frica, nici pentru frică a înnegri dragostea".

2. Se spunea despre Avva Ioan, ucenicul Avvei Pavel, că avea mare ascultare; şi erau într-un loc nişte mormânturi, iar acolo locuia o hienă; iar stareţul a văzut în locul acela cepe sălbatice, şi i-a zis lui Ioan să meargă şi să le aducă pe ele. Iar el a zis: "Şi ce voi face, Avva, cu hiena?" Iar stareţul, cu haz grăind, a zis: "De va veni asupra ta, leag-o şi o adu încoace".

Deci s-a dus fratele seara acolo; şi, iată, a venit hiena asupra lui; iar el, după cuvântul bătrânului, s-a repezit să o apuce, iar hiena a fugit, iar Ioan, gonind-o, zicea: "Stareţul meu mi-a zis să te leg". Şi, apucând-o pe dânsa, o a legat. Iar bătrânul stătea necăjindu-se şi aşteptându-l pe dânsul. Şi iată, a venit având hiena legată; şi, văzând stareţul, s-a minunat; şi, vrând a-l smeri pe dânsul, l-a lovit, zicând: "Nebunule, câine nebun mi-ai adus aici?" Şi, dezlegând-o bătrânul, o a lăsat să se ducă.

3. Fericitul Serid, având obşte în Thanata, avea un prieten oarecare egiptean ce locuia în Ascalon, care avea un ucenic. Odinioară, iarnă fiind, bătrânul a trimis pe ucenicul său la Avva Serid cu scrisori ca să-i aducă lui piele pentru hârtii; şi, venind ucenicul la obşte, s-a întâmplat să se facă ploaie multă, încât şi râul Thiathon a crescut în toată puhoirea lui [inundând peste tot]. După ce tânărul a dat scrisorile, a cerut hârtiile ca să se ducă, iar Avva i-a zis lui: "Vezi ploaia? Unde vrei să te duci acum?" Răspuns-a tânărul: "Poruncă am, şi nu pot să rămân". Iar dacă el stăruia supărându-l, i-a dat hârtiile; şi, luând blagoslovenie de la Avva, s-a dus. Şi a zis Avva către noi: "Duceţi-vă pe urma lui şi vedeţi ce face la râu".

Şi noi l-am urmat; şi era împreună cu noi şi Avva Dorothei; şi am văzut că, de îndată ce a ajuns la râu, şi-a dezbrăcat hainele sale, şi-a învelit hârtiile într-însele şi, legându-le deasupra pe capul său, s-a întors către noi şi a zis: "Rugaţi-vă pentru mine". Şi s-a aruncat pe sine în râul acela întru care abia ne puteam uita. Noi, aşteptând ca negreşit să se primejduiască, el petrecea luptându-se şi împotrivindu-se curgerii apei; şi departe oareunde târât fiind, a trecut de cea parte a râului; şi, îmbrăcând hainele sale şi făcându-ne de acolo metanie, se ducea alergând către stareţul său.