I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Cel ce, după Sfântul Onorat, a luat stăpânirea mănăstirii, într-o zi, asupra robului lui Dumnezeu Libertin, cu prea grea mânie s-a aprins, încât şi-a pus şi mâinile pe dânsul; dar, neaflând băţ cu care să-l bată, luând un scaun, l-a bătut cu acesta peste faţă şi peste cap şi tot negru şi umflat l-a făcut. Deci foarte tare fiind bătut Libertin, ducându- se pe patul său, se liniştea. Pentru ziua care urma însă, i se dăduse să facă un lucru oarecare la mănăstire. A doua zi, plinindu-se laudele cele de dimineaţă, Libertin s-a dus la patul egumenului căruia cu toată smerenia i-a cerut blagoslovenie.

Deşi egumenul cunoştea că pentru covârşirea bunătăţilor lui, Libertin se cinstea şi se iubea de toţi, a socotit că pentru ocara ce i se adusese asupră-i, acum va voi să se despartă de mănăstire; pentru aceasta l-a şi întrebat unde voieşte să se ducă. Şi, răspunzând, el a zis: "Este un lucru al mănăstirii, părinte, pe care nu-l pot lăsa, că ieri am hotărât cum că astăzi mă voi afla acolo [la lucru]". Atunci, înţelegând egumenul asprimea vieţuirii sale, smerita cugetare şi blândeţea lui Libertin, a suspinat dintru adâncul inimii şi, sculându-se din pat, a apucat picioarele lui Libertin şi aşa s-a mărturisit pe sineşi greşit că unui bărbat mare ca acesta a cutezat a-i aduce o aşa de prea crudă chinuiri; dar împotrivă şi Libertin pe pământ aşternându-se şi la picioarele aceluia tăvălindu- se, zicea că ceea ce se făcuse nu era din greşeala [vina] aceluia, ci a lui, socotind că pătimirile sale erau vrednice de greşeala sa. Iar dintru aceasta egumenul s-a întors către prea mare blândeţe, şi aşa smerita cugetare a ucenicului se făcu părintelui povăţuitoare către fapta bună.

După ce a fost slobozit, s-a dus la lucrul cel rânduit, iar mulţi din cunoscuţii lui, bărbaţi de neam bun şi cinstiţi, văzându-l pe dânsul aşa aflându-se - cu faţa neagră şi umflată -, îl întrebau de unde i s-a întâmplat lui aceasta. Către care el răspundea: "Ieri, spre seară, din pricina păcatelor mele, poticnindu-mă de un scaun, am pătimit aceasta". Şi, aşa, dreptul acesta nici mânia părintelui nu o a vădit, nici sub păcatul minciunii nu a căzut.

Deci, pe această putere a răbdării, Petre, o cred a fi cu mult mai mare decât minunile şi semnele pe care le-a făcut acest mare bărbat.


II. Din viata Sfântului Pahomie Marele

Pahomie, încă tânăr fiind, şi supunându-se Sfântului Palamon, întru toate asculta de dascălul său, fără de îndoire şi cu osârdie, şi îi urma lui cu smerită inimă întru acele mari şi peste fire petreceri aspre. Pe lângă alte rele-pătimiri la care se supunea, adesea el era trimis desculţ să aducă lemne din munte; iar pentru că mergea desculţ, picioarele îl dureau foarte şi ghimpii îl înţepau, dar el răbda, bucurându-se, aducându- şi aminte de piroanele cele din mâinile şi picioarele Mântuitorului nostru, cele ce s-au înfipt într-însul pe Cruce.


III. Din viata Sfântului Antonie cel Nou, cel din vremea luptătorilor împotriva icoanelor [iconomahilor]

Acest Cuvios Părinte Antonie, din dregătorie boierească apropiindu-se de vieţuirea cea călugărească, şi nevoindu-se întru linişte cu nevoinţe peste fire vreme îndelungată, s-a apucat odinioară a citi dumnezeiasca scară a faptelor bune; la sfârşitul cuvântului despre ascultare află pe dascăl zicând aşa: "Cel ce, şezând în linişte, a cunoscut neputinţa sa, iar apoi s-a vândut pe sineşi ascultării mutându-se într-alt loc, acesta, după ce mai-nainte a fost orb, de acum fără osteneală priveşte către Hristos". Deci acest grai întorcându-l în cuget, zicea întru sineşi: "După atâtea osteneli şi trude ale nevoinţei, oare încă sunt orb? Şi oare când ne vom sârgui să vedem?" Şi lăsând de aici singurătatea şi viaţa cea depărtată de lume, se dădu pe sineşi stadionului vieţii de obşte.

Pentru aceasta, se duse în vestita obşte din Chios, în eparhia Bitiniei, unde a petrecut câteva zile în primitoarea de străini ca unul din săraci, nezicând nimănui nimic; iar fiindcă în fiecare zi se hrănea cu săra-cii, nesuferind a mânca pâinea în dar, se suia în muntele din apropiere, de unde aduna o sarcină cu lemne de foc, pe care, ducând-o pe umerii săi, o punea lângă poartă; pe acest lucru văzându-l cel rânduit la grija străinilor, i-a zis lui: "Ce faci, Avva? Mănăstirea nu are trebuinţă de osteneala ta. Cei ce vin aici mănâncă la agapă, mulţumind lui Dumnezeu". Zis-a Antonie către dânsul: "Şi eu am cunoscut aceasta, dar, de vreme ce nu sufăr a şedea în zadar, fac de voia mea aceasta şi mă odihnesc". Iar petrecând el la poartă în acest chip şi nimic zicând, primitorul de străini a zis egumenului cele despre dânsul. Iar acesta era vestitul Ignatie, care şi mănăstirea cu ale sale osteneli o a zidit întru Domnul.

Şi a zis egumenul către primitorul de străini: "Intreabă-l pe dânsul ce caută aşteptând la poartă". Şi, întrebat fiind Antonie de fratele, a zis: "Străin sunt în acestea de aici, dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, voiesc să locuiesc cu voi pentru folos". De acestea înştiinţându-se egumenul, a poruncit să intre şi, cunoscându-l pe dânsul cine era (căci auzise de vieţuirea lui cea înaltă), i-a zis lui: "De ce te-ai ostenit către noi, Avva?"

Zis-a lui Antonie: "Ca să mă fac ca unul din voi în fapta bună, cu lipsă spre aceasta aflându-mă până acum". Zis-a către dânsul proestosul: "Vieţuind de atâţia ani pentru sineţi şi lui Dumnezeu, nu poţi să te faci ucenic; că mulţi, întărindu-se întru a lor voie, de orice faptă s-au apucat, o au şi îndreptat - zic adică: postul, înfrânarea, necâştigarea, reaua- pătimire a trupului -, dar, pentru lipsa smeritei cugetări, legea cea obştească cercându-i de multe ori, i-a arătat nelămuriţi chiar şi în bunătăţile cele în care li se păreau a fi". Zis-a Antonie: "Aceasta învăţându-mă şi eu din învăţătura cea de Dumnezeu insuflată a Părinţilor, cum că nu mai sunt adică pe calea faptei bune, aducându-mă pe sine, mă dădui vouă spre slujire, ca prin voi să pun început în Hristos de viaţa cea cu meşteşug bine-îndreptată la voi".

După ce a zis acestea, primit fiind Antonie, i s-a poruncit de egumenul ca mai întâi să facă slujirea bisericii, ca una ce era prea grea şi de toţi socotită o povară. Şi, rămânând câtăva vreme în slujba aceasta şi neîndestulându-se de truda ce i se făcea lui de aici, apropiindu-se, i-a zis proestosului: "Eu pentru osteneală mai multă am venit aici, iar slujba pe care o ai rânduit pentru mine este uşoară".

Acestea auzindu-le egumenul, l-a dat pe dânsul monahului ce era întâi la lucrul viilor, ca să le taie împreună cu ceilalţi fraţi. Dar, neiscusit fiind către o lucrare ca aceasta, în multe locuri îşi vătăma degetele, de unde greu îi era către meşteşugul acesta. Insă, petrecând toată vremea tăiatului, cu osârdie prea tare ostenindu-se, îşi continua lucrul şi în vremea săpatului. Şi, iată, roadele pârguindu-se, i s-a încredinţat lui păzirea acestora.

Venind odată oarecari din fraţi, ori pentru că erau mai leneşi, ori pentru a-l cerca, cereau să ia struguri, către care el zicea: "Iertaţi-mă, fraţilor, că nu mi s-a dat voie să fac aceasta. Iată, viile înaintea voastră sunt, şi, de voiţi, luaţi-vă singuri, iar de veţi lua, nevoie îmi zace asupră-mă ca să vestesc egumenului (căci Avva Antonie, ca şi toţi ceilalţi, obişnuia a-şi vesti gândurile proestosului)".

Acestea auzindu-le fraţii, s-au depărtat deşerţi. Iată încă şi în ce fel erau cele ce le grăia către sine: că, şezând la amiază în colibă şi adunând păduchii de pe haină, zicea gândurilor sale: "Pe când eram eu la linişte [în pustie], voi îmi ziceaţi: «Cu nimic nu te foloseşti trudindu-te aici», fără de plată socotind petrecerea mea din singurătate. Acum m-aţi adus aici şi, vrând să mă depărtaţi de viata fraţilor, îmi fericiţi ostenelile de dinainte». Acestea cu lacrimi întru durerile inimii gândindu-le de multe ori şi către sineşi zicându-le, a fost înţeles de oarecare bătrân duhovnicesc, de care se şi mângâia cu cuvinte ale iubirii de frăţie, şi aşa suferea Antonie ispitele pentru darea de plată ce va să fie.

Iar după ce a trecut vremea culesului, l-au dat a sluji la trapezărie, unde şi aici se întâmpla să se ostenească mai mult: că până la al treilea ceas din noapte era covârşit întru primirea celor ce intrau şi ieşeau, de la care adesea era spălat cu necinstiri, lucru care aici nu de puţine ori se întâmpla. Şi nevoindu-se el vreme din destul în nişte slujiri ca acestea, hainele şi încălţămintea lui s-au sfărâ-mat. Acestea i se dăduseră lui să le poarte la rugămintea Episcopului Pavel, căci, mai-nainte de aceasta, în toată vremea nevoinţei celei pustniceşti era cu picioarele goale.

Deci, precum am zis, sfărâmându-se acestea, şi iarna stând de faţă, îngheţa din pricina gerului, egumenul încă zăbovind cu ispitire a-i da lui cea de nevoie acoperire a trupului, [aceasta făcându-se] pentru folosul celor nerăbdători şi pentru a lua el mai multă plată. De aici şi picioarele lui, pentru multa mergere pe marmură, umflare şi rupere suferind, nu puţină durere îi făcea lui. Iar văzând fraţii multa lui silă şi nevoie, unii îi aruncau piei de oaie, iar alţii îi dădeau încălţăminte, dintru care nimic primind nevoitorul, privea la judecata proestosului, zicând fraţilor: "Părintele nostru cunoaşte cele ce-mi trebuiesc pentru lipsa mea, lui dar îi voi lăsa purtarea de grijă cea pentru mine, până când Dumnezeu îl va înştiinţa pe dânsul pentru smerenia mea".

Întru acestea trecând şi iarna, iar primăvara fiind urmată de vară, el încă a rămas a se chinui fără purtare de grijă; şi, biruinduse de înconjurarea gândurilor celor dinlăuntru şi de lipsa celor din afară, se apropie de îndemnătorul de nevoinţă, căruia îi zise: "Stăpâne, dacă mănăstirea nu-i îndestulată ca să-mi dea cele de trebuinţă, dă-mi voie ca prin prieteni să-mi fac trebuinţa mea". Iar acel dumnezeiesc păstor, prinzându-l pe Antonie întru ceea ce voia, zise către dânsul: "Toată casa [regiunea] e hrănită în Hristos, şi pe tine nu te poate îmbrăca şi încălţa? Auzitam de demult despre tine că eşti nevoitor şi răbdător în primejdiile cele trupeşti; iar acum, nimic din cele ce am auzit n-am văzut întru tine; toate avuţiile tale cele din lume le-ai lăsat pentru Dumnezeu şi întru osteneli şi sărăcie te dăduşi, bine-liniştindu-te în pustie vreme de mulţi ani şi nevoile trupului răbdându-le. Iar dacă acum ai venit către noi, oare nu te-ai făcut împuţinat cu sufletul şi nerăbdător în aceste mici nevoinţe, căutând odihne, ca unul din cei mai leneşi, şi neprivind cu adevărat la darea de plată cea mare a lui Hristos?" Şi, aşa umilindu-l, fără de răspuns l-a lăsat a se duce.

Deci nişte arsuri ca acestea primind atletul lui Hristos Antonie, a rămas răbdând întru cele după Dumnezeu necăjicioase, în toate zilele cu lacrimi pe sineşi peste tot udându-se şi cu înfrânarea trupului în multe feluri curăţindu-se; căci i se îngăduise lui de păstor a se nevoi precum voia, ca astfel să nu i se pară că a venit înapoi din petrecerea lui cea din linişte. Drept care, nici pe pat n-a primit a se culca, ci, întins puţin pe spate pe un scaun pe care şi-l făcuse, se împărtăşea de somn, iar mai-nainte de ceasul tocii, iarăşi sculânduse, se ruga şi stihuri cuvânta, şi aşa întru cele bune ale sufletului se răsfăţa pe sineşi.

Iar de vreme ce, pentru multa lui răbdare, Antonie s-a judecat ca iscusit (cercat) de Părinte şi de fraţi, cei dintre fraţi care erau lucrători de pământ îl luau cu ei şi, dându-i cazmaua în mână, îi porunceau a dezrădăcina şi a tăia desişurile şi mărăcinii, şi, aşa, asudat, cu osteneala şi tăiat tot făcându-se, cu cele ascunse buze ale inimii zicea către Dumnezeu: Vezi, Doamne, smerenia mea şi osteneala mea şi lasă toate păcatele mele (Ps. 24: 18). Odată, într-o noapte, vede în somn un bărbat oarecare slăvit ţinând o cumpănă; în partea dreaptă părea că ţine păcatele lui cele din tinereţe, iar în cea stângă, cazmaua ostenelilor lui cele după Dumnezeu, care, şi lovind cu greutatea ei, a risipit toate chipurile greşealelor lui. Şi, răspunzând acel bărbat, a zis lui Antonie: "Iată, Domnul Dumnezeu a primit ostenelile tale şi a iertat păcatele tale".

După toate acestea, văzând proestosul răbdarea lui cea de atâta vreme, şi cum că cu îndestulare s-a înfocat cu nevoinţele cele înfocate ale supunerii, şi cum că de aici a pus gândul său spre a răbda pentru Dumnezeu cu mărime de suflet orice i s-ar fi adus asupră-i, chemându-l deosebi, i-a zis lui: "Dumnezeu să-ţi dea ţie plată, părinte, pentru sufletele cele folosite întru venirea ta către noi şi întru vieţuirea ta cea după Dumnezeu, că niciodată nu s-au făcut aşa de buni fraţii cei de sub mine precum întru venirea ta cea de Dumnezeu trimisă şi desăvârşită ascultare. Şi, scoţând, îi dărui lui haină şi încălţăminte şi altele asemenea acestora. Şi, de atunci, era ca şi ceilalţi dintre fraţi, având cele trebuincioase trupului, şi orice vedea egumenul că-i lipseşte, pe ascuns îi punea în patul lui, pe care, întorcându-se Antonie, găsea lucrul acolo.


IV. Din Pateric

1. Zis-a Avva Arsenie către Avva Alexandru: "Când vei fi despicat smicelele tale, vino să guşti cu mine ceva; iar de vor veni străini, mănâncă cu dânşii". Iar Avva Alexandru lucra încet şi moale; şi, venind vremea, el încă mai avea smicele. Şi, văzând Arsenie că a zăbovit, a mâncat, socotind că negreşit are străini; iar dacă s-a făcut seară, a venit Avva Alexandru şi, văzându-l bătrânul, a zis: "Ai avut străini?" Răspuns-a acela: "Ba". Şi bătrânul l-a întrebat iarăşi: "Cum de n-ai venit la vreme?" Iar el a zis: "Fiindcă mi-ai zis «când vei fi despicat smicelele tale, atunci vino», păzind cuvântul tău, n-am venit [la vreme], că [abia] acum am plinit". Şi auzind bătrânul de subţirătatea lui, a zis către el: "Mai degrabă fă dezlegare, ca şi pravila să-ţi faci, şi din apă să te împărtăşeşti, iar de nu, trupul tău degrab se va bolnăvi".

2. Mers-a Avva Avraam la Avva Ari şi, şezând ei, a venit un frate către stareţ şi i-a zis lui: "Spune-mi, ce să fac ca să mă mântuiesc?" Iar el i-a zis lui: "Du-te de fă anul acesta, mâncând numai seara pâine şi sare, iar după aceasta, vino iarăşi şi-ţi voi grăi". Şi, ducându-se, a făcut întocmai; şi, împlinindu-se anul, a venit fratele iarăşi către bătrânul, şi s-a întâmplat ca iarăşi să fie Avva Avraam acolo. Şi iar a zis stareţul fratelui: "Du-te de posteşte şi în acest an, mâncând la două zile". Şi, dacă s-a dus fratele, a zis Avva Avraam lui Avva Ari: "Pentru ce, atunci când vorbeşti cu ceilalţi fraţi, le pui un jug uşor, iar fratelui acestuia îi pui o sarcină grea?" Răspuns-a bătrânul: "Fraţii, precum vin căutând, aşa le zic, iar acesta este lucrător şi pentru Dumnezeu vine să audă, şi orice voi zice lui, el cu sârguinţă face. Pentru aceasta şi eu [la rândul meu] îi grăiesc lui cuvântul lui Dumnezeu".

3. Povestitu-s-a despre Avva Ioan Colovul că, ducându-se el la un bătrân theban din Schit, a şezut cu el în pustie; şi, luând stareţul lui un lemn uscat, l-a sădit şi i-a zis lui: "Adapă-l pe acesta în fiecare zi cu o cană de apă, până când va face rod". Iar apa era departe de dânşii, încât cineva, ca să o aducă la timp, trebuia să pornească de cu seară, ca apoi să o aducă de dimineaţă. Iar după trei ani, lemnul a răsărit şi a dat rod de nuci. Şi, luând bătrânul rodul acestuia, l-a dus în biserică, zicând fraţilor: "Luaţi de mâncaţi rodul ascultării".

4. Venit-a oarecine din Thebani la Avva Sisoe, vrând a se face călugăr; şi l-a întrebat bătrânul pe dânsul dacă are pe cineva în lume, iar el a zis: "Am un fiu". Şi i-a zis lui bătrânul: "Du-te de-l aruncă în râu, şi atunci te vei face călugăr". Deci, dacă s-a dus să-l arunce, bătrânul a trimis pe un frate dinapoia lui, ca, de se va porni a face aceasta, să-l oprească. Deci cum s-a pornit a arunca pe fiul său, l-a oprit fratele, alergând spre dânsul; iar el zicea către fratele: "Lasă-mă! Că Avva mi-a zis să-l arunc". Iar fratele a zis: "Dar el iarăşi a zis «nu-l arunca »". Şi, lăsându-l, a venit la bătrânul, şi aşa se făcu călugăr iscusit. Asemenea este şi povestirea lui Patermuthie, pe care o a povestit Sfântul Cassian.

5. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un scolastic din Theopolis care stăruia la un zăvorât, pe care-l ruga să-l primească şi să-l facă călugăr. Şi i-a zis bătrânul: "Du-te de vinde averile tale şi le dă săracilor, după porunca lui Dumnezeu, şi atunci, venind, te voi primi". Iar acela, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, s-a întors; şi iarăşi i-a zis lui bătrânul: "Şi această poruncă ai a o păzi: să nu grăieşti". Iar el s-a făgăduit. Şi aşa a făcut cinci ani şi n-a grăit. Iar cei ce-l cunoşteau au început să-l slăvească. Şi, aflând bătrânul de aceasta, i-a zis lui: "Aici nu te foloseşti, drept aceea te voi trimite în viaţa de obşte în Egipt". Şi l-a trimis. Iar ducându-se el, nu i-a spus să grăiască sau să nu grăiască; iar el, păzind porunca, a petrecut negrăind. Iar stareţul care l-a primit pe dânsul, vrând a-l ispiti prin cercare de este cu adevărat mut, l-a trimis pe dânsul cu o sarcină întru puhoirea râului, ca astfel, întorcându-se, să se vadă silit să zică că n-a putut trece. Iar el, ducându-se la râu, a plecat genunchii şi, iată, a venit un crocodil, şi l-a purtat pe el, şi l-a dus de ceea parte. Iar stareţul a trimis un frate în urma lui ca să vadă ce face, care, văzând ceea ce s-a făcut, întorcându-se, a zis stareţului şi fraţilor; şi, auzind toţi, s-au spăimântat. Iar după câtăva vreme, s-a întâmplat ca el să treacă din viaţă; şi trimiţând stareţul către zăvorâtul care-l trimisese, i-a zis lui: "Deşi cel pe care l-ai trimis era mut, el era înger al lui Dumnezeu". Dar mai pe urmă zăvorâtul i-a răspuns: "Nu era mut din fire, ci, păzind porunca pe care din început i-am dat-o lui, pentru aceasta a petrecut mut". Şi, auzind, s-au minunat şi au slăvit pe Dumnezeu.

6. Un stareţ avea un ucenic pe care-l cumpărase de undeva, care avea desăvârşită ascultare. într-o zi, i-a zis lui stareţul: "Du-te de aprinde bine cuptorul şi, luând cartea cea de citit în adunare, aruncă-o în cuptor". Iar el, ducându-se, a făcut fără să se îndoiască; şi, aruncată fiind cartea, cuptorul s-a stins.

7. Ziceau stareţii: "Dacă va avea cineva credinţă către cineva şi se va da pe sine spre supunerea faţă de el, nu va avea trebuinţă a lua aminte la poruncile lui Dumnezeu, ci voile sale le va lăsa părintelui său, şi vină nu va avea la Dumnezeu; că nimic altceva nu caută Dumnezeu de la nou-începători ca supărarea cea prin ascultare.

8. Un frate, ducându-se din Schit la seceriş, a mers la un stareţ mare şi i-a zis lui: "Acum, că mă duc la seceriş, ce să fac?" Zis-a lui stareţul: "Şi de-ţi voi spune, te vei pleca?" Răspuns-a fratele: "Da, te voi asculta". Zis-a lui stareţul: "Dacă te pleci mie, lasă-te de secerişul acesta şi, întorcându-te, intră în chilia ta, şi, făcând cincizeci de zile, seara mănâncă pâine uscată cu sare, iar după aceasta, vino şi-ţi voi vesti ce trebuie să faci".

Iar fratele, ducându-se şi făcând precum i s-a poruncit, după cincizeci de zile a venit iarăşi la stareţul. Iar acesta, văzând că este lucrător, i-a spus lui cum se cuvine să şadă în chilie. Şi s-a pus pe sine cu faţa la pământ trei zile plângând înaintea lui Dumnezeu. Apoi îi ziceau lui gândurile: "înălţatu-te-ai, mare te făcuşi!" Iar el aducea înainte-i greşealele sale, zicând: "Şi unde sunt toate greşealele mele?" Şi apoi le număra pe ele. Şi îi ziceau lui iarăşi gândurile altfel: "Multe păcate ai făcut, şi nu poţi să te mântuieşti!" Dar împotrivă aducea şi el, zicând: "Dar [totuşi] fac mici slujbe la Dumnezeu, şi cred întru negrăita Lui bunătate că va face milă cu mine". Şi aşa, în multă vreme fiind el luptat, luptând el, mai pe urmă au fost biruite şi duhurile, care, simţitoreşte stând de faţă, i-au zis lui: "Tulburatu-ne-am de tine" "De ce?", le-a zis el lor. "Dacă te înălţăm pe tine, alergi la smerenie, iar dacă te smerim, te aduci la înălţime". Şi, certate fiind de dânsul, se făcură nevăzute.

9. Un om trăitor în lume, având trei copii, lăsându-i pe ei în cetate, s-a dus la mănăstire; şi, petrecând trei ani în mănăstire, a început a se supăra de gânduri, care băgau într-însul pomenire şi dor de copiii lui, şi se mâhnea foarte pentru dânşii; iar egumenului nu-i vestise de la început că are fii. Deci văzându-l pe el Avva posomorât, i-a zis lui: "Ce ai, că eşti posomorât?" Şi a povestit Avvei: "Am trei copii în cetate, şi voiesc să-i aduc pe ei în mănăstire". Şi părintele i-a dat voie.

Şi, ducându-se fratele, a aflat că doi dintre ei au răposat, iar unul încă trăia. Şi, luându-l pe dânsul, s-a întors la mănăstire, şi, căutând pe egumen, l-a aflat în pitărie, şi l-a adus la dânsul pe copil; iar Avva, luând copilul, îl îmbrăţişa şi-l săruta. Şi i-a zis tatălui lui: "îl iubeşti?" Răspuns-a: "Da". Şi a zis Avva: "Ia-l, dar, şi-l bagă în cuptorul care arde". Şi, îndată luând acela pe copil cu mâinile sale, l-a aruncat în cuptor, şi îndată văpaia s-a făcut ca roua, şi n-a ars copilul; iar tatăl lui a dobândit o slavă precum cea a Patriarhul Avraam.

10. Zis-a un stareţ: "Drept început al învăţăturilor Sale, Mântuitorul a avut necazul şi strâmtorarea; iar cel ce fuge de început a fugit de cunoştinţa lui Dumnezeu; că, precum buchile dau început învăţăturii copiilor pentru a şti [apoi] filosofia, tot aşa şi călugărul, întru osteneli şi necazuri având ascultare, se face împreună-moştenitor lui Dumnezeu şi fiu al lui Dumnezeu".

11. Auzind Avva Pimen despre Avva Nistero cum că, tânăr fiind, şedea în obşte, a poftit să-l vadă, şi a arătat stareţului lui dorinţa sa, rugându-l să-l trimită pe el acolo. Şi, venind el cu iconomul mănăstirii, l-a întrebat pe el bătrânul: "Avvo Nistero, de unde ai câştigat bunătatea aceasta? Căci de se întâmplă vreodată necaz în obşte, tu nu grăieşti nimic, nici nu mijloceşti?" Şi, mult fiind silit fratele de bătrânul, a zis: "Iartă-mă, Avva, dar când am intrat întâia oară în obşte, am zis gândului meu: «Tu şi măgarul una sunteţi». Deci precum măgarul este bătut şi nu grăieşte, este ocărât şi nu răspunde nimic, tot aşa şi tu; precum zice şi Psalmistul: Dobitoc m-am făcut la Tine, şi eu pururea cu Tine (Ps. 72: 22)".

12. Zis-a Avva Pimen: "Omul, lucrând cu aproapele, trebuie să fie ca un stâlp de piatră: ocărându-se, să nu se mânie, slăvindu-se, să nu se înalte".

13. Se spunea despre Avva Ioan cel Mic Thebeul, ucenicul Avvei Amoi, că, doisprezece ani slujind stareţului, care era bolnav, a şezut într-o râpă, iar bătrânul îl dosădea adesea. Şi, mult ostenindu-se Ioan cu dânsul, acesta nu i-a zis niciodată "Mântuieşte-te!" Iar când stareţul avea să se săvârşească, şezând bătrânii, l-a apucat de mână şi i-a zis lui: "Mântuieşte-te! Mântuieşte-te! Mântuieşte-te!" Şi l-a dat pe dânsul bătrânilor, zicând: "Acesta înger este, şi nu om".

14. Oarecine din Părinţi a rugat pe Dumnezeu ca să-l încredinţeze în ce măsură a ajuns; şi i-a descoperit lui Dumnezeu: "în cutare obşte este un frate mai bun decât tine". Şi, sculându-se bătrânul, s-a dus în obşte; şi auzind egumenul, l-a întâmpinat cu bucurie, că era mare şi vestit. Şi le-a zis lor bătrânul: "Vreau să văd pe toţi fraţii şi să-i întâlnesc". Şi, poruncind egumenul, au venit toţi fraţii. Iar cel pentru care bătrânul s-a încredinţat nu venise. Şi le-a zis: "Mai este vreun frate?" Iar ei au zis: "Da, dar este prostănac şi se îndeletniceşte în grădină". Zis-a bătrânul: "Chemaţi-l". Şi ei l-au chemat.

Şi a fost că, cum l-a văzut pe el bătrânul, sculându-se, l-a întâmpinat; şi, luându-l deosebi, l-a întrebat: "Care este lucrarea ta? Vesteşte-mi!" Iar el, răspunzând, a zis: "Prostănac sunt". Şi, mult fiind rugat de bătrân, a zis către el: "Egumenul a băgat în chilia mea boul de la moară, şi în toate zilele îmi rupe sforile rogojinii la care lucrez. Şi, iată, de treizeci de ani rabd aceasta, şi niciodată n-am lăsat gândul meu să aibă ceva asupra stareţului meu, nici pe bou nu l-am bătut vreodată, ci, îndelung-răbdând, iarăşi împleteam sforile, mulţumind lui Dumnezeu". Şi, auzind stareţul, s-a minunat, că dintr-aceasta a cunoscut şi cealaltă lucrare a lui.


V. A Sfântului Efrem

De vei şedea, frate, întru supunerea Părinţilor, întru aceasta se va arăta neclătinarea credinţei: nu întru a te mângâia pe tine şi a auzi tu cuvinte îmbietoare şi blânde, ci atunci când, dosădit fiind şi bătut, vei răbda; căci şi fiara, momindu-se, se domesticeşte şi se îmblânzeşte. De cumva şi vas al alegerii voieşti să te faci, nu te amărî către cel ce te pedepseşte, ci întru toate te supune cu blândeţe învăţătorului tău, precum însuşi Domnul, întrupându-Se, întru smerenie Se supunea: întâi Maicii, şi apoi celui socotit tată, precum ne învaţă Evanghelistul, zicând: Şi era supunăndu-se lor (Luca 2: 51). Iar adevăratului Părinte ceresc ascultător S-a făcut până la moarte, şi chiar moarte pe Cruce (Filip. 2: 8), după glasul Apostolului.

Deci primeşte cu mulţumită necazurile ce-ţi vin asupra şi pedepsirile cele de la proestos, că zice: Cine este fiul acela pe care să nu-l pedepsească tatăl său? Iar dacă fară de pedeapsă sunteţi căreia i s-au făcut părtaşi toţi sfinţii, sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Ai fost bătut? Bucură-te întru aceasta şi îndreptează-ţi greşeala. Ai fost bătut pe nedrept? Mai mare este plata. Că şi Apostolii, vestind mântuirea lumii, în fiecare cetate erau bătuţi ca nişte tâlhari; şi nu se mâniau, nici nu se supărau, ci se bucurau că s-au învrednicit a se necinsti pentru numele lui Hristos.

Dar poate va zice cineva din cei mai leneşi: "După atâtea osteneli câte m-am ostenit în mănăstire, mă mâhnesc pentru că mi s-a întâmplat aceasta". Către care aş zice: "Aceasta te mâhneşte, robule al Domnului? Cunoaşte de aici că, după atâţia ani şi multe osteneli de care zici, încă n-ai biruit patimile". Că, dacă i se pare cuiva că este ceva, nimic fiind, pe sine se amăgeşte. Că, precum cârma-ciul, în vremea viforului, se vădeşte în cel fel este la meşteşug, tot aşa şi călugărul, în vremea necinstirii şi a îmboldirii, fie se arată că le suferă pe acestea cu bucurie, ca şi cum ar dobândi prea mult, ori se necăjeşte şi se mâhneşte pentru dânsele [ca de unele ce nu i se cuvin]. Că cel ce se laudă şi zice "am atâţia ani în viaţa călugărească", iar lucrarea făgăduinţei nu o arată, nici că a îndreptat năravurile cinstitei vieţi, acesta poartă uneltele meşteşugului pe care nu l-a învăţat.

Îmbătrânit-ai în schimă? Ca un iscusit într-o viaţă ca aceasta făte pildă celor tineri şi neiscusiţi; miră-se astfel şi ceilalţi de răbdarea şi nerăutatea ta. Bucură-Se şi Duhul Sfânt Cel ce locuieşte întru tine, pentru stăruinţa ta cea mare. Dar mai vârtos a mulţumi se cuvine ţie, că toate le pătimeşti spre folosul tău.

Că socotesc cum că cel ce a primit asupră-şi starea înaintea [povăţuirea] ta nu se bucură spre prihana [nedesăvârşirea] ta, ca unul care va da seamă pentru tine la Domnul, ci bucuria lui este dacă te va pune desăvârşit înaintea Domnului; pentru aceea, dator eşti cu mulţumită a răbda toate cele de la dânsul, măcar dureroase vor fi, ca cel ce te doftoriceşti şi nu te munceşti. Iar dacă mic necaz şi ispită nu suferi pentru Domnul, cum o vei suferi pe cea mare? Şi dacă ocară sau palmă sau rană nu primeşti, cum vei purta crucea pe care te-ai făgăduit a o purta de la început? Şi dacă crucea nu o porţi, cum te vei face moştenitor al slavei cereşti împreună cu cei ce zic: Acestea toate au venit peste noi, şi nu le-am uitat, şi n-am făcut nedreptate întru aşezământul Tău (Ps. 43: 19). Şi iarăşi, pentru Tine ne omoram toată ziua. Socotitu-neam ca nişte oi spre junghiere (Ps. 43: 24).

Iubite frate, am uitat oare cele ce le-a pătimit pentru noi Stăpânul nostru al tuturor? Ocărâtu-S-a, defăima-tu-S-a, auzit-a drac ai, şi nu S-a mâniat, pălmui-tu-s-a, lovitu-s-a cu pumnii, batjocoritu-s-a, pe Cruce s-a pironit, oţet cu fiere a gustat, cu suliţa în coastă S-a împuns, acestea toate le-a răbdat pentru a noastră mântuire, şi noi pentru Dânsul nu suferim nici puţină ocară? Cum dar ne vom întâlni cu Dânsul în Ziua Judecăţii? Şi ce fel de răspuns vom afla când, pe lângă alte faceri de bine care a făcut cu noi, ne va aduce nouă înainte şi acestea, şi oareşicare greutate în cumpănă va cere? Deci să ne trezvim, iubitule, dintr-atâta slăbănogire (moliciune) şi, luând inimă vitează şi vârtoasă, să zicem şi noi cu Apostolul că nu numai a ne lega sau a ne bate pentru Hristos suntem gata, ci şi a muri gata suntem (cf. Fapte 21:13), că dacă împreună- pătimim, negreşit că şi împreună ne vom proslăvi şi împreună-moştenitori cu Dânsul vom fi în împărăţie (cf. Rom. 8:17).