I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Sfânta Singlitichia: "Vindecarea sufletului trebuie făcută nu numai pe deasupra, ci acesta trebuie împodobit peste tot, luând mai vârtos aminte de adânc. Am tuns perii capului? Să tundem împreună cu dânşii şi boldurile cele din capul cel gândit, adică din suflet; că părul nostru era podoaba din viaţa lumească, cinstele, slavele, agoniselile de avuţii, hainele cele luminate, mergerile la baie, saturările de pântece şi celelalte închipuiri ale lumii şi îndulciri; iar noi ne-am hotărât ca pe acestea să le lepădăm prin tunderea părului.

Deci să nu mai facem ceva dintr-însele, ca nu cumva şi celor ce ne văd să ne facem pricini de sminteală; că, atâta vreme cât în curţile lucrurilor mireneşti fiarele acestea sălbatice se acopereau, li se părea că se pot ascunde, dar acum, că au rămas deşarte, sunt arătate tuturor spre vedere. Pentru aceasta, acum, în călugăr sau în călugăriţă pot fi vădite şi cele mai mici greşeale. Că precum într-o casă curată jivina ce intră, măcar că prea mică este, se vădeşte limpede tuturor, tot aşa şi la noi, şi cea mai mică greşeală se face cunoscută tuturor. Iar la mireni, ca în nişte peşteri necurăţite, şi cele mari din cele veninoase, încuibându-se, se ascund, acoperindu-se sub materia cea multă.

Deci şi noi de-a pururea trebuie să curăţim casa sufletului nostru, şi să pândim împrejur, ca nu cumva din jivinele cele stricătoare de suflet să intre pe alături în cămările cele gânditoare, în care se cuvine a tămâia cu tămâie sfântă, adică cu rugăciune. Că precum jigăniile cele veninoase se izgonesc de mirosul dof toriilor celor iuţi, tot aşa rugăciunea şi postul izgonesc gândul cel spurcat afară de fire. Ne-am dat pe noi surghiunului, adică ne-am făcut afară de hotarul mirenilor. Deci, de la cei de unde ne-am scos, pe cele ale lor să nu le mai căutăm: acolo aveam slavă, aici, ocările; acolo, îndestulare de hrană; aici, până şi lipsă de pâine; în lume, cei ce greşesc, şi nevrând, sunt băgaţi în temniţă, iar noi înşine, pentru păcatele noastre, să ne închidem, ca hotărârea cea de bună voie a socotelii noastre să ne izbăvească pe noi de munca ce va să fie.


II. Din Pateric

1. întrebat a fost un stareţ: "Cum se cuvine a fi călugărul?" Şi a zis: "Dacă, după socotinţa mea, singur către Singur, adică de va privi către singur Dumnezeu".

2. Tot acelaşi, întrebat fiind: "Ce se cuvine a face călugărul?" A răspuns: "Lucrarea a tot binele, depărtarea de tot răul".

3. Acelaşi a zis că este ruşinos ca un călugăr, odată ce s-a lepădat de toate lucrurile şi s-a înstrăinat de lume pentru Dumnezeu, după toate acestea să se ducă în iad.


III. A Sfântului Efrem

Pe călugăr nu-l alcătuieşte [face] tunderea şi îmbrăcămintea, ci dorul cel ceresc şi petrecerea cea cerească; că întru acestea se cunoaşte călugărul. Aşijderea şi pe bărbatul mirean, nu părul şi haina îl arată, ci năravul, şi a căsca gura către poftele cele mireneşti şi materialnice; că întru acestea se aşază sufletul necurat. Dacă te-ai lepădat de lume, sârguieşte-te la lucrul tău, ca pe mărgăritarul cel căutat să-l afli; căci mulţi s-au lepădat de lume şi s-au depărtat de ea; unii au părăsit ostăşia, alţii au risipit bogăţiile, iar pe urmă, purtându-se după voile lor, au căzut; că nu este lucru mai cumplit decât ca cineva să fie prins în voia sa, şi aşa să umble întru a sa pricepere.

Deci acestora li s-a părut că s-au dat în lături din lucrurile vieţii, [intrând] prin poarta cea împărătească sau din faţă, dar prin fereastră ei se află înlăuntrul [lumii]; căci şi fiii lui Israil, după ce au ieşit din cuptorul cel de fier, adică din Egipt, şi după ce s-au mântuit prin Marea Roşie şi s-au săturat de atât de multe şi mari daruri de la Dumnezeu, purtându-se cu voia lor, s-au înecat pe uscat. Şi dintr-atâta mulţime a celor număraţi, adică din şase sute de mii, numai doi s-au mântuit în pământul făgăduinţei: Caleb şi Iisus al lui Navi, cei ce n-au amărât cuvântul Domnului şi sfatul Celui Preaînalt cu cuviinţă l-au păzit. Precum nu este cu putinţă a dobândi cu bani învăţătura cărţii, sau a cumpăra vreun meşteşug fără osteneală, tot aşa nu este cu putinţă a se face cineva călugăr fără de sârguinţă şi întinsă răbdare.

Deci trezveşte-te, frate, ca un bun ostaş şi nu te lenevi de darul cel dat ţie, ca nu cumva pentru două să fii muncit: ca cel ce şi pe oameni ai scârbit, adică pe părinţii cei trupeşti, şi lui Dumnezeu nu I-ai plăcut; ci nevoieşte-te ca şi cei ce te văd să slăvească pe Dumnezeu pentru buna ta petrecere. Că scris este: Cei ce se tem de Tine mă vor vedea şi se vor bucura (Ps. 118: 74), şi iarăşi: Pace multă este celor ce iubesc Legea Ta şi nu este lor sminteală (Ps. 118: 165). Că, dacă ai părăsit lumea, şi părinţii cei trupeşti, şi rudeniile, şi prietenii, şi ţara, şi bogăţia, pentru Domnul, ce folos îţi este ţie dacă şi aici, venind să te mântuieşti, pe cele potrivnice le faci? Astfel dar păcătuieşti înaintea Domnului, şi în zadar porţi cu tine numele de călugăr, iar oamenii ce te fericesc, cei cunoscuţi ai tăi de odinioară, îţi vor zice: "Fericit este cutare, că a urât lumea aceasta, slava şi amăgirea ei, şi nu se mai îngrijeşte de ceva pământesc, că s-a dus şi s-a făcut călugăr". Şi, iată, tu, aici, necălugăreşte petreci.

Să socotim dar ce fel de ruşine ne va cuprinde pe noi dacă cei ce ne fericesc pe noi acum vor merge înaintea noastră în împărăţia cerurilor şi dacă cei ce se închină nouă acum şi zic "rugaţi-vă pentru noi, păcătoşii, robi ai lui Hristos", aceia se vor afla întru lărgime, iar noi în strâmtorări pentru greşealele noastre; că nu vom fi judecaţi deopotrivă cu aceia. Că zice: Celui ce i s-a încredinţat mult, mult i se va cere, şi cel ce ştie voia Domnului său şi nu o va face se va bate mult (Luca 12: 47-47).

Pentru aceasta, iubitule, să ne trezvim, rogu-te, până când avem vreme, că, iată, stadionul s-a deschis tuturor, iar Dătătorul de nevoinţă zice prin Apostolul: Aşa alergaţi, ca să apucaţi darul; şi tot cel ce se nevoieşte se înfrânează în toate (I Cor. 9: 24-25), şi iarăşi: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului. Şi, de se va lupta cineva, nu se încununează de nu se va lupta după lege (II Tim. 2: 4-5). Cunoaşte, frate, că cel ce voieşte să se facă călugăr, şi nu suferă ocară, defăimare şi pagubă, nu poate să se facă călugăr.

Iubite frate, dacă, lepădându-te de lume, te vei face călugăr, trezveşte-te, că multe sunt meşteşugirile vrăjmaşului; ca nu cumva, aflând loc întru tine prin lenevire, să-ţi pună în gând unele ca acestea şi să te abată din calea cea dreaptă, zicând: "Iată, te-ai despărţit pe sineţi de oameni şi ai şezut în chilie. Ce, dar? Au nu şi fiarele se liniştesc în vizuinile lor?" Dar tu ceartă-l pe el şi-i zi: "Să te strice pe tine Domnul, diavole, că pe omul pe care l-a făcut după chipul Său şi spre asemănare tu l-ai asemănat cu fiarele cele necuvântătoare. Şi oare până când nu încetezi, vrăjmaşule al adevărului şi potrivnice al neamului nostru, răsturnând căile Domnului cele drepte?"

Ascultă dar, urâtorule de bine, deosebirea călugărilor de mireni: cel ce voieşte să se facă călugăr, întâi se lepădă de lume, apoi şi de voile sale, şi îşi ia crucea sa şi-I urmează Mântuitorului nostru Hristos; nu se priceşte, nu blestemă, nu se jură, nu grăieşte de rău, nu cugetă cuvinte mincinoase prin bârfelnica filosofie; se înfrânează, nu benchetuieşte, are prieteni pe cei ce slujesc asemenea cu dânsul lui Dumnezeu, iar ca vrăjmaş nu are pe niciunul din oameni, ci numai pe tine singur, diavole; nu necăjeşte pe nimeni, nu face strâmbătate, ci, mai vârtos făcându-i-se strâmbătate, suferă cu mulţumită şi întru nerăutate sporeşte. Nu se turbează spre a aduna bogăţie: căci cum e cu putinţă ca cel ce a risipit şi ceea ce avea, şi sărăcia de bună voie o a ales, să fie covârşit de aceasta, mai vârtos când acum pe aceasta [sărăcia] o are ca laudă şi slavă? Nu neguţătoreşte, nu poartă grijă de casă sau de cum va plăcea femeii; nu se îngrijeşte de cum va băga la oştire pe fiii săi, sau de fiică, cum o va da la bărbat; nu este legat cu risipirile minţii, ci se îndeletniceşte cu slobozenie de mântuirea sa.

Nu caută slavă de la oameni, nu se îngâmfă, ci mai vârtos smerit cugetă, şi bun şi blând este către toţi oamenii; cântă cântări bisericeşti, şi nu lumeşti; se roagă, dar nu se risipeşte cu mintea; în loc de fluiere şi de timpane şi de muzici, se foloseşte de rugăciune şi de cântarea de psalmi; în loc de a râde, plânge şi lăcrimează, întru cea mai dinlăuntru cămară a casei, şi sufletului cerând iertare pentru păcate, şi se roagă nu numai pentru sineşi, ci şi pentru toată lumea. Nu merge la privelişti deşarte, ci la bărbaţi sfinţi. Mâinile nu le întinde la table, la ceea ce [adică] pustieşte casele şi sufletele celor ce se bucură de unele ca acestea, ci în lucrul cel după Dumnezeu şi întru citirea Dumnezeieştilor Scripturi. Fără de grijă este dinspre părinţii cei trupeşti şi dinspre rudenii şi toate lucrurile cele lumeşti. Pururea pomeneşte de judecata ce va să fie şi de făgăduinţele Mântuitorului, şi întru pomenirea aceasta se înfierbântă cea dinlăuntru, şi aşa face de fuge scârba şi mâhnirea [akedia]; de vine boală trupească, se bucură, căci aproape este cununa.

Socotind amărăciunea veşnicilor munci ce aşteaptă pe cei pătimaşi, stă împotriva tuturor dulceţilor trupeşti; ocărât fiind, grăieşte de bine; hulit, mângâie; pârât, îndelung-rabdă; chinuit, suferă, aducându-şi aminte de patimile Mântuitorului. Acestea şi mai multe şi mai mari decât acestea sunt lucrurile adevăratului călugăr; şi cum tu, urâtorule de oameni şi urâtorule de bine, asemeni o viată ca aceasta cu cea mirenească? Deci, depărtează-te de la mine, vicleanule; Domnul îţi porunceşte prin mine, păcătosul, ca eu să cerc poruncile Dumnezeului meu.

Aşa, iubitule, te împotriveşte celui ce-ţi pune ţie în gând unele ca acestea, şi va fugi de la tine cu împreună-lucrarea harului.


IV. A lui Avva Isaia

Amar nouă, că trupului nostru celui spurcat întru necuraţii, cei iubitori de Hristos dintre oameni i se închină şi îl sărută, iar noi suntem mormânturi văruite, puţind cu purtătorul de moarte păcat. Amar nouă, că nebuni suntem şi nepricepuţi, că laudele sfinţilor şi nu lucrurile lor le iubim şi le răpim; şi, întinând pururea sufletele noastre cu gânduri spurcate, vrem să fim socotiţi sfinţi şi cu numirile acelora să fim cinstiţi.


V. A lui Avva Marcu

Să ştii, frate, că cel ce nu s-a dat pe sineşi desăvârşit crucii în cuget de smerenie şi de defăimare, şi nu s-a aruncat pe sineşi spre a se călca, defăima, lua în râs, batjocori şi nedreptăţi de toţi, şi pe acestea toate nu cu bucurie le-a răbdat pentru Domnul, neîndreptăţindu- se nicidecum pentru cele omeneşti: pentru slavă, cinste, laudă sau dulceaţă a hranei, sau a băuturii, sau a îmbrăcămintei, acesta nu se poate face călugăr adevărat.

Deci, nişte nevoinţe, plăţi şi cununi ca acestea zăcându-ne înainte, până când ne vom lăsa batjocoriţi de făţarnica evlavie, slujind Domnului cu prefăcătorie, într-un fel părând oamenilor şi în alt fel arătândune Celui ce cunoaşte cele ascunse? Că sfinţi socotindu-ne de mulţi, încă ne aflăm salbatici cu obiceiul, având închipuire [formă] de adevărată pravoslavie [bună-cinstire], înaintea lui Dumnezeu nu avem puterea ei (cf. II Tim. 3: 5); astfel întărindu-ne întru cea părută dreptate a omului din afară şi întru isteţimile cele văzute vrând a plăcea oamenilor, vânăm cinstele şi laudele cele de la dânşii, iar petrecerea cea după conştiinţă cu totul necunoscând-o. Feciorelnici şi curaţi fiind socotiţi de mulţi, iar lângă Cel ce ia aminte cele ascunse, întru necurăţiile gândurilor celor curveşti dinlăuntru suntem întinaţi şi cu lucrările patimilor suntem înnoroiţi. Aşadar, pentru făţărnicita noastră nevoinţă, încă şi pentru laudele oamenilor cădem cu faţa în sus şi ne orbim la minte.

Dar veni-va cu adevărat Cel ce descoperă cele ascunse ale întunericului, Judecătorul Cel neamăgit, Care va vădi sfătuirile inimii (cf. I Cor. 4: 5), Care va ridica forma cea dinafară, iar pe adevărul cel dinlăuntru arătat îl va face; Care pe cei ce aşa cu făţărnicie trăiesc înaintea adunării celei de sus a sfinţilor şi a toată oştirea îngerească îi va vădi şi, tare ruşinându-i, întru întunericul cel mai dinafară îi va trimite, ca şi pe cele cinci fecioare nebune (căci ele, deşi au păzit fecioria cea dinafară a trupului, n-au fost pentru aceasta nicidecum învinuite: deşi aveau puţin untdelemn în vase - adică erau împărtăşite din oarecari fapte bune şi îndreptări din cele dinafară -, făcliile lor au fost aprinse doar până la o vreme), care, pentru lenevire, necunoştinţă şi trândăvire, grijă n-au făcut şi pâlcul patimilor cel ascuns înlăuntru nu l-au curăţit, iar înţelegerilor lor se stricau de lucrările cele potrivnice, încât se învoiau cu ele prin gânduri; pentru aceea au ajuns şi la un sfârşit ca acesta, adică la a se lipsi de bucuria Mirelui şi a se încuia afară de cămara cea cerească.

Deci acestea socotindu-le, cercându-le şi ispitindu-le, să cunoaştem în ce suntem, ca, atâta cât avem vreme de pocăinţă, să ne îndreptăm pe sinene, ca lucrurile noastre cele bune, curat fiind săvârşite şi cu cuget trupesc neamestecate, cerescului Arhiereu Hristos bine-primite să se facă, şi nu lepădate ca o jertfă cu prihană.


VI. A lui Avva Cassian

Din sfătuirea Cuviosului Părinte Pinufrie, pe care o a făcut către un oarecare slujitor Frate, cunoscut-ai oare câtă vreme ai făcut înaintea porţilor până ce ai fost primit abia astăzi? Cunoaşte, dar, că pentru aceasta am zăbovit a te primi pe tine: nu pentru că nu dorim mântuirea ta şi celor ce se întorc spre Hristos, ci ca nu cumva, obrăzniceşte şi la întâmplare [fără luare-aminte] primindu-te, să suferim de la Dumnezeu judecată pentru uşurimea şi lesniciunea cu care te primim, iar pe tine să te facem vinovat de şi mai grea muncă: căci dacă acum vei fi fost primit obrăzniceşte, iar tu nu te vei fi învăţat cu greul şi acrivia făgăduinţei (călugăreşti), după acestea te-ai fi arătat trândav şi molatic. Că precum celor ce slujesc cu credinţă Stăpânului, slavă şi cinste li s-a pregătit pentru viitor, tot aşa prea grele chinuiri se gătesc celor ce cu încropire şi cu trândăvie se apropie de această vieţuire. Că, după Scriptură, mai bine este a nu făgădui, decât a făgădui şi a nu da, şi iarăşi este zis: Blestemat e cel ce face lucrul Domnului cu lenevire (Ier. 31: 10). Pentru aceasta, înainte de toate, dator eşti a te învăţa pricina lepădării, că, dacă pe aceasta o vei înţelege, vei putea cunoaşte şi ce se cuvine să faci.

Deci cunoaşte că din ziua de astăzi dator eşti a muri şi a te răstigni lumii, şi lumea ţie, după Apostolul (cf. Gal. 6: 14); şi învaţă-te cu deamănuntul care este puterea răstignirii, de vreme ce de aici înainte tu nu mai trăieşti, ci Acela trăieşte, Care S-a răstignit pentru tine. Deci într-acest chip şi formă întru care S-a răstignit pentru noi, aşijderea de nevoie este ca şi noi să petrecem astfel în viaţa aceasta, precum se roagă fericitul David, cu frica lui Dumnezeu rugându-se a se pătrunde cărnurile lui (Ps. 118:120).

Că precum cel ce are trupul pironit pe lemn, nemişcat este către orice lucrare pe care o ar voi, tot aşa şi cel ce are cugetul său pironit pe frica cea dumnezeiască este nemişcat către orice voie trupească; şi precum cel ce este pironit pe cruce nu mai gândeşte cele de aici, nici cu voile sale nu se alcătuieşte [consimte], acela nu se tulbură cu pofta, nici cu pofta câştigului nu se chinuieşte, nici cu mândria nu se îngâmfă, nici cu iubirea de pricire, nici cu pizma nu se aprinde, nu-l doare pentru necinstirile de faţă, ocările cele trecute nu le mai socoteşte (căci aşteaptă ca, nu după mult timp, să se depărteze de lume prin cruce), aşa deci, cel ce curat [sincer] se lepădă de lume, şi pe Dumnezeiasca frică ca pe cruce este pironit, şi mutarea cea din viaţa aceasta în fiecare zi o aşteaptă, nemişcate şi nelucrătoare are toate poftirile şi aşezările trupeşti.

Deci păzeşte-te, ca nu cândva dintru acestea să pofteşti, din cele de care te-ai lepădat depărtându-te de lume; că, după cuvântul Stăpânului, cel ce pune mâna pe plug şi se întoarce înapoi nu este bine-potrivit pentru împărăţia cerurilor (Luca 9: 62); şi cel ce din înalta petrecere se pogoară către lucrurile cele proaste şi pământeşti ale lumii acesteia, iarăşi se face potrivnic poruncii lui Hristos, făcându-se ca unul care se pogoară din pod încercând să ia ceva din casă.

Păzeşte-te, dar, ca nu cumva mândria pe care acum începi a o călca prin fierbinţeala smereniei să o ridici iarăşi asupră-ţi - [ca, de pildă, atunci] când, învăţând Psaltirea sau ceva dintr-ale Scripturii, să te arăţi, după glasul Apostolului, că pe cele ce le-ai surpat iarăşi le zideşti, făcându-te pe sineţi călcător de lege (cf. Gal. 2: 18) - , ci mai vârtos, precum ai început şi ai mărturisit smerenia înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor, aşa până în sfârşit păzeşte-o.

Aşijderea şi răbdarea pe care o ai arătat ca să fii primit în mănăstire în multe zile înaintea porţilor aşteptând şi cu lacrimi rugându-te, sârguieşte-te şi pe aceasta a o spori, căci, cu adevărat, ticălos lucru este acela ca, dator fiind tu în fiecare zi a adăuga lângă căldura cea dintâi şi spre desăvârşire a te sui, să te împuţinezi de dânsa şi către cele de jos iarăşi să te întorci. Căci nu cel ce începe [lucrul] cel bun este fericit, ci cel ce până în sfârşit petrece întru acesta; pentru că şarpele ce se târăşte pe pământ, călcâiul nostru de-a pururea îl păzeşte, adică ieşirea noastră din viaţă pururea cu vicleşug o pândeşte; şi până la sfârşitul vieţii noastre Stăruie ca să ne împiedice pe noi; şi, pentru aceasta, a începe bine nu va folosi la nimic, nici începutul lepădării şi fierbinţeala, de nu se va face aşijderea şi sfârşitul deopotrivă cu începutul; încă şi smerenia lui Hristos, pe care acum înaintea Lui o ai făgăduit, nu într- alt fel va fi adeverită, de nu o vei arăta pe aceasta până în sfârşit.

Deci, după Scriptură, dacă te-ai apropiat de slujirea lui Dumnezeu, găteşte inima ta nu către răsuflări [odihne] şi veselii, ci către ispite şi necazuri, că prin multe necazuri se cuvine nouă a intra în împărăţia cerurilor; că strâmtă şi necăjicioasă este calea care duce în viaţă, şi puţini sunt cei ce o află pe dânsa (cf. Matei 7: 14). Deci ia aminte la cei puţini şi buni, şi din pilda lor canoniseşte- ţi [rânduieşte-ţi] viaţa ta; să nu iei aminte la cei trândavi şi nebăgători de seamă, măcar şi mulţi de vor fi. Că zice: Mulţi sunt chemaţi dar puţini aleşi (Matei 22: 14), şi mică este turma căreia Tatăl a binevoit a-i da împărăţia (Luca 12: 32); nu socoti a fi păcat mic făgăduirea desăvârşirii, iar apoi urmarea celor trândavi şi leneşi.


VII. A lui Avva Isaac

Călugăr este cel ce şade afară de lume, pururea rugându-se lui Dumnezeu a dobândi bunătăţile cele vii-toare; bogăţia călugărului este mângâierea ceea ce se face din plâns şi bucuria cea din credinţă ce străluceşte în cămara sufletului; plângător este cel ce în toate zilele vieţii sale petrece în foame şi în sete pentru nădejdea bunătăţilor celor învistierite; pentru că cel ce pentru Dumnezeu flămânzeşte, pe acesta Dumnezeu îl îmbată cu mângâierea Sa; şi cel ce pentru Dânsul gol petrece, El îl îmbracă cu podoaba nestricăciunii şi a slavei.

În toate lucrurile, înfăţişările şi mişcările sale, călugărul se cuvine a fi pildă de folos tuturor celor ce-l văd pe dânsul; căci, mai-nainte de toate, se cuvine a dispreţui toate cele văzute, a avea desăvârşită neagonisire, negrijă de trup, postire înaltă [aspră] şi îndelungată, întreagă-feciorie, petrecere în linişte, bună-rânduială şi păzire în simţiri, înstrăinare de toată pricirea şi mânia, scurtime în cuvinte, necunoştinţă de pomenirea de rău, simplitate cu dreaptă-socoteală, dispreţuirea vieţii acesteia de aici, dorirea de cea viitoare, fuga de lume şi de cei din lume, ba mai vârtos de toţi cei din afară [din afara mănăstirii], şi a nu voi să fii cunoscut de dânşii, nici a te lega pe sineţi în prieteşugul şi însoţirea vreunuia din aceştia, nici a cerca sau a primi cumva a auzi despre lucrurile lor; a nu iubi cinstea, nici a te bucura de daruri, ci a avea liniştit locul locuinţei şi necunoscut celor mulţi, şi neîncetat a stărui în rugăciuni, a griji de-a pururea şi a cugeta despre latura cea adevărată şi fericită; a avea faţa posomorâtă şi încreţită şi a lăcrima de-a pururea noaptea şi ziua.

Acestea sunt faptele bune ale călugărului sau, pe scurt fie zis, cele ce-i mărturisesc lui murirea cea desăvârşită faţă de lume şi apropierea de Dumnezeu. Deci cel ce se sârguieşte pentru viaţa sa, să cerce cu deamănuntul de nu cumva îi lipseşte lui ceva din cele enumerate; iar de se va afla pe sine sărac de vreuna din acestea, să ştie că numele de călugăr încă nu desăvârşit i se cuvine lui. Iar când pe toate cele zise le va câştiga, atunci i se va da lui şi cunoştinţa celorlalte - de care încă n-am pomenit; şi aşa, când celorlalţi oameni le va fi pricină de slavoslovia cea spre Dumnezeu, atunci, mai-nainte până ce va ieşi din această viaţă, îşi va fi gătit [deja] loc de odihnă sufletului său.


VIII. A Sfântului Maxim

1. Lume numeşte Scriptura lucrurile cele materialnice; iar lumeşti (mireni) sunt cei ce-şi îndeletnicesc mintea întru acestea, către care şi zice mai cu înfruntare: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume, căci tot ce-i în lume - pofta cărnii, amăgirea ochilor şi fudulia [trufia] vieţii - nu sunt de la Dumnezeu, ci sunt din lume (I Ioan 2:15-16) şi celelalte.

2. Călugăr este cel ce şi-a despărţit mintea de lucrurile cele lumeşti şi de materii, iar prin înfrânare, dragoste, cântarea de psalmi şi rugăciune stăruie lângă Dumnezeu.

3. Nimeni să nu te amăgească pe tine, călugăre, zicând că este cu putinţă să te mântuieşti slujind [în acelaşi timp] dulceţii şi slavei deşarte.

4. Sporirile mirenilor sunt căderile călugărilor, iar sporirile călugărilor sunt căderile mirenilor. Adică sporirile mirenilor sunt bogăţia şi slava, stăpânirea şi odihna şi încărnoşarea trupului, belşugul de fii şi cele următoare acestora, întru care, venind călugărul, piere de îndată. Iar sporirile călugărului sunt neagoniseala, lipsa slavei, lipsa puterii, înfrânarea, reaua-pătimire şi cele următoare acestora, întru care, fără voia lui de ar veni iubitorul de lume [mireanul], socoteşte a fi cădere mare, iar de aici se primejduieşte, de multe ori cugetând a-şi face şi spânzurare, precum unii au şi făcut.

5. Cel ce s-a lepădat de lucruri, adică de femeie, de bani şi de celelalte, pe omul cel dinafară l-a făcut călugăr, însă nu încă şi pe cel dinlăuntru; iar cel ce s-a lepădat de cugetele cele pătimaşe faţă de acestea, zidind pe omul cel dinlăuntru, care este mintea, şi pe omul cel dinafară, cu lesnire îl va face călugăr.

6. Oare cine este cel din neamul acesta care să se fi izbăvit de cugetele pătimaşe şi care de-a pururea s-a învrednicit de curata şi nematerialnica rugăciune? Acesta este semnul călugărului celui dinlăuntru.

7. Multe patimi sunt ascunse în sufletele noastre, dar ele se vădesc atunci când se ivesc lucrurile.


IX. Din Pateric

1. Zicea Avva Ioan Chilix, egumenul Raithului, fraţilor celor de sub dânsul: "Fiilor, precum am fugit de lume, să fugim şi de poftele trupului, că cel ce fuge de acestea, acela este cu adevărat călugăr.

Deci, să privim la Părinţii noştri cei de demult, la cel fel de petrecere aspră şi linişte au şezut aici, şi să le urmăm lor, şi să nu spurcăm locul acesta pe care aceia l-au curăţat de draci şi l-au sfinţit. Să ne învăţăm că locul acesta al nevoitorilor este, şi nu al negustorilor, şi aşa, cu vrednicie, să ne sârguim a petrece.

Încă şi aceasta să cunoaşteţi: că, dacă veţi voi să urmaţi Părinţilor şi să păziţi poruncile lui Dumnezeu, El va trimite harul Său şi va păzi locul acesta; căci şi noi, poruncile Domnului şi poruncile Părinţilor păzindu-le, am stătut în locul acesta, părându-ni-se că ei sunt cu noi şi după ducerea lor din viaţă, privind toate cele ale noastre. Faceţi dar şi voi aşa, şi vă veţi mântui de toate relele.

2. Spunea oarecine din stareţi, theban de neam: "Eu am fost fiu de popă elinesc; şi, copil fiind, dacă am văzut pe tatăl meu intrând după obicei în idolie (biserica idolească) ca să se săvârşească jertfa, am intrat după dânsul şi am văzut pe Satana şezând şi toată oastea lui şezând împrejurul lui; şi, iată, unul din boierii lui, trecând în mijloc, i s-a închinat lui, iar el a zis către dânsul: «Tu de unde vii?» Iar acela a răspuns: «Am fost în cutare oraş şi am ridicat sfade şi multă vărsare de sânge am făcut, şi am venit ca să-ţi vestesc». Şi a zis Diavolul: «In câtă vreme ai făcut aceasta?»

Iar el a zis: «în treizeci de zile». Şi, auzind Satana, a poruncit să fie bătut, zicând: «în toată această vreme numai atâta ai făcut?» Aşijderea şi altul, trecând, a zis: «Eu am fost pe mare, şi am ridicat vânturi, şi am răsturnat corăbii şi pe mulţi oameni am ucis, şi am venit ca să-ţi spun ţie». Şi l-a întrebat şi pe acela în câtă vreme a făcut aceasta, şi, aflând că în douăzeci de zile, aşijderea ca şi pe cel de dinainte a poruncit a fi bătut, căci într-atâta vreme n-a mai făcut şi altceva. Apoi s-a apropiat altul care, zicând despre o nuntă ce s-a făcut într-o cetate, a povestit cum a făcut gâlceava între cei de acolo, lucrând multă vărsare de sânge, şi chiar mirelui şi miresei le-a gătit moartea; şi zise că un lucru ca acesta l-a săvârşit în zece zile. Şi găsindu-i, precum celor dintâi, şi acestuia pricină cum că a zăbovit, l-a dat spre bătaie. Iar după aceştia a trecut altul în mijloc, şi l-a întrebat Diavolul: «De unde vii şi tu?» Iar el a zis: «Am fost în pustie, iată, de patruzeci de ani bat război cu un călugăr, şi în noaptea aceasta l-am surpat în curvie». Iar acela, cum a auzit aceasta, îndată sculându-se, l-a sărutat pe el, şi, luând cununa pe care o purta, a pus-o pe capul lui; apoi i-au adus jilţul, pe care l-au pus aproape de dânsul, şi, făcându-l să şadă, i-a mulţumit şi i-a zis: «Făcând aceasta, mare lucru ai săvârşit!»

Şi văzând eu, zice stareţul, ceea ce se făcuse, şi văzând cât de mare este tagma călugărilor şi cât de înfricoşată cea a dracilor, am ieşit, cu bunăvoirea lui Dumnezeu [din idolie], şi m-am făcut călugăr".


X. A Sfântului Efrem

Fraţilor, vremea pe care o am petrecut în viaţa călugărească o numărăm, dar lenevirea pe care o am făcut, necunoscând-o, ne îngâmfăm; lauda bărbatului nu este numai vremea, ci sporirea cea după Dumnezeu, iar sporirea nu e [una cu] cărunteţele, ci a câştiga viaţă îmbunătăţită.

Apucă-te, călugăre, de viaţa cea veşnică, întru care te-ai şi chemat şi ai mărturisit mărturisirea cea bună înaintea a multe mărturii, adică înaintea a toată zidirea cea de sus şi cea de jos; că încă puţin mai este, şi cel ce este să vină va veni, şi nu va zăbovi (cf. Is. 26: 20; Avacum 2: 3). Dar ce este călugărul, şi cu cine se aseamănă? Călugărul este asemenea bărbatului ce cade din înălţime, care, aflând o funie spânzurată la înălţime, se prinde de ea şi stă agăţat, şi strigă către Domnul ca să-i ajute, ştiind că, dacă va slăbi şi va slobozi amândouă mâinile, va cădea şi se va omorî.

Iubiţi fraţi, purtând schimă îngerească, să nu ne întrecem cu Diavolul, ci, pe cât este cu putinţă, să râvnim viaţa îngerească; căci cu datorie este ca năravul şi faptele [bune] să urmeze schimei; căci, fără de fapte, schima nu este nimic. Deci; oare îngerii din cer petrec în ceartă şi-n pizmuire, precum vedem făcându-se acum între noi, călugării?

Să ne sârguim, fraţilor, a nu ne face poticnire şi sminteală celor dinafară; să nu fie hulită din pricina noastră schima cea bună, ci mai vârtos de bine să se ves-tească. Oare ce vom răspunde Judecătorului întru înfrico-şatul ceas al cercetării, dacă aşa ne lenevim de a noastră mântuire? Că ce trebuia El să ne facă nouă şi nu ne-a făcut? Ce-I vom răspunde? Cum că n-am văzut pe însuşi Dumnezeu-Cuvântul smerit în chip de rob (Filip. 2: 7), ca şi noi smeriţi să ne facem? Sau cum că n-am văzut faţa Lui cea necuprinsă cu mintea scuipată, ca şi noi, ocărându-ne sau loviţi fiind, să nu ne slăbănogim? Sau cum că n-am văzut sfintele Lui spate date spre bătăi, ca şi noi să ne supunem după toate egumenilor noştri şi tuturor călugărilor? Sau cum că n-am văzut fata Lui ceea ce caută spre pământ şi-l face pe el de se cutremură (Ps. 103: 32) pălmuită, ca şi noi, defăimaţi fiind, să suferim şi să nu ne facem ca fiarele? Sau cum că nu L-am auzit pe Dânsul zicând că Eu de la Mine nimic nu fac, şi iarăşi, n-am venit ca să fac voia Mea, ci voia Tatălui Care M-a trimis (Ioan 5:30-31), ca şi noi să nu fim obraznici şi de-sine-stăpânitori? Şi iarăşi: Nu L-am auzit pe Dânsul oarecum zicând "Eu nu sunt nesupus, nici nu Mă împotrivesc", şi n-am venit să Mi se slujească, ci ca Eu să slujesc (Marcu 10: 45), şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11: 29), şi multe altele ca acestea zicând, ca şi noi să ne nevoim să fim astfel? Că nu este cu putinţă a spori şi a ne mântui într-alt fel, fără decât a urma Domnului întru toate. Deci, rogu-vă pe voi, fraţilor, turma cea aleasă a lui Hristos, să ne trezvim până când avem vreme şi după cum ne este schima să vieţuim, ca mai pe urmă să dobândim şi vrednicia îngerească.