I. Din viata Sfântului Ioanichie

Când Minunatul Ioanichie se afla în cel de-al doisprezecelea an al locuirii sale în pustie, i s-a descoperit lui de sus ca să se depărteze de acolo şi să vină şi să se sălăşluiască în mănăstioara [schitul] ce se cheamă Eristi, şi încă să se îmbrace cu hainele călugăreşti (că deşi se dăduse şi mai-nainte nevoinţelor celor mari ale călugăreştii schime, cu toate acestea, ele erau numai [simple] deprinderi). Şi, venind vara, a mers la mănăstioara de care s-a zis, unde cele descoperite lui le-a încredinţat lui Ştefan, egumenul călugărilor celor dintr-însa. Iar a doua zi, fără a se îngriji de altceva, îi citeşte acestuia moliftele cele obişnuite şi sfintele grăiri, după care îl îmbracă în rasa călugărească. Deci cel ce călugăreşte trăia şi mai-nainte de schimă, îmbrăcându-se cu o astfel de schimă a călugărilor, de la nevoinţele cele dinainte s-a gătit pe sineşi către unele mai mari, dându-se pe sine într-o petrecere şi mai aspră.


II. Din viaţa Cuviosului Alipie

Vestea despre Marele Alipie l-a făcut pe acesta atât de cunoscut pretutindenea, încât, pentru aceasta, multe suflete a chemat la pocăinţă, nu numai de bărbaţi ci şi de femei. Iar de vreme ce aceştia nu se puteau lesne număra, a ridicat două case aflate la o oarecare depărtare una de alta, întru care erau despărţite trupurile amânduror firilor (deşi nu se poate zice că şi duhurile), dând canon şi poruncă cuvioaselor ca să nu se arate niciodată feţelor bărbăteşti, nici să le privească vreodată. Iar ele atât de mult s-au îngrijit de porunca aceasta, încât, chiar de multe ori şi dându-se voie de cuviosul după oareşicare întâmplare sau deznădăjduire de viaţă ca să se arate celor ce le-au născut după trup, ele n-au primit, vrând astfel să arate că porunca cea părintească [a cuviosului] este mai mare decât cea firească [dorul pentru părinţii lor].

Cu acestea se sălăşluia şi maica cuviosului; aceasta urma acelaşi canon cu celelalte, iar de împărtăşirea de schimă nu se pleca, măcar că era minunată după fapta bună, precum în altele [alte scrieri] a arătat cuvântul; şi, deşi feciorul ei de multe ori o ruga, ea era neascultătoare, zicând că în mănăstire slujirea e tot una cu călugăria. Dar un oarecare vis dumnezeiesc de îndată o a făcut pe aceasta plecată, încât de aici a făcut şi rugăciune fierbinte către fecior.

Că i s-a părut că aude în somn o viersuire oarecare a acestor sfinte femei ce cântau; apoi a simţit cu duhul că voieşte a alerga în casa unde aceste femei cântau ca într-o horă, voind şi ea să se facă una dintre ele. Dar cel căruia i se încredinţase poarta nu i-a îngăduit să intre, zicându-i că ei, care nu se împărtăşise de aceeaşi schimă cu ele, nu-i este cu putinţă să se alăture slujitoarelor lui Dumnezeu. Ruşinându-se ea de acelea şi tulburându-se, somnul i s-a risipit; şi, îndată apropiindu-se de sfântul, i-a povestit lui vedenia, şi tare se ruga să dobândească lucrul pe care mai-nainte cu multă împotrivire îl oprea; iar de aici înainte se făcu şi ea părtaşă schimei celorlalte, cu care de mult se asemăna în chipul vieţii şi al nevoinţei; aceasta şi multe seminţe ale dreptăţii semănând, acum din roadele cele nestricăcioase se îndulceşte.


III. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "Credeti-mi mie, fraţilor, celui ce grăiesc, că pe cât de mare laudă şi slavă este unui împărat ce se leapădă de lume şi se face monah, pe atât de mare ruşine este unui monah care-şi lepădă schima şi se face împărat; pentru că cele gândite sunt mai cinstite decât cele simţite".

2. Un stareţ mare s-a făcut mare văzător cu duhul [cu multă dreaptă-socoteală] şi a adeverit aşa: "Puterea pe care o am văzut stând la Luminare [Botez], pe aceeaşi am văzut-o şi la îmbrăcarea monahului care-şi lua schima".


IV. A Sfântului Efrem

Frate, nu te împuţina în vremea în care petreci până vei lua schima; că unora vrăjmaşul le pune poftă necuvântătoare de a se învrednici de schimă afară de vreme; dar tu, iubitule, ca cel ce te sârguieşti a plăcea lui Dumnezeu, îndelung-rabdă şi ascultă pe Apostolul grăind: Deşi poţi să fii slobod, mai mult te supune (I Cor. 7: 21). Priveşte încă şi la neamurile cele de demult, că toţi sfinţii prin îndelungă-răbdare şi stăruinţă au dobândit făgăduinţele, şi aşa mângâie-te pe sineţi în fiecare zi, ca împreună-moştenitor cu dânşii să te afli în împărăţia cerurilor.

Socoteşte dar şi pe Patriarhul Iacov: au n-a slujit el paisprezece ani lui Laban Sirianul pentru Rahila în Mesopotamia, suferind arşiţa zilei şi gerul nopţii? Aşij-derea şi Iosif cel iubit: au n-a slujit destui ani în pământ străin? Că scris este: Şi era Iosif de şaptesprezece ani păscând oile cu fraţii săi (Fac. 37: 1). Apoi zice: Şi era Iosif de treizeci de ani când a stătut înaintea lui Faraon (Fac. 41: 46). Şi Moise, robul lui Dumnezeu, patruzeci de ani a nemernicit în pământul lui Madiam, iar fiii lui Israil după patruzeci de ani au intrat în Pământul Făgăduinţei; şi, mainainte de aceştia, vezi-l pe Avraam şi socoteşte după câţi ani a câştigat făgăduinţa; încă şi toţi sfinţii, îndelung-răbdând, au câştigat făgăduinţele. Deci şi tu aşteaptă întru smerenie pe Domnul, şi la vreme bine-primită te va înălţa, şi va scoate ca lumina dreptatea ta, şi judecata ta ca amiază-zi.

Iar de te-ai învrednicit sfântului veşmânt călugăresc, nu te înălţa deasupra celor ce rămân pentru anul viitor, căci fapta bună este aceea a nu i se părea cuiva că este cel dintâi [înaintea altora], ci a răbda până în sfârşit. Deci, luând schima, să nu zici întru sineţi "acum m-am izbăvit de păcate", ci mai vârtos mai mult te osteneşte întru faptele bune, ca nu cumva să te păgubeşti mult pe sineţi. Că până acum, de multe ori, din dorirea schimei celei mari, nu te-ai lenevit de mântuirea ta; până acum în bolta cea mai dinafară ai fost, iar acum ai intrat în bolta cea mai dinlăuntru.

De acum se va arăta cu de-amănuntul de care cale doreşti: de cea largă, care duce la pierzare, sau de cea strâmtă şi necăjicioasă, ce duce în viaţa veşnică. Deci nu te lenevi de sineţi, ca să nu pierzi şi cele pentru care te-ai ostenit; niciodată să nu voieşti a ieşi din chilie fără mantie, măcar de-ar fi şi un lucru ce te-ar pune pe mare grabă, ci, pe aceasta punând-o în jurul tău, aşa să ieşi, că podoabă îţi dă ţie; căci ruşine este călugărului a umbla ca un tânăr oarecare cu dulama goală şi cu tunica, că scris este: Incinge-te şi pune încălţămintea ta, şi îmbracă haina ta, şi vino după mine (Fapte 12: 8).


V. A lui Avva Isaia

Până ce Domnul nostru Iisus Hristos n-a tămăduit toate patimile omului pentru care a venit, nu S-a suit pe Cruce; căci, până să vină Domnul în trup, omul era orb şi mut, slăbănog, surd, lepros şi şchiop şi omorât întru de toate cele din afara firii. Iar când a făcut milă şi a venit pentru noi, a ridicat pe cel mort şi a făcut pe cel şchiop să umble, pe cel orb a vedea, pe cel mut a grăi şi pe surd a auzi, şi aşa a sculat pe om nou, slobod de toată neputinţa; şi atunci S-a suit pe Cruce. Şi a spânzurat cu sine doi tâlhari: cel de-a dreapta îl slăvea pe Dânsul şi-L ruga, zicând: Pomeneşte-mă, Doamne, întru împărăţia Ta (Luca 23: 42), iar cel de-a stânga îl hulea pe Dânsul, cuvântul [Scripturii] arătând că, până ce se va trezvi el din lenevire, vrăjmăşia este cu el.

Iar dacă Domnul nostru Iisus Hristos îl va fi ridicat din lenevirea lui şi îi va fi dat lui a vedea şi drept a socoti toate, atunci ar fi putut să se suie pe Cruce; dar vrăjmăşia petrece hulind cu graiuri grele, nădăjduind ca mintea să se slăbănogească şi să lepede osteneala şi, astfel, să se întoarcă iarăşi în lenevire. Aceasta este dar tâlcuirea despre cei doi tâlhari pe care Domnul i-a despărţit din prietenia unuia faţă de altul, din care unul îl ocăra pe Dânsul, aşteptând să vadă, precum am zis, dacă-L va putea depărta de nădejde, iar altul a petrecut rugându-l până ce a auzit: "Astăzi vei fi cu Mine în rai, mâncând din pomul vieţii".


VI. Din Pateric

Zis-a Avva Dioscor: "Fraţilor, cu harul lui Dumnezeu am luat sfânta schimă şi, iată, de atâta vreme o purtăm; deci să ne sârguim a ne afla cu îmbrăcăminte de nuntă şi la ceasul de nevoie. Că, dacă vom purta îmbrăcă- mintea noastră cea cerească, nu ne vom arăta goi; iar de ne vom arăta nepurtând-o pe dânsa, ce vom face, fraţilor? Cu adevărat, vonVauzi şi noi acel glas, zicând: Scoateţi-i pe aceştia întru întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrăşnirea dinţilor (Matei 25:30). Vai pentru căinţa ce ni se va face acolo, vai pentru ruşinea şi nesuferita scârbă ce ne va fi nouă când vom vedea pe Părinţii noştri răpiţi întru împărăţia cerurilor, iar pe înşine scoşi de îngerii cei muncitori întru întunericul cel mai dinafară şi în focul cel veşnic".