I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Antonie: "Dumnezeu nu lasă războaiele asupra neamului acestuia ca asupra celor de demult, că ştie că neputincios este şi nu suferă".

2. Întrebat-a Avraam, ucenicul lui Avva Agathon, pe Avva Pimen, zicând: "Ce să fac, că foarte mă luptă dracii?, , Şi a răspuns stareţul: "Pe tine te luptă dracii? Atâta vreme cât facem voile noastre, ei nu se luptă cu noi, că voile noastre s-au făcut draci, şi acestea simt cele ce ne necăjesc pe noi, ca să le împlinim pe ele. Iar de voieşti a şti cu cine s-au luptat dracii, află că cu Moise şi cu cei asemenea".

3. Un frate a întrebat pe Avva Pamvo: "Pentru ce mă opresc pe mine dracii a face bine aproapelui?" Şi i-a răspuns stareţul: "Nu zice aşa, iar de nu, faci mincinos pe Dumnezeu, ci mai vârtos zi: «Nicidecum nu voiesc să fac milă». Că, înainte-apucând, a zis Dumnezeu: Datu-v-am vouă putere a călca peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului (Luca 10: 19)" .

4. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe: "Ce voi face pentru patimi şi pentru draci?" Şi a zis stareţul: "Fiecare din noi se ispiteşte de pofta sa".

5. Zis-a Sfânta Singlitichia: "Pe cât sporesc nevoitorii, pe atât mai tari se fac cei cu care se luptă".

6. Odinioară, luptat foarte a fost Avva Moise spre curvie; şi, nemaiputând şedea în chilie, s-a dus şi a vestit lui Avva Isidor; iar bătrânul l-a rugat să se întoarcă în chilia sa, iar el n-a primit, zicând: "Nu mai pot, Avva". Şi, luându-l pe dânsul cu sine, l-a suit pe casă şi i-a zis lui: "Ia aminte spre apus!" Şi, luând aminte, a văzut mulţime de draci, şi erau tulburaţi, gâlcevindu-se ca să dea război. Şi i-a zis lui iarăşi Avva Isidor: "Priveşte şi către răsărit". Şi, căutând, a văzut nenumărate mulţimi de sfinţi îngeri slăviţi. Şi i-a zis lui bătrânul: "Iată, aceştia sunt trimişi sfinţilor de Domnul spre ajutor, iar cei de la apus simt cei ce bat război cu dânşii, şi vezi dar că cei ai noştri sunt mai mulţi; pentru aceasta, smereşte-te şi nu te mai teme". Şi aşa, mulţumind Avva Moise lui Dumnezeu, a luat îndrăzneală şi s-a întors în chilia sa.

7. Zis-a un stareţ: "La începutul lepădării călugărului diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu speriindu-se şi înspăimântându-se spre aceasta, îndată se întoarcă în lume. Iar când prin vreme şi lucru va spori, atunci se ating de dânsul războaiele trupeştilor pofte şi dulceţi, iar scârbindu- se, nevoie are a se smeri şi a plânge, şi pe sineşi a se osândi şi a se prihăni pentru cele ce a greşit şi greşeşte. Şi aşa, prin ispitele acestea se învaţă răbdarea, iscusinţa şi dreapta socoteală. Şi de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi, iar El va dezlega toate măiestriile vrăjmaşului, şi puţin câte puţin îl aduce pe el întru odihnă. Unii însă, împuţinându- se, fie s-au omorât pe eişi, fie s-au întors în lume, fiind înghiţiţi de mâhniciune.


II. A lui Avva Cassian

Zis-a Avva Serin că nu toti dracii pun deodată toate patimile în gândul oamenilor, ci fiecare dintre patimi are osebite şi hotărâte duhuri care le pun pe acestea în gând. Unele duhuri întru necurăţie şi întru întinăciunile dulceţilor şi întru împuţiciuni se veselesc, altele, întru huliri, altele se bucură întru iuţime şi turbare [nebunie], altele, întru slava deşartă, iar altele, întru mândrie, şi fiecare din aceste duhuri adeseori iubeşte a pune gând ceea ce vede că primeşte şi sufletul cu dulceaţă.

Şi nu pe toţi deopotrivă îi supără, nici tuturor în acelaşi fel le seamănă răutatea lor, ci în chip schimbat, după îndemânările vremilor, a feţelor şi a locurilor, şi aşa se ajută unii pe alţii, sau dau loc altora, nepăzind prea mult potriveala şi rânduiala între ei - că zice: Căuta-vei la cei răi pricepere şi nu vei găsi; că vrăjmaşii noştri sunt neînţelegători (Is. 56:11; Deut. 32:31). însă spre războiul cel împotriva noastră puţină îngăduială tot dau unii altora, dând loc şi vremilor şi locurilor, precum s-a zis. Că nimeni nu poate deodată să fie batjocorit de slava deşartă şi de pofta curviei a se înfoca, nici de mândrie a se umfla, nici de îmbuibarea pântecelui a se smeri, nici cu râsurile şi hohotele pruncilor a se desfăta, şi aşa, deodată, a se zădărî cu boldurile iuţimii; ci de nevoie este ca fiecare dintre duhuri săşi păzească rânduiala sa şi aşa să-l biruiască pe om, iar când acesta se va face biruit, altui duh, mai cum-plit, îi lasă luptarea.

Încă trebuie să ştim şi aceasta: că nu toţi dracii au aceeaşi sălbăticie sau aceeaşi vârtute, ci osebită le este lor, împreună cu lucrarea, şi puterea, şi osebirea poftirii. Căci, cu nevoitorii lui Hristos cei ce încep fapta bună dar încă sunt slabi, şi duhurile ce-i luptă sunt mai slabe, dar când acestea din urmă se biruiesc, după treaptă de-a pururea mai mari luptători le urmează acestora. Căci, dacă nu s-ar fi făcut nevoia luptei după măsura puterii omeneşti, nimeni dintre nevoitori n-ar fi putut răbda cumplita sălbăticie a atât de multor războinici ca aceştia, şi nici pândi-rilor celor cu vicleşug nu ar fi putut omul a le sta împotrivă de n-ar fi şezut înaintea ne voinţei acestora Iubitorul de oameni, Mijlocitorul şi Dătătorul de nevoinţă şi Judecătorul Hristos, potrivind luptările cu puterea noastră, şi oprind pornirile cele covârşitoare ale vrăjmaşului, şi înapoi întorcându-le, şi nelăsăndu-ne pe noi, după cea scrisă -a fi ispitiţi peste puterea noastră (I Cor. 10:13), ci punând împreună cu ispita şi margine, ca să putem suferi.

Această luptă şi înşişi dracii nu fără de osteneală şi durere credem că o săvârşesc, căci şi aceştia au oarecare grijă şi mâhnire, mai vârtos când se lovesc în luptă cu oarecari bărbaţi mari şi răbdători. La acestea mărturiseşte şi Apostolul, zicând: Nu ne este nouă lupta către sânge şi către trup, ci către începătoriile, către Stăpâniile (Ef. 6: 12) şi celelalte. Şi iarăşi: Aşa lovesc, nu ca bătând văzduhul (I Cor. 9: 26). Şi în alt loc: Nevoinţă cea bună m-am nevoit (II Tim. 4: 7). Iar unde este nevoinţă şi luptă şi ceartă, de nevoie este să se facă în amândouă părţile şi grijă, şi osteneală, şi durere. Şi, precum noi ne bucurăm atunci când îi biruim pe dânşii, iar biruindu-ne, ne mâhnim, tot aşa pătimesc şi aceia. Iar spre cele ce, mult trudindu-se, nu vor putea asupra noastră, ci biruiţi vor fi, ruşinea biruirii care ne aştepta pe noi se întoarce la dânşii, ca să se plinească cea scrisă: Intoarce-se-va durerea lui pe patul lui (Ps. 7:16) şi iarăşi: Cursa pe care a ascuns-o să-l prindă pe el (Ps. 34: 8).

Pe acestea toate ştiindu-le şi Proorocul David, şi nevăzutul război cu ochii cei dinăuntru privindu-l, şi ştiind că vrăjmaşii se bucură pentru căderea noastră, zice către Dumnezeu: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul meu «întăritu-m-am asupra lui». Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina (Ps. 12: 3-4). Şi iarăşi: Să nu se bucure de mine cei ce mă vrăjmăşesc pe mine cu nedreptate; nici să zică în inimile lor: bine, bine e sufletului nostru! Nici să zică: înghiţitu-l-am pe dânsul (Ps. 34: 22, 28). încă şi de ruşinea lor de care, atunci când sunt biruiţi, se ruşinează, vorbind către Dumnezeu, cânta: Să se ruşineze şi să se înfrunte cei ce caută cele rele mie (Ps. 34: 6). încă şi Ieremia: O, de s-ar ruşina vrăjmaşii mei, iar eu să nu mă ruşinez. Adu peste dânşii urgia mâniei Tale, şi îndată cu sfărâmare sfarâmă-i pe ei (Ier. 17: 18); şi, cu adevărat, atunci când vor fi biruiţi de noi, dracii îndoit se vor sfărâma. O dată adică pentru că oamenii, după ce odată au avut sfinţenie, au pierdut-o, iar a doua pentru aceea că, deşi sunt duhuri, de cei trupeşti şi pământeşti se biruiesc.


III. A Sfântului Maxim

Unii zic că răul n-ar fi fost [dintrunceput] întru cele ce sunt, de n-ar fi fost altă putere oarecare care să ne tragă pe noi spre dânsul; iar aceasta nu este alta decât lenevirea lucrărilor celor după fire ale minţii. Pentru aceasta, cei ce au sârguinţă întru acestea pururea fac cele bune, iar pe cele rele niciodată. Deci, de voieşti, dă brânci lenevirii şi izgoneşte răutatea, care e o greşită socotire a noimelor, căreia îi urmează reaua-întrebuinţare a lucrurilor. Lucrarea firească a părţii celei cuvântătoare [raţionale] din noi este aceea ca ea se supună raţiunii Dumnezeieşti, şi aşa să fie stăpânind asupra părţii iraţionale cei dintru noi. Să se păzească dar în toate această rânduială, şi aşa nici răul nu va fi în cele ce sunt, nici vreo putere care să-l tragă spre rău nu va fi.


IV. Din Pateric

1. Se zicea despre Avva Isaia că a luat odată un sac şi s-a dus la arie şi a zis lucrătorului de pământ: "Dă-mi grâu". Iar el i-a zis lui: "Seceraşi şi tu ceva, Avva?" Zis-a bătrânul: "Ba". Zis-a plugarul: "Dar cum vrei tu să iei grâu fără să fi secerat?" Răspuns-a stareţul: "Deci, dacă cineva nu seceră, nu va lua plată?" Zis-a plugarul: "Nu". Şi aşa s-a dus stareţul; iar fraţii, văzând ce a făcut, i-au făcut lui metanii, rugându-l să le spună pentru ce a făcut aceasta. Şi le-a răspuns lor bătrânul: "Spre pildă am făcut aceasta: că, dacă cineva nu va lucra, nu ia plată de la Dumnezeu".

2. Un bătrân oarecare şedea în pustie; acesta avea chilia la douăsprezece mile depărtare de apă. Şi, ducându-se într-o zi ca să ia apă, s-a împuţinat şi a zis: "Ce trebuinţă este de atâta osteneală? Voi veni şi voi petrece aproape de apă". Şi, zicând aceasta întru sineşi, a simţit pe oarecine urmându-i; şi, întorcându- se, a văzut pe cel ce-i urma numărând paşii lui. Şi l-a întrebat pe el bătrânul, zicând: "Cine eşti?" Iar el i-a zis: "Sunt îngerul Domnului, şi am fost trimis să număr paşii tăi şi a-ţi da ţie plata". Şi, auzind bătrânul aceasta, bine-însufleţindu-se, se făcu mai osârdnic şi, de aici, se retrase încă cinci mile mai înlăuntrul pustiei, fiind acum la şaptesprezece mile depărtare de apă".

3. Se spunea despre Avva Herimon cel din Schit că peştera lui era la patruzeci de mile depărtare de biserică, iar apa şi lunca de unde afla smicele era la douăsprezece. Dar, dintru atâta osteneală pentru aflarea rucodeliei sale şi a apei, stareţul nu s-a împuţinat, şi nici spre a veni duminica la biserică, precum este obiceiul.