I. Din Pateric

1. Povestit-a oarecine din Părinţi despre un călugăr iubitor de osteneală care, deşi lua aminte de sineşi, s-a întâmplat a se lenevi puţin; iar în vremea când se lenevea, osândindu-se pe sineşi, a zis: "Suflete, până când te leneveşti de mântuirea ta şi nu te temi de judecata lui Dumnezeu, care, de te va apuca întru lenevirea aceasta, te va da veşnicelor munci?" Acestea zicând, se deştepta pe sineşi întru lucrul lui Dumnezeu. într-o zi, făcându-şi pravila sa, au venit dracii şi-l tulburau pe el, iar el a zis către ei: "Până când mă tot necăjiţi? Nu v-ajunge vremea lenevirii celei trecute?" Zis-au lui dracii: "Când erai întru lenevire, şi noi eram întru lenevire de tine. Iar dacă te-ai sculat asupra noastră, şi noi ne-am sculat asupra ta". Acestea auzindu- le, se deştepta pe sine întru lucrul lui Dumnezeu şi sporea cu darul lui Hristos.

2. Povestit-a oarecine din stareţi că un frate, petrecând odinioară în Egipt, mergea pe cale şi, apucându-l seara, din pricina frigului a intrat într-un mormânt ca să doarmă, şi a trezit doi draci. Şi au zis unul către altul: "Vezi ce fel de îndrăzneală are călugărul acesta, că şi în mormânt doarme? Haidem dar să-l scuturăm pe el". Şi a răspuns celălalt: "De ce să-l scuturăm pe el? Acesta e al nostru, făcând voile noastre: mâncând şi bând şi cleyetind, şi de pravilă lenevindu-se. Mai bine să-i dăm pace acestuia şi să mergem să necăjim pe cei ce ne necăjesc pe noi prin rugăciune şi prin cealaltă nevoinţă călugărească, bătând război cu noi ziua şi noaptea".

3. Zis-a un stareţ: "De vei voi, o omule, a trăi în Legea lui Dumnezeu, vei afla sprijinitor pe Dătătorul de Lege; iar de nu vei vrea să asculţi poruncile, vei afla pe Diavolul ajutându-ţi ţie la cădere". Zis-a iarăşi: "Dă voire şi iei putere".


II. A Sfântului Efrem

Cuvine-se ca fratele pururea a se îngriji să-şi păzească inima sa şi simţirile; căci în mare război suntem întru această viaţă şi vrăjmaşul mai vârtos se turbează asupra celor ce se nevoiesc, şi înconjură, după cea scrisă, căutând pe cine să înghită (I Pt. 5: 8); împotriva căruia se cuvine a sta vârtos, chemând pe Cel de Sus în ajutor. Iar cel ce este în pace cu patimile cum va bate război cu dânsele, rob pe sine vânzându-se dulceţilor şi cu toată dragostea biruri împlinind tiranului? Pentru că, unde este vrajbă, acolo este şi război şi, unde este război, acolo este şi nevoinţă şi, unde este nevoinţă, acolo sunt şi cununile.

Deci, de voieşte cineva a se izbăvi de amara robie, să ridice război împotriva vrăjmaşului; că aşa şi sfinţii, biruindu-l pe dânsul, bunătăţilor celor cereşti s-au învrednicit. Dar cineva poate zice: "Deci, dacă acolo unde este vrajba asupra patimilor, acolo războiul are fire să se facă, precum ai zis, cum de vedem pe iubitorii de plăceri, care, deşi sunt luptaţi foarte de patimile de necinste, nu sunt în stare să se pocăiască?" Către unul ca acesta aş zice aşa: "Nu mi se pare, iubitule, că războiul acesta este după fapta bună şi după starea împotriva vrăjmaşului, ci mai vârtos patimă a pătimaşei robii şi a iubirii de plăceri. Pentru aceasta, unii ca aceştia nici cu voirea [hotărârea] nu s-au pus împotriva vrăjmaşului. Pentru că cei ce bat război nu au nicio învoire unii cu alţii; iar cei ce s-au dat pe sineşi voilor vrăjmaşului şi s-au vândut plăcerilor, cum oare se poate pomeni de război în pricina lor? Iar deşi sunt şi luptaţi, nu sunt aşa de ca şi cum ar fi întăriţi în fapta bună şi pe vrăjmaş necăjindu-l, ci din strâmtorarea pricinuită de cel ce-i îndeamnă spre fărădelege, şi ca ei să-şi împlinească obişnuitele biruri, şi ca să nu răsufle câtuşi de puţin din lucrarea cărămidăriei celor prea de ruşine pofte, cărora cu a loruşi voire s-au dat pe sineşi, că zice: Cel căruia cineva i se pleacă, aceluia i se dă şi rob (II Pt. 2: 19). Căci unii ca aceştia nu numai că nu sunt duşi cu sila, nevrând ei, ci şi plăţi dau, pentru ca voia celui ce i-a rătăcit pe ei să o săvârşească; pentru aceasta, şi răutatea împlinind-o, nu arată nicio căinţă sau înfrânare, nicio întărire pentru a nu cădea iarăşi.

Iar celor ce se nevoiesc, războiul nu este aşa: pentru că, luptaţi fiind, împotrivă se luptă; atunci când se ard [spre împlinirea unei patimi], se înfrânează; necăjiţi fiind, rabdă; şi însăşi materia fiind de faţă, se întorc dinspre dânsa pentru frica Domnului; iar dacă cineva dintre ei se împiedică, îndată se scoală. Căci cei prinşi de barbari şi care s-au făcut sub mână tirănească, câţi întru năravurile celor ce i-au robit pe dânşii se bucură, aceştia şi fără legături şi păzire lângă vrăjmaşi petrec bucuroşi, şi bat război pentru dânşii, şi iscoade împotriva celor de un neam cu ei se fac.

Iar câţi se mâhnesc pentru robia în care au căzut şi întru obiceiurile barbarilor nu se amestecă, nici în nele-giuita lor petrecere, ci se silesc a fugi de la dânşii, pândind vreme întru care să fugă către ai lor, aceştia vor dobândi pe cea dintâi slobozenie a lor, chemând în ajutor şi pe cei de-un neam cu ei, aceştia dar, odată scăpaţi de la vrăjmaşi, îndată se află potrivnici ai lor bătând război pentru cei de-un neam cu ei, şi îndată împreună cu aceştia îi biruiesc. Deci, câţi voiesc a se izbăvi de amara robie a vrăjmaşului datori sunt a se împotrivi voilor lui şi a ridica război vădit asupra acestuia, zicând către dânsul cu aşezarea inimii graiurile tinerilor: Cunoscut să-ţi fie ţie, diavole, că noi glasul tău nu-l vom mai asculta, nici dulceţilor tale nu vom sluji (Dan. 3:18).

Dar întru nevointă trebuie să chemăm şi dumnezeiescul ajutor, zicând împreună cu cei trei tineri: Doamne, pe Tine Te urmăm acum cu toată inima şi de Tine ne temem, Doamne, şi căutăm faţa Ta; să nu ne ruşinezi pe noi, ci fă cu noi după blândeţile Tale, şi după mulţimea milei Tale scoate-ne pe noi după minunile Tale; şi dă slavă numelui Tău, Doamne; şi să se ruşineze toţi cei ce arată robilor Tăi rele; şi să se ruşineze de toată puterea Ta, şi tăria lor să se sfărâme, şi să cunoască că Tu eşti Domnul, singurul Dumnezeu, şi slăvit peste toată lumea (Cântarea celor trei tineri 17-21). Şi măcar prea turbat de s-ar face tiranul şi ar arde cuptorul dulceţilor de şapte ori sau îndoit, cei ce nădăjduiesc spre Domnul să îndrăznească, căci cuptorul în rouă se va preface, iar tiranul de care odinioară se temeau, de aici înainte se va cutremura şi de umbra lor, pentru ajutorul ce se face de sus.


III. A lui Avva Isaac Sirul

Când vei voi să faci început lucrării celei bune, întâi găteşte-te către ispitele ce vor să vină spre tine; căci este în obiceiul vrăjmaşului ca, atunci când vede pe cineva ce cu fierbinte credinţă începe viaţa cea bună, să-l întâm-pine pe el cu înfricoşate feluri de ispite, ca, de aici speriindu-se, din cea bună înainte-voire să se depărteze. Dar Dumnezeu îngăduie să fii ispitit astfel ca prin stăruinţă să baţi la uşa Lui, şi prin frica celor necăjicioase să se semene pomenirea Lui în cugetul tău; şi aşa apropiindu-te de El prin rugăciuni, inima ta să se sfinţească cu cea de-a pururea pomenire a Lui; şi,rugându-te Tu, El va auzi, şi vei înţelege că Dumnezeu este Cel ce te scoate pe tine; şi vei simţi pe Cel ce te-a plăsmuit pe tine că te întăreşte şi te păzeşte. Că acoperământul şi Pronia lui Dumnezeu încon-joară pe toţi oamenii, dar nu se vede decât de cei ce s-au curăţit pe eişi de păcat şi fără curmare întru Dumnezeu au cugetarea; iar Pronia şi ajutorul lui Dumnezeu se arată mai vârtos acestora atunci când vor intra în ispită mare pentru adevăr; şi atunci lucrător foarte îl vor simţi pe acesta [ajutorul] cu simţirea mintii.

Oarecari însă l-au văzut pe acesta şi cu ochi trupeşti, cunoscându-l după măsura ispitelor; şi, cunoscând ajutorul, de aici s-au sculat întru bărbăţie, precum ne învăţăm de la Iacov, de la Iisus al lui Navi, de la cei trei tineri, de la Petru Apostolul şi de la ceilalţi sfinţi care s-au nevoit pentru Hristos: cărora în vederea ochilor li se arăta nu chip omenesc, îndrăzneţi făcându-i şi gătindu-i către blagocestie. încă [ne învăţăm] şi de la Părinţii care au locuit pustia şi pe draci i-au gonit dintr-însa şi sălăşluire a îngerilor au săvârşit-o, care adeseori erau cercetaţi de sfinţii îngeri, care în multe feluri îi sprijineau pe dânşii, ajutându-le şi întărindu-i întru toate, care şi din ispite îi izbăveau, din cele ce le veneau asupră-le de la sălbăticia dracilor. Dar încă nici până acum nu se depărtează de oameni ajutorul lui Dumnezeu: de la cei adică ce cu totul s-au dat pe sineşi spre plăcerea Lui, ci aproape este de toţi cei ce-L cheamă pe Dânsul.


IV. A Sfântului Maxim

Pentru cinci pricini zice-se că suntem sloboziţi de Domnul a fi luptaţi de draci: prima pricină, zice-se, este ca, războindu-ne de ei şi împotrivă războindu-i, să venim întru dreapta socoteală a virtuţii şi a răutăţii, iar a doua, ca, prin război şi osteneală câştigând virtutea, întărită şi necăzută să o avem, iar a treia, ca, sporind întru virtute, să nu cugetăm înalt, ci să ne învăţăm a cugeta smerit, iar a patra, ca, după ce am gustat din răutate, cu ură desăvârşită să o urâm, iar a cincea, cea mai presus de toate, făcându-ne nepătimaşi, să nu uităm de neputinţa noastră, nici puterea Celui ce ne-a ajutat.


V. Din Pateric

1. Un frate, bântuindu-se de dracul, s-a dus către un stareţ oarecare şi i-a vestit lui ispitele pe care le răbda; şi i-a zis lui stareţul: "Frate, să nu te spăimânteze ispitele cele ce ţi se întâmplă ţie; că, pe cât văd vrăjmaşii sufletul suindu-se şi atingând pe Dumnezeu, pe atâta se fac mai cumpliţi, topindu-se de pizmă; dar cu neputinţă este ca Dumnezeu să nu fie de faţă, şi îngerii Lui în vremea când se ispiteşte omul, şi să nu-i întindă mână de ajutor. Deci tu să nu încetezi pururea către Dânsul a ridica ochii şi cu smerenie a-L chema pe Dânsul spre ajutor, încă şi împre-ună luând în cuget întru ispită nebiruita Lui putere, nepu-tinţa noastră şi cruzimea vrăjmaşului, şi aşa degrab câştigi ajutorul lui Dumnezeu.

2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Cum trăitorii din lume, de post lenevindu- se şi de rugăciune nepurtând grijă, de privegheri depărtându-se, de toată hrana săturându-se, după toate poftele lor făcând întru a da şi a lua [negustorie], mâncânduse unii pe alţii, cheltuind mare parte din zi cu făgăduinţe [jurăminte] mincinoase, cum se face dar că aceştia nu cad, nici nu zic «am greşit», nici nu se osebesc pe sineşi de la Sfânta împărtăşire? Iar noi, călugării, la posturi, la privegheri şi la culcări pe jos şi la uscate mâncări de-a pururea fiind pironiţi, şi de toată odihna trupească lipsiţi, plângem şi ne tânguim şi zicem «am greşit» şi «suntem vinovaţi Gheenei»?"

Iar bătrânul, după ce a oftat puţin, a zis: "Bine ai zis, frate, cum că mirenii nu cad; căci, o dată căzând cu cădere vestită şi cumplită, nu se mai pot scula; dar ei nici nu au de unde să cadă, petrecând, din multa necunoştinţă, întru cea dintâi cădere, neştiind nici măcar că au căzut. Dar ce grijă este Diavolului să se lupte cu cei ce zac jos? Iar călugării, arătat oştindu-se împotriva vrăjmaşului, de-a pururea se luptă cu dânsul; iar pentru aceasta uneori biruiesc, iar alteori se biruiesc; şi nu încetează căzând şi sculându-se: necăjind şi necăjindu-se, lovind şi lovindu-se, până când îl vor birui pe dânsul cu harul lui Dumnezeu şi neputernic pe el întru dânşii şi slab îl vor face. Căci, atunci când în chip desăvârşit se vor fi împăciuit cu Dumnezeu, îndulcindu-se de-a pururea înlăuntru de blândeţea Lui şi de bucurie, atunci dar se vor odihni".

3. Zis-a Avva Pimen către Avva Ioan Colovul că a rugat pe Dumnezeu şi s-au ridicat patimile de la el, şi s-a făcut fără de grijă; şi, ducându-se, a spus unui stareţ, zicând: "Mă văd pe sineşi odihnit şi niciun război având". Şi i-a zis lui stareţul: "Du-te şi roagă pe Dumnezeu ca să-ţi vină ţie război, căci sufletul prin războaie sporeşte". Şi s-a rugat, şi i-a venit lui război, şi nu s-a mai rugat ca să-l ridice pe el de la dânsul, ci zicea: "Doamne, dă-mi răbdare întru războaie".

4. Zis-a Avva Coprie: "Fericit cel ce rabdă osteneala cu mulţumită". Acelaşi, bolnav fiind de multă vreme, zăcea pe pat, şi aşa mulţumea şi-şi tăia voia sa.

5. Zis-a un stareţ: "Un frate se bântuia de nouă ani de un gând, şi, din evlavie, se judeca pe sine, zicând «am pierdut sufletul meu», socotindu-se pe sineşi pricină a bântuielii. Iar mai pe urmă, îngreuindu-se şi deznădăj-duindu-se de ca şi cum nu s-a folosit pentru mântuirea sa, a zis: «De vreme ce am pierit, mă duc în lume». Şi pe când se pornea să se ducă, i-a venit lui glas pe cale, zicând: «Cei nouă ani întru care ai fost bântuit ţi-au gătit (solit) ţie cunună; pentru aceea, întoarce-te la locul tău şi te voi uşura de gânduri». Şi, întorcându-se fratele, a aflat odihnă. De unde ne învăţăm că războaiele ne solesc cununi".

6. Zis-a un stareţ: "La începutul lepădării călugărilor, diavolii nu sunt sloboziţi a bântui silniceşte pe om, ca nu, speriindu-se şi spăimântându-se de lucru, îndată să se întoarcă în lume; iar când prin vreme şi lucru va spori călugărul, atunci sunt lăsate asupra lui războaiele tru-peştilor pofte şi ale celorlalte îndulciri, încă poate şi ale mâniei şi ale urii şi ale altor patimi. Iar atunci nevoie are omul de a se smeri şi a plânge: pe sine însuşi osândindu-se şi prihănindu-se, şi aşa prin ispite se învaţă îndelunga-răbdare, iscusinţa şi dreaptă-socoteală, iar de aici aleargă către Dumnezeu cu lacrimi. Iar unii, tulburânduse din pricina lucrului şi de nesuferită mâhniciune îngreuindu-se cu totul, s-au pogorât întru adâncul deznădăjduirii, şi cu inima iarăşi în lume s-a întors, iar alţii şi cu trupul. Iar noi, fraţilor, niciodată să nu ne deznădăjduim sau să ne împuţinăm, ci vitejeşte şi cu îndelungă-răbdare să răbdăm ispitele, mulţumind lui Dumnezeu pentru toate cele ce ni se întâmplă nouă. Căci mulţumirea cea către Dumnezeu dezleagă toate măiestriile vrăjmaşului.

Că aşa cum cel ce are mâinile unse cu smoală (de corăbii) nu le poate curăţa altfel decât prin untdelemn (de măsline), tot aşa şi noi, întinându-ne de păcat, prin mila şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Iisus Hristos iarăşi ne curăţim. Deci, către Dânsul întru toată ispita să ne apropiem şi ajutorul cel de la Dânsul cu întindere să-l cerem, mulţumind pentru toate; şi aşa vom vedea pe vrăjmaşul biruit cu lesnire şi slab şi neputernic făcut către noi".

7. Zis-a un stareţ: "Dacă rele făcând noi, Dumne-zeu ne iartă îndelung, răbdând faţă de noi, nu cu mult mai vârtos ne va ajuta de vom vrea să facem cele bune?"


VI. A Sfântului Efrem

Cel ce voieşte să placă lui Dumnezeu şi prin credinţă să se facă moştenitor al Lui şi fiu al lui Dumnezeu născut din Duhul Sfânt să se numească, înainte de toate, să se apuce de răbdare şi de îndelungă-răbdare, şi aşa nevoile şi necazurile cele ce-l întâmpină, vitejeşte şi cu mulţumire să le sufere, fie ele boale trupeşti, patimi, ocări, defăimări de la oameni sau felurite războaie nevăzute aduse asupra sufletului de duhurile vicleşugului, de la cele adică ce voiesc a-l aduce pe acesta la slăbănogire şi la împuţinare şi a nu-l lăsa să intre în viaţă [cu Hristos/călugărească]. însă Dumnezeu lasă cu iconomisire ca fiecare să se lămurească în felurite ispite, ca cei ce din tot sufletul îl iubesc pe El arătaţi să se facă, dacă pe toate cele aduse asupră-le de la vicleanul vitejeşte şi cu mulţumite le rabdă, şi de nădejdea cea către Dânsul şi de credinţă nu se depărtează, ci totdeauna pe izbăvirea de cele mâhnicioase prin har întru credinţă şi întru răbdare multă o aşteaptă. Astfel, prin aceasta vor putea suferi toată ispita şi dobândi făgăduinţa, vrednici împărăţiei făcându-se şi ei, ca cei ce au mers pe urmele sfinţilor celor din veac şi a Domnului însuşi, şi care cu dânşii s-au făcut părtaşi nu numai pătimirilor Lui ci şi slavei.

Că socoteşte şi vezi cum din început Părinţii, adică Patriarhii, Proorocii, Apostolii şi Mucenicii, prin calea necazurilor şi a ispitelor trecând, şi pe toate cele anevoie cu stăruinţă şi cu bucurie răbdându-le pentru nădejdea cea aşteptată a dării de plată, aşa au putut plăcea lui Dumnezeu, precum zice şi Scriptura: Fiule, dacă te-ai apropiat să slujeşti Domnului, găteşte-ţi sufletul tău spre ispită, înăreptează-ţi inima ta şi stăruie, adică priveşte spre Dumnezeu şi cu nădejdea cea întru Dansul întăreşte-ţi vinele (Sirah 2: 1-2). Încă şi Apostolul: Dar de sunteţi fără de certare, căreia toţi s-au făcut părtaşi, iată dar că sunteţi feciori din curvie, şi nu fii (Evr. 12: 8). Iar în altă parte zice: "Pe toate cele aduse asupra ta, pe toate ca pe nişte bune primeşte-le, ştiind că nimic nu se face fără Dumnezeu". Iar Domnul fericeşte pe cei ce se nevoiesc pentru Dânsul şi cumplite foarte pătimesc: sau în chip arătat de la oameni, sau într-ascuns de la duhurile răutăţii, cele ce împotrivă se nevoiesc, precum s-a zis, către sufletul cel ce iubeşte pe Dumnezeu, care felurite necazuri aduc asupră-i spre a-i opri acestuia intrarea în viaţă, a celui ce alunecă în împuţinare şi în deznădejde. Deci ispitele osebesc sufletele cele ce iubesc pe Dumnezeu de cele ce nu iubesc, arătând care suflete sunt vrednice şi care ne-vrednice de Dânsul.

Deci, mai-nainte de toate, tot sufletul ce voieşte să se facă plăcut înaintea lui Dumnezeu trebuie să ţină vitejeşte răbdarea şi nădejdea; şi aşa va putea răbda şi trece de toată ridicarea asupra şi bântuiala vicleanului. Că Dumnezeu nu va lăsa pe sufletul ce nădăjduieşte într-însul şi-L aşteaptă, să fie astfel ispitit până într-acolo încât, îngreuindu-se peste ceea ce poate, să vină întru deznădăjduire. Nici, iarăşi, vicleanul nu bântuie şi necăjeşte sufletul pe cât voieşte, ci, atâta cât îi este îngăduit lui de Dumnezeu - că ştie Plăsmuitorul nostru cât trebuie a intra sufletul nostru în ispitire şi în lămurire, pe atâta îl sloboade.

Că dacă olarul care plăsmuieşte vasele ştie cât trebuie să le lase în foc - că, de nu vor trece prin foc, nu se vor face trebuincioase oamenilor - şi nu le lasă în cuptor mai multă vreme decât trebuie, ca nu cumva, arzânduse foarte, să se strice, nici iarăşi, în lipsă fiind, să le scoată, ca nu asemenea lesne-sfărâmate şi netrebnice să fie; încă şi celor de sub jug, nu tuturor deopotrivă, ci după puterea fiecărui dobitoc punem sarcina; iarăşi, corabia are oarecari semne prin care arată până unde, primind povara, fără vătămare va putea naviga.

Deci, dacă întru cele arătate şi stricăcioase Dumnezeu a dat oamenilor atâta cunoştinţă şi socoteală, ca fără de greşeală să le ocârmuiască [lucreze] pe ele, nu cu mult mai vârtos Dătătorul înţelepciunii şi al priceperii ştie de câte şi de ce fel de ispitiri au trebuinţă sufletele cele ce voiesc a-I plăcea Lui, ca binetrebuincioase şi îndemâ-natice către împărăţia cerurilor să se facă? Că precum în felul cânepii nu este de bună-treabă a se face dintr-însa întralt chip porturi [haine] subţiri, de nu mult se va meliţa, şi pe cât se căzneşte şi se aspreşte, pe atâta mai curată şi mai îndemânatică [spre porturi] se face, tot aşa şi sufletul cel iubitor de Dumnezeu, întru multe ispite şi necazuri fiind cercetat, răbdând vitejeşte, se subţiază şi mai curat şi mai de treabă se face întru lucrarea cea duhovnicească, iar la sfârşit, după ce a intrat cu bucurie în împărăţia cerurilor, va fi moştenitor al chemării celei cereşti a bunătăţilor în vecii cei netrecuţi.