I. Din viaţa Sfintei Singlitichia

Zice Fericita Singlitichia: "Că multă este nevoinţă celor ce se apropie de Dumnezeu: întâi e osteneală, apoi e bucurie nepovestită. Că aşa cum cei ce vor să aprindă foc, mai întâi adică se afumă şi lăcrimează, iar după aceasta împlinesc ceea ce urmăreau, tot aşa şi noi, de voim a ne aprinde nouă dumnezeiescul foc, cu lacrimi şi cu osteneală să ne ispitim a face aceasta. Că zice Domnul: Foc am venit să arunc pe pământ, şi ce voiesc, dacă acum s-a aprins pe pământ? (Luca 12: 49); unii adică, din pricina împuţinării, s-au ostenit puţin suferind fumul, iar focul nu l-au aprins, şi s-au îndepărtat degrab - n-au stăruit îndelung şi n-au răbdat până în sfârşit.


II. Din Pateric

1. întrebat a fost un stareţ: "Pentru ce adeseori mă împuţinez?" Şi a răspuns: "Pentru că încă n-ai văzut soarele întru sineţi".

2. Zis-a un stareţ: "A se sili cineva pe sine întru toate, aceasta este calea lui Dumnezeu".

3. Acelaşi a zis: "Cel ce se sileşte pe sineşi pentru Dumnezeu este asemenea omului ce mărturiseşte (credinţa) [mărturisitorul]".

4. întrebat-au fraţii pe oarecine din Părinţi, zicând: "Cum de nu aleargă sufletul întru făgăduinţele lui Dumnezeu pe care le-a făgăduit în Scripturi, ci se abate la cele necurate?" Şi a răspuns bătrânul: "Eu zic că din pricină că nu a gustat din cele de sus, şi pentru aceasta spre cele necurate pofteşte".

5. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Trupul meu a slăbit, dar patimile mele n-au slăbit". Şi a răspuns bătrânul: "Rădăcini de spini sunt patimile. Şi precum cel ce caută a smulge unele ca acestea îşi răneşte mâinile, tot aşa şi celui ce voieşte a dezrădăcina patimile, îi trebuie multe sudori şi osteneală".

6. Zis-a Avva Iosif lui Avva Lot: "Nu poţi să te faci călugăr de nu te faci tot ca un foc învăpăiat, de nu defaimi cinstea şi odihna şi nu tai voile inimii, şi aşa să te sârguieşti a păzi toate poruncile lui Dumnezeu".


III. A lui Avva Isaia

Frate, să nu te leneveşti în vreo osteneală, ca să nu răsară întru tine lucrările vrăjmaşului; că aşa cum o casă din afara cetăţii se face loc puturos, tot aşa şi sufletul unui nou-începător leneş i se face acestuia locuinţă a toată patima necinstită.


IV. A lui Avva Marcu

Tot cel botezat pravoslavniceşte [ortodox] a luat în chip tainic tot harul; dar de aici, el îl adevereşte prin lucrarea poruncilor. Porunca lui Hristos, împlinindu-se după conştiinţă, adică după scop, dăruieşte mângâierea, după măsura durerilor inimii.


V. A Sfântului Diadoh

Calea faptei bune li se arată celor ce încep a îndrăgi cinstirea de Dumnezeu aspră foarte şi cu totul posomorâtă, nu pentru că aceea ar fi astfel, ci pentru că, încă din pântece, firea omenească petrece împreună cu lărgimea dulceţilor, iar celor ce au putut să treacă de mijlocul ei li se arată dulce foarte şi desfătată; căci,astfel, obiceiul cel rău, fiind supus celui bun prin împreună-lucrarea bunătăţii, piere împreună cu pomenirea dobitoceştilor plăceri. Drept aceea, de aici, sufletul umblă cu dulceaţă pe toate cărările faptelor bune. Pentru aceasta, Domnul, aducându-ne pe noi pe calea mântuirii, zice: Strâmtă şi necăjicioasă este calea ce duce în împărăţie şi puţini sunt cei ce intră printr-însa (Matei 7: 14). Iar celor ce cu multă osârdie vor să se apropie de păzirea sfintelor Sale porunci, El le zice: Jugul Meu este bun, şi povara Mea este uşoară (Matei 11: 30).

Deci, la începutul nevoinţei,se cuvine să lucrăm sfintele Lui porunci cu oarecare voie silită, ca,văzând bunul Dumnezeu scopul şi osteneala noastră şi cum că cu plăcere foarte alegem a sluji slăvitelor Lui voi, gata spre ajutor să ne trimită sfânta Lui voie. Şi de atunci dar este gătită voia noastră de Domnul,încât cu multă bucurie să lucrăm noi neîncetat binele; căci atunci cu adevărat vom simţi că Dumnezeu este Cel care lucrează întru noi şi pe a voi,şi pe a lucra pentru buna-vointă.


VI. A lui Avva Isaac

Fericiţi cei ce-şi încing mijlocul lor cu răbdarea şi cu nădejdea,şi se aruncă pe eişi în marea necazurilor în simplitate şi în chip necercător pentru dragostea cea către Dumnezeu, şi care nu se tem de valurile ce se ridică într-însa, nespăimântându-se nici de învăluirea ei, nici de tulburarea ei, căci degrab scapă către limanul împărăţiei, şi se odihnesc în lăcaşurile celor ce bine s-au nevoit, şi se bucură întru veselia nădejdii lor. Cei ce aleargă cu nădejde nu privesc către strâmbătura şi asprimea căii şi nici nu se întorc de la ea, nici nu petrec cercând şi întrebându-se pentru aceasta; ci, atunci când vor fi trecut calea săvâr-şind-o cu bine, socotind atunci întru dânşii întortocherile şi asprimile cele dintr-însa, aduc mulţumită lui Dumnezeu pentru cum, neştiind ei, i-a izbăvit pe ei dintr-atât de multe şi mari lucruri cumplite.

Iar cei ce cugetă multe gânduri şi voiesc a fi înţelepţi foarte întru eişi, dânduse pe sineşi gândurilor întortocheate, şi care mai întâi s-au cuprins amăgindu-se cu temere, şi care voiesc a vedea de mai-nainte pricinile cele vătămătoare, cei mai mulţi dintr- aceştia rămân tot-deauna şezând înaintea uşilor caselor lor. Şi adevărat zice Scriptura despre unii ca aceştia: Leneşul, trimiţăndu-se pe cale, va zice: Leu este în cale, şi ucigaş pe drumuri (Pil- de 22: 13). Precum au zis şi aceia: Am văzut fii de uriaşi, şi erau înaintea lor ca şi lăcustele (Num. 13: 33). Aceştia sunt cei ce în vremea sfârşitului lor se află neroditori, cei ce pururea voiesc a fi înţelepţi, dar a pune început nu voiesc cu niciun chip.

Ia seama să nu ti se facă tie multa înţelepciune alunecare şi cursă înaintea feţei tale, ci,spre Dumnezeu îndrăznind, apucă întru cea dintâi fierbinţeală şi aşa pune început căii celei stropite de sânge, nefăcând nicidecum grijă de trup, şi nu te marghioli cu multe, ca să nu te afli gol de cunoştinţa lui Dumnezeu; că şi plugarul care se teme şi aşteaptă vânturile nu va semăna niciodată (cf. Eccl 11:4); mai bună este moartea pentru Dumnezeu decât viaţa cu ruşine şi cu lenevire.

Deci când voieşti a pune început în lucrul lui Dumnezeu, întâi fă tocmeală între tine şi între Dumnezeu cum că nu vei mai trăi întru această viaţă şi cum mai întâi te-ai gătit spre moarte şi că te-ai deznădăjduit cu totul de viata aceasta de aici; aceasta dar să o ai în cugetul tău, şi aşa vei putea, cu împreună-lucrarea lui Dumnezeu, să te nevoieşti şi să biruieşti. Căci nădejdea vieţii acesteia slăbănogeşte cugetul şi nu lasă pe om să sporească întru ceva bun; iar tu nu întru îndoire de suflet, adică întru slăbănogire, să te apropii de lucrarea lucrului celui bun, ca să nu se facă zadarnică osteneala ta şi grea lucrarea plugăriei tale; ci în bărbăţie şi întru credinţă neîndoită începe binele, ştiind că milostiv este Domnul, şi celor ce-L caută pe Dânsul ajutător gata Se află şi dătător de plată mult-dăruitor se face, dând harul Lui nu după lucrarea noastră, ci după râvna şi credinţa sufletelor noastre. Căci El este Cel ce zice: Precum ai crezut, fie ţie (Matei 8:13).

Deci cel ce voieşte a veni pe urma Lui, să se lepede de sineşi, după cuvântul Lui (Matei 16: 24), şi aşa, luându-şi crucea, va putea să-I urmeze; că Crucea aceea arată: a fi gata adică spre tot necazul şi reaua-pătimire şi chiar spre moarte. Că precum cel gătit a se răstigni ia în gândul lui grija morţii, şi aşa iese ca un om ce nu-şi mai aduce aminte că are parte de viaţă în veacul acesta, tot aşa şi cel ce voieşte a împlini cea zisă: "Că cel ce voieşte, zice Domnul, a trăi în lumea aceasta se va pierde pe sineşi din viaţa cea adevărată, iar cel ce pierde sufletul său în cugetul său pentru dorul Meu, acesta fără prihană şi nevătămat îl păzeşte spre viaţa veşnică".

Deci de aici găteşte sufletul tău spre stingerea desăvârşită din această viaţă, şi-ţi voi da ţie, zice Domnul, viaţă veşnică, precum M-am făgăduit ţie, şi întru această viaţă îţi voi arăta cu lucrul făgăduinţa Mea şi adeverirea bunătăţilor ce vor să fie, că arvunele acestora de aici le vei lua. Deci, dacă nu vei defăima mai întâi viata cea de acum, nu vei afla viaţa cea veşnică; iar când vei intra în nevoinţă cu această gătire, atunci toate cele ce se păreau dureroase şi necăjicioase întru nimic le vei socoti. Şi într-alt fel: nu poate cineva să rabde necazurile de nu va urî mai întâi viaţa aceasta pentru dorirea vieţii ce va să fie.

Întrebare: Cel ce a lepădat de la sine toată grija cea dinafară, aşa gătindu-se a intra în nevoinţă, de unde trebuie să înceapă lupta împotriva păcatului?

Răspuns: Temelia a toată fapta bună este postul şi privegherea; că acestea, cu dreaptă socoteală făcându-se, lucrează împreună cu omul spre tot binele; iar începutul tuturor celor rele este odihna pântecelui şi moleşeala somnului, care aprind pofta curviei şi tâmpesc mintea, şi groasă de-a pururea şi întunecată o arată; precum ochilor sănătoşi le urmează poftirea luminii, tot aşa poftirea rugăciunii urmează postului ce se face cu dreaptă-socoteală; căci atunci când cineva începe să poftească, dintru aceasta mintea se deşteaptă spre poftirea vorbirii lui Dumnezeu; încă şi trupul cel postit şi neîngreuiat cu saţiul nu va suferi a dormi toată noaptea în aşternutul său, ci cu osârdie se scoală la slujba lui Dumnezeu.

Deci, întrucât pecetea postului se pune pe trupul omului, gândul lui cugetă întru umilinţă [străpungere], iar inima lui izvorăşte rugăciune, şi posomorârea zace pe faţa lui, iar gândurile cele urâte se fac departe de dânsul, şi aşa se face vrăjmaş poftelor celor rele şi vorbelor celor deşarte. Cale mare spre tot binele este postul, iar cel ce se leneveşte dinspre dânsul, toate faptele bune le scurtează; pentru aceasta a şi fost pusă firii noastre spre păzire porunca cea dintru început, iar de acolo a căzut începutul plăsmuirii noastre.

Deci, de unde dintru început s-a făcut căderea, de acolo iarăşi nevoitorii prin păzirea legii înfrânării se nevoiesc să se scoale întru frica lui Dumnezeu spre a face toate poruncile; încă şi Izbăvitorul neamului omenesc lupta cea către Diavolul de aici o a început. Căci după Botez L-a scos pe El Duhul în pustie şi a postit patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi.

Aşijderea şi toţi cei ce ies a merge pe urmele Lui, pe această temelie trebuie să pună început zidirii lor celei după Dumnezeu. Că dacă Cel ce a pus Legea mântuirii posteşte, cine din cei ce voiesc a păzi Legea nu are trebuinţă de post? Că până atunci neamul omenesc n-a cunoscut biruinţa, nici Diavolul n-a gustat vreodată biruirea sa dinspre firea noastră, ci întru această armă i-a slăbit puterea cea dintâi.

Iar Domnul nostru, începătorul biruinţei celei asupra lui, a pus prima cunună a biruinţei pe capul firii noastre [omului]. Iar de atunci, ori de câte ori potrivnicul va vedea această armă asupra cuiva dintre oameni, îndată se teme, venind întru pomenirea biruinţei Sale, a celei prin care de Mântuitorul s-a biruit în pustie, iar cu această armă dată nouă de Povăţuitorul mântuirii noastre, puterea lui slăbeşte; care şi prea tare este împotriva săgeţilor trimise de vrăjmaşul; încă şi îndrăznire nu puţină înlăuntru ne dă nouă întru nevoinţa; căci pe cât se trudeşte trupul şi pătimeşte în vremea când pe om îl înconjoară pâlcul dracilor, pe atât se umple inima lui de îndrăznire şi de bună-cutezare, dintru care pricină şi mai vitejeşte stă împotriva celor ce se oştesc împotrivă, şi mai bărbăteşte şi mai cu îndrăzneală se luptă cu dânşii, cu râvna cea împotriva lor neîncetat înfocânduse; şi nu încetează, nici a se linişti nu suferă, până când până în sfârşit de la sineşi nu-i va izgoni şi pierde pe dânşii prin ajutorul cel de sus şi prin lucrarea celorlalte porunci.

Încă râvnitorul Ilie, când a râvnit pentru Legea lui Dumnezeu, întru acest lucru al postului petrecea: că acesta face pomenire [aminteşte] celui ce îl ţine de poruncile Duhului, el este mijlocitor între Legea cea veche şi harul dat nouă de Hristos; iar cel ce se leneveşte întru acesta şi întru celelalte lucruri ale nevoinţelor este slab şi neputincios, şi aşa arată vrăjmaşului semn vădit al slăbănogirii sale celei sufleteşti: căci, în vremea când se leneveşte despre post, vădeşte şi că gol intră întru nevoinţa, pentru aceasta şi cu îndrăzneală năpădeşte războinicul asupra lui, şi fără de nicio osteneală, ca pe unul ce este gol şi fricos, îl biruieşte pe dânsul şi degrab îl ucide, toate mădularele omului de-a gata primind săgeţile cele slobozite de potrivnicul, tocmai pentru că nu s-au îngrădit cu această armă tare a postului, pe care de la Stăpânul nostru o am luat.


VII. Din Pateric

1. Zis-a Avva Zosima că harul lui Dumnezeu urmează totdeauna înainţe-voirii noastre, iar prin har ni se îndreptează nouă tot binele; însă noi nu căutăm a pune început spre ce este bun, nici nu arătăm o înaintevoire mare şi sârguincioasă pentru a trage spre ajutor harul lui Dumnezeu, iar de ni se va părea vreodată că arătăm voinţă, tâmpă şi proastă o arătăm pe aceasta, nevrednică fiind spre a dobândi ceva de la Dumnezeu. Au nu ştim că toate ale noastre se află ca şi la sămânţă şi la rodire? Că precum plugarul seamănă pământul său şi aşteaptă mila lui Dumnezeu, iar de aici Dumnezeu trimite harul său prin ploaie la bună-vreme şi vânturi îndemânatice [favorabile] - răsărind, crescând şi săvârşind seminţele cele aruncate de lucrătorul de pământ, şi din puţine, multe a dobândi îl găteşte pe dânsul -, tot aşa şi noi, dacă vom semăna bogată înainte-voire şi mărime de suflet spre cele bune, după măsura şi harul lui Dumnezeu ce le vom afla, vom putea de aici fără silă şi osteneală a îndrepta toate bunătăţile; căci şi la meşteşuguri vedem făcându-se aceasta: că cel ce se apropie de oarecare meşteşug ca să-l înveţe, la început se osteneşte, se poticneşte şi de multe ori îl şi strică, însă nu se supără, nici nu se deznădăjduieşte, ci iarăşi se apucă. Şi de câte ori strică ceva, de atâtea ori caută îndreptare, arătând meşterului voirea sa. Căci dacă se supără şi se dă în lături nu va învăţa nimic, iar greşind, şi de multe ori îndreptându-se de meşter, şi aşa stăruind, şi întru osteneală şi întru răbdare lucrând, încet-încet se face întru deprin-derea meşteşugului, iar de aici înainte cu odihnă săvârşeşte lucrurile sale, ca astfel să şi trăiască din ele.

Aşa trebuie să fie şi cel ce vrea să se apuce de vreo faptă bună: încă dintru început se cuvine să arate vitejie şi mare înainte-voire, apoi, întru răbdare să se ţină de lucrarea [lucrului] celui bun şi să se roage lui Dumnezeu pentru ajutor şi apărare, neîmpuţinându- se întru căderi sau deznădăjduindu- se şi depărtându-se, că aşa nu va putea niciodată să îndrepte ceva bun, ci să se ridice pe sine ori de câte ori se întâmplă să cadă şi să aştepte mila lui Dumnezeu.

Aceasta e şi ceea ce a zis Avva Moise: "Puterea celor ce voiesc să câştige faptele bune aceasta este: că, de va cădea, să nu se împuţineze cu sufletul, ci iarăşi să se îngrijească. Deci şi noi, făcând puterea noastră întru lucrarea faptelor bune şi pe Domnul aşteptându-L, arătându-I lui înainte-voire cu mărime de suflet şi de la Dânsul cerând ajutor; şi aşa, cu adevărat, va face cu noi mila Sa şi ne va da nouă din belşug din harul Său prin care cu lesnire şi fără osteneală vom fi îndreptând tot binele".

2. Era un oarecare călugăr tânăr pe care, cum' începea să-şi facă pravila, îl apuca tremurarea şi frigurile, iar capul îl supăra cu durere iute. Iar el zicea către sineşi: "Iată, sunt bolnav, şi poate voi muri după puţin, deci să fac pravila, până nu mor". Şi cu gândul acesta se silea pe sine şi îşi făcea slujba sa; iar după ce înceta rugăciunea, încetau şi frigurile şi durerea de cap. Şi iarăşi venea ceasul pravilei; iar el, la scopul cel zis luând aminte, se silea să facă slujba sa; şi aşa, nu după multă vreme, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a izbăvit de război.

3. Mers-a oarecine din bătrâni la Avva Achila; şi l-a văzut pe dânsul lepădând sânge din gura lui, şi l-a întrebat pe dânsul: "Ce este aceasta?" Şi a răspuns: "Este un cuvânt al unui frate ce m-a mâhnit, şi m-am nevoit să nu-l spun; şi am rugat pe Dumnezeu să se ridice de la mine, şi cuvântul s-a făcut sânge în gura mea, şi l-am scuipat pe el şi m-am odihnit, şi aşa am uitat de mâhnire".

4. Flămânzit-a oarecine din fraţi de dimineaţă; şi bătea război cu gândul ca să nu mănânce până nu se va face ceasul al treilea; şi, stând de faţă ceasul al treilea, iarăşi s-a nevoit a nu mânca până la ceasul al şaselea. Iar dacă a ajuns la ceasul al şaselea, a udat posmag şi a zis gândului: "Să aşteptăm până la ceasul al nouălea". Şi, făcându-se ceasul al nouălea, a început să facă rugăciune şi a văzut lucrarea dracului ca un fum din rucodelie ieşind; şi, suindu-se în văzduh, îndată a încetat foamea de la dânsul.

5. Nevoitu-s-a un stareţ ca să nu bea apă până la patruzeci de zile; iar dacă se făcea zăduf şi se supăra foarte de sete, spăla cofa, o umplea de apă şi o punea înaintea lui. Şi, întrebat fiind de un frate oarecare pentru ce face aceasta, a răspuns: "Ca prin aceasta eu mai mult să mă ostenesc: văzând apa şi negustând din ea, mai multă plată să iau de la Dumnezeu".

6. Zis-a un stareţ: "Pentru aceasta nu sporim, nici nu ştim măsurile noastre, pentru că nu avem răbdare în lucru pe care-l începem, ci vrem fără osteneală a câştiga fapta bună; pentru aceasta suntem şi schimbăcioşi şi spulberaţi, din loc în loc mutându-ne cu lesnire, socotind că vom afla un loc unde nu este diavol".

7. Acelaşi a zis: "Călugărul, dacă în puţine zile se osteneşte, iar apoi se slăbănogeşte, şi iarăşi se osteneşte, şi iarăşi se leneveşte, unul ca acesta nici nu face, nici nu câştigă răbdare".


VIII. A Sfântului Efrem

Iubite, din tinereţile tale alege învăţătura şi până la bătrâneţe vei afla pricepere (Sirah 6:19); din tinereţe seamănă ţarina ta şi poartă grijă de dânsa, ca nu cumva să răsară mărăcinii şi să crească într-însa; fă rod bun întru tine, şi dă slavă celui ce îţi dă ţie vârtute.


IX. A lui Avva Isaac

1. Temelia tuturor bunătăţilor şi întoarcerea sufletului din robia vrăjmaşului şi calea care duce spre viaţă stau în acestea două: să te aduni pe tine într-un loc şi să posteşti neîncetat, adică a te canonişi pe tine înţelepţeşte şi cu pricepere într-un loc liniştit întru înfrânarea pântecelui, având ca necurmată îndeletnicire cugetarea la Dumnezeu. Cel ce le va ţine pe acestea două, întru [nevoinţa, sfinţenie] mare va spori, iar de aici va îndrepta toate faptele bune.

2. Omul fricos arată că boleşte de două boli: de împuţinarea credinţei şi de iubirea de trup; iar cel ce le dispreţuieşte pe acestea arătat este că lui Dumnezeu crede din tot sufletul şi pe cele viitoare le aşteaptă, îndrăzneala inimii şi dispreţuirea primejdiilor se face dintr-una din acestea două: sau din asprimea [învârtoşarea] inimii, sau din multa credinţă în Dumnezeu; asprimii inimii îi urmează mândria, iar credinţei, smerenia inimii.