I. A lui Palladie

Un tânăr oarecare pe nume Macarie, ca de optsprezece ani, jucându-se cu cei de o vârstă cu el, a săvârşit fără de voie o ucidere; şi, temându-se, a fugit în pustie; şi într-atâta frică de Dumnezeu şi de oameni a ajuns, încât a petrecut trei ani întregi în pustie fără acoperământ, fără a simţi [asprimea acestei petreceri]; iar pământul acela de acolo este cu desăvârşire uscat. Iar după aceasta, şi-a zidit în pustia aceasta o chilie; şi, trăind într-însa alţi douăzeci şi cinci de ani, s-a învrednicit de darul de a trăi în singurătate şi de a scuipa desăvârşit asupra dracilor.

Deci eu cu acesta multă vreme fiind, am aflat de la dânsul cele despre el, precum şi pricina depărtării de lume. într-o zi i-am cerut să-mi spună cum se află gândul lui despre păcatul uciderii. Iar el a zis că atât de departe este de întristarea pentru dânsul, încât şi mulţumeşte pentru pricina uciderii. "Că mi se făcu mie, zicea, uciderea cea fără de voie pricină de mântuire". Şi aducea şi mărturie din Scriptură, zicând despre Moise: "Că şi acela, de n-ar fi fost frica pentru uciderea cea din Egipt prin care a scăpat de Faraon fugind la Madianiţi şi la Muntele Sinai, nu s-ar fi învrednicit stăpâneştii vederi a lui Dumnezeu, şi de atâtea daruri, şi de descoperirea cuvintelor Duhului". Deci arătat este dintr-aceasta cum că se întâmplă ca uneori cineva, şi cu gând fără de voie apropiindu-se de bunătate, să se învrednicească de prea mare sporire spre dânsa.


II. A Sfântului Efrem

De va veni vreun frate în obşte dintr- o primejdie, să se păzească pe sineşi, ca nu cumva, dintr-o binecuvântată arătare, să fie stăpânit de vrăjmaşul; căci îi pune lui în gând şi-i zice: "De ce voieşti să te osteneşti întru faptele bune şi să te ticăloşeşti, nefiind pentru tine nicio răsplătire? Ce, au doar din a ta hotărâre ai venit în călugărie? Că de nu ţi s-ar fi întâmplat ţie acel lucru, şi din pricina nevoii te-ai făcut călugăr, nu ai fi voit a face aceasta de la sineti. Deci, de ce să te nevoieşti acum în zadar, că Dumnezeu nu-ţi mulţumeşte pentru aceasta?" Aşadar, acestea şi altele ca acestea pune vrăjmaşul în gândul fratelui, vrând a-l surpa pe dânsul întru deznădăjduire; dar, de nu se va trezi fratele, socotind facerea de bine a Domnului, şi de nu va sta vârtos întru credinţă, se dă pe sineşi deznădăjduirii, orbindu-se la minte, şi aşa începe a petrece în lenevire, fără de frică şi în toată nepăsarea, ajungând întru cea desăvârşită pierzare.

Deci nu se cuvine să se supună vrăjmaşului celui ce pune în gând unele ca acestea, ci mai vârtos se cuvine să se ostenească întru faptele bune, aducându-şi aminte de facerile de bine ale Domnului, şi a zice către sine: "Suflete, mulţi prin multe postiri şi milostenii s-au învrednicit a veni într-o petrecere ca aceasta, iar eu, întru lenevire petrecând toată vremea vieţii mele, m-am învrednicit prin bunătatea lui Dumnezeu a venit într-o astfel de rânduială, a unei vieţi cinstite şi fără de grijă, nesocotindu-mi mie Iubitorul de oameni Stăpân multele şi nenumăratele mele păcate. Deci şi noi, suflete, să ne sârguim a face lucruri vrednice de pocăinţă, ca nu îndoit să fim munciţi: ca unii adică ce şi de harul lui Dumnezeu ne-am lepădat, şi făgăduinţa călugărească nu o am păzit". Şi-ţi voi povesti ţie, suflete, o pildă pentru aceasta, ca mai multă osârdie să ai şi să nu se îndoiască gândul tău.

Un bogat oarecare era într-un oraş; acesta şi-a cumpărat luişi moşie de cealaltă parte a râului, şi îndată s-a dus; dar înainte să plece, chemând pe robii săi, le-a împărţit lor moşia şi le-a zis: "Fiecare dintre voi să se ducă în partea lui şi să lucreze într-însa, până când, venind, voi vedea lucrul fiecăruia dintre voi". Iar unii dintre ei, aflându-se recunoscători şi iubitori faţă de stăpân, au ascultat de cele ce le-a rânduit stăpânul lor şi s-au dus să lucreze, iar alţii, neascultători fiind şi grei la cerbice, au răspuns împotrivă stăpânului lor, zicând: "Noi nu vom asculta glasul tău, şi nu vom trece râul, şi în moşia ta nu ne vom osteni". Cu toate acestea, domnul lor nu s-a mâniat, ci a poruncit slugilor sale să gătească băutură; şi, îmbătând pe robii cei neascultători, a poruncit altor slugi să-i ridice pe dânşii şi să-i treacă râul şi să pună pe fiecare în partea ce i se dăduse de la dânsul, iar ei au făcut precum li s-a poruncit şi au adus pe robi în părţile lor.

Iar unul dintr-înşii, trezindu-se din beţie şi aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în partea pe care i-o dăduse domnul lui, s-a minunat de aceasta şi a zis întru sineşi: "Dacă aşa de mult m-a iubit pe mine stăpânul meu, şi, chiar nesupunându-mă eu, el nu s-a mâniat, ci a suferit cu îndelungă-răbdare, şi acest mare şi silnic [iute] râu m-a trecut ca prin vis fără osteneală şi în partea mea m-a pus, şi eu, dar, mă voi osteni cu sârguinţă în moşia lui, pomenind răbdarea şi bunătatea lui şi facerile de bine ce le-a făcut cu mine". Şi a început robul acesta să lucreze cu aşa sârguinţă, că i-a întrecut şi pe ceilalţi robi care au început mai-nainte.

Apoi, deşteptându-se şi al doilea rob, aflându-se pe sine zăcând de cealaltă parte a râului în moşia domnului său, viclean fiind şi leneş, a zis întru sine: "Iată, acest râu mare şi silnic m-a trecut ca prin vis, iar eu voi lăsa înţelenită ţarina lui, şi apoi voi vedea ce va face". Şi iarăşi culcându-se, a adormit; şi, dormind el, s-au suit mărăcinii şi buruienile sălbatice şi l-au acoperit pe el.

Iar după multă vreme, a venit domnul robilor acelora ca să cerceteze lucrul fiecăruia; şi, văzând lucrul celor ce au început de mai-nainte, i-a blagoslovit pe dânşii. Şi venind şi către robul pe care el l-a trecut râul ca prin vis, văzând lucrarea lui cea bună, s-a veselit cu dânsul şi l-a blagoslovit pe el. Apoi a venit şi către robul cel leneş ca să vadă lucrul lui; şi l-a aflat domnul pe el acoperit peste tot cu mărăcini; şi, strigându-l pe dânsul cu îngrozire, i-a zis lui: "Robule viclean şi leneş, pentru ce ai lăsat ţarina mea înţelenită, au nu ştii că te-am trecut râul ca prin vis şi te-am pus în partea pe care ţi-am împărţit-o ţie, şi nu te-am pomenit de rău pentru nesupunerea ta cea de mai-nainte? Nu ţi se cuvenea şi ţie să urmezi celui împreună-rob cu tine, pe care ca şi pe tine l-am trecut râul?" Iar el a tăcut şi niciun răspuns n-a aflat. Atunci domnul lor a făcut după fapta fiecăruia.

Deci cunoaşte cum că bogatul este Hristos, iar credinţa, moşia, iar îmbătarea, acesteia şi amăgirea ei; iar robii cei osârdnici sunt cei ce pentru dragostea lui Dumnezeu s-au lepădat de viaţă; iar cel trezit din beţie este bărbatul cel iubitor de plăcere, care, făcându-i-se şi lui primejdie, a venit la viaţa călugărească şi a lucrat voia lui Dumnezeu; iar omul cel leneş este cel care şi el, din primejdie şi nevoie la călugărie a venit, dar s-a lepădat de darul Domnului şi s-a lenevit de a sa mântuire. Pe lângă acestea, socoteşte şi pe Saul, care, luând cărţi de la arhierei, mergea în Damasc ca să lege pe cei ce cred în Domnul; dar cel ce a ieşit a răsturna credinţa, acelaşi s-a aflat propovăduitor al ei; că multe sunt îndurările Domnului spre toţi cei ce-L cheamă pe El întru adevăr.


III. Din Pateric

Un tânăr oarecare, vrând să se lepede de lume, s-a dus în pustie; şi, văzând un turn, adică o chilie zidită în chipul turnului, a zis întru sineşi: "Pe cel pe care-l voi afla în turn, aceluia îi voi sluji până la moarte. Şi, ajungând acolo, a bătut la uşă, şi, ieşind un călugăr bătrân, i-a zis lui: "Ce voieşti?" "Pentru blagoslovenie am venit". Şi, primindu-l pe dânsul bătrânul şi odihnindu-l, i-a zis lui: "Nu ai treabă nicăieri?" Iar el i-a zis lui: "Nu, ci voiesc să petrec aici". Şi, auzind acela, l-a lăsat pe el. Şi era bătrânul căzând în curvie, şi avea pe femeia lui cu el. Iar fratele a zis: "De ai femeie, ori soră, nu ştiu, însă eu voi sluji vouă până la moarte".

Apoi, trecând vreme din destul, şi fără de judecare întru toate slujind fratele, aceia au zis întru eişi: "Nu ne ajunge nouă greutatea [păcatului] pe care o purtăm, oare să mai dăm seama şi pentru acest suflet? Să ne ducem dar din cele de aici şi să lăsăm lui chilia". Apoi, luând câte ceva din cele ce aveau, au zis fratelui: "Noi ne ducem la rugăciune, tu păzeşte chilia". Iar dacă s-au îndepărtat puţin, fratele a cunoscut sfatul lor şi s-a dus fuga către dânşii, iar ei, văzându-l pe dânsul, s-au tulburat şi au zis: "Până când ne vei osândi pe noi? Ia chilia, şezi şi ia aminte de sineţi". Iar el a zis: "Eu n-am venit pentru chilie, ci ca să slujesc vouă". Şi, auzind ei, s-au umilit şi au început a se pocăi lui Dumnezeu: şi femeia s-a dus într-o mănăstire, iar bătrânul s-a întors în chilia sa; şi aşa, prin răbdarea fratelui, s-au mântuit amândoi.

Vezi cum bătrânul, duhovnicesc fiind, nu cunoştea legea Duhului, măcar deşi pătimea alunecare ca un om? Pentru aceasta şi pe fratele ce s-a apropiat nu l-a gonit desăvârşit: măcar că nu voia să primească a locui împreună cu altul, după ce l-a lepădat puţin, dacă l-a văzut pe dânsul că nu suferea să se depărteze, chiar nevrând, l-a primit, ca pe unul ce de la Dumnezeu era pornit spre aceasta, temându-se să nu greşească spre Dumnezeu, Cel ce l-a pornit pe acesta, Care a şi zis: Pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6: 37). Aşijderea şi răbdând fratele vreme din destul şi slujindu-i lui fără a aduce pricini, pentru aceasta nu îndrăznea a aduce vreo pricină de a-l izgoni, alegând mai vârtos să se ridice din chilie decât a-l goni fără dreptate pe cel ce din Dumnezeiasca Pronie a venit spre a petrece, Care şi încredinţare a făcut întru dânsul [spre aceasta]. Să se păzească dar şi la noi această lege fără schimbare.


IV. A Sfântului Efrem

Nu defăima pe bătrâni, de vor voi să vină în osteneala vieţii călugăreşti; căci Domnul, pe cei din al unsprezecelea ceas nu i-a lepădat (cf. Matei 20: 6); că nu ştii dacă nu cumva cutare bătrân va fi vas ales.