I. Din viaţa Sfântului Pahomie

Încă tânăr fiind Sfântul Pahomie, şi cu dragostea lui Dumnezeu înfocându-se la inimă, avea râvnă a se face călugăr; vestindu- se lui despre un sihastru pe nume Palamon ce locuia deosebi [singur], a venit către dânsul, vrând a locui împreună cu el; ajungând la chilia lui care era aproape de pustie, a început să bată în uşă, iar acela, deschizând puţin, a zis către dânsul: "Ce voieşti, şi pe cine cauţi?" (Că bătrânul, pentru că se nevoia de multă vreme, se făcuse foarte aspru.) Şi, răspunzând Pahomie, a zis lui: "Dumnezeu m-a trimis la tine ca să mă faci monah". Zis-a lui bătrânul: "Nu poţi să te faci monah; că nu mic este lucrul monahului. Pentru aceasta, şi mulţi venind aici, obosind, n-au răbdat". Zis-a lui Pahomie: "Nu toate socotelile oamenilor sunt deopotrivă. Primeşte-mă, şi vremea îti va vesti tie". Zis-a către el bătrânul: "Ţi-am spus că nu poţi. Du-te în altă parte şi te nevoieşte câtăva vreme, apoi vino şi te voi primi. Că eu, petrecând aici, aspră nevoinţa am, şi de nimic altceva prin harul lui Dumnezeu nu mă împărtăşesc fără numai de pâine şi sare, iar de vin şi de untdelemn mă îndepărtez cu totul, şi priveghez jumătate de noapte petrecând în rugăciuni şi în citirea cuvintelor lui Dumnezeu; iar uneori şi toată noaptea".

Acestea auzindu-le Pahomie şi ruşinându- se de asprimea cuvintelor, a pus în suflet ca pe toată osteneala vitejeşte a o răbda. Zis-a către dânsul: "Cred Domnului că-mi va da putere şi răbdare atâta cât să mă învrednicesc prin cuvioasele tale rugăciuni aici a mă desăvârşi". Atunci, cu ochii văzători înţelegând Sfântul Palamon credinţa şi osârdia lui Pahomie pentru a se mântui, deschizând uşa, l-a primit pe dânsul în schima călugărească. Şi de atunci înainte petreceau împreună, nevoindu-se şi îndeletnicindu-se în rugăciuni. Iar lucrul lor era a împleti funii şi a ţese saci. Şi, lucrând, se osteneau după Apostolul: nu pentru odihnă, nici pentru adunarea banilor, ci spre hrănirea săracilor. Şi, văzând Palamon ascultarea lui Pahomie întru toate şi sporirea nevoinţei, se bucura foarte şi slăvea pe Dumnezeu.


II. Din aceeaşi viaţă

Adeseori, rugăciunea lui Pahomie era pentru ca să se facă spre dânsul voia lui Dumnezeu; şi iată că, după câtăva vreme, tot aceeaşi rugându-se el, s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: "Voia lui Dumnezeu este aceea a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu". Şi, zicând aceasta de trei ori, s-a dus de la dânsul. Deci, mulţumind Pahomie şi încredinţându-se de vedenia ce s-a făcut iarăşi cu dânsul, a început să primească pe cei ce din pocăinţă se apropiau de Dumnezeu; iar schima călugărească cu multă ispitire le-o dădea lor, oprindu-i pe ei de la [împătimirea de] cele din viaţă, sporindu-i astfel puţin câte puţin întru nevoinţa.


III. Din viata Cuvioasei Teodora

Preafericita între femei Teodora, judecând să se lepede de lume şi de cele din lume, şi cu prea înţelepte izvodiri a amăgi pe înşelătorul [Diavolul], s-a îmbrăcat cu port bărbătesc - ca astfel să nu fie aflată de bărbatul său, ce sigur va voi apoi să o caute pe dânsa cu sârguinţă - şi a venit la o obşte de bărbaţi, ce era la optsprezece semne de Alexandria. Şi încă în afara porţii fiind ea, se ruga să fie primită şi să se facă din numărul celor ce se nevoiesc. Iar ei au zis că nu o vor primi - măcar că nu o socoteau femeie, ci bărbat - de nu mai întâi va petrece toată noaptea fără acoperământ deasupra capului şi aşa să dea fraţilor [o dovadă de] cercare [a] răbdării. Iar ea nu numai că a primit cu plăcere cea zisă - deşi ştia că noaptea năpădesc fiare multe, din pricina pustietăţii şi multei sălbăticii a locului -, ci şi cu lucrul a adus la împlinire cea poruncită. Şi aşa a petrecut noaptea, aşteptând la poartă. Pentru aceasta şi Cel ce a îmblânzit lui Daniil oarecând cruzimea leilor, Acelaşi, văzând pe cuvioasa în cel fel de înălţime a faptei bune se va sui, a păzit-o neprinsă de fiare, care lucru şi călugării cu iscusul aflându-l, au socotit lucru iubit de Dumnezeu [ca ea] să fie cu aceştia.

Şi fiind primită înlăuntru cu bucurie de proestosul mănăstirii, vorbea cu dânsa deosebi, întrebând-o cine este şi pentru care pricină a venit către călugărie. Şi-i zicea: "Nu cumva ai venit îngreuiată de împrumuturi de bani, sau de uciderea cuiva, sau pentru a nu hrănii copiii lipsiţi de hrană, şi pentru aceasta ai lepădat portul mirenesc?" Teodora a zis: "Pentru nimic dintre acestea, o Părinte, ci numai pentru a mă linişti de tulburarea mirenească şi a-mi plânge păcatele^. Şi a întrebat-o Marele: "Cum te cheamă?" Iar viteaza: "Teodor îmi este numele". Iar el a zis: "Să nu socoteşti, frate Teodore, că petrecerea de aici îţi va fi în afara ostenelilor; iar de voieşti a intra sub jugul ascultării, să ştii că vei sluji trebuinţelor tuturor fraţilor, şi nu numai celor din mănăstire - adică sârguindu- te la saduri şi la verdeţuri, şi la cărarea apei slujind şi fără lenevire adăpând -, ci încă slujind şi la cele din afara mănăstirii. Iar când treaba ar chema şi mergerea spre cetate, să nu cârteşti şi să zici că aceasta îţi va fi pricină de împuţinare către ostenelile cele pustniceşti, ci aşa mai vârtos în post şi rugăciune fără încetare ţi se cuvine a stărui: a cânta după obicei, în toate zilele, şi slavoslovia de dimineaţă [Utrenia], şi cea de seară [Vecernia]; pe lângă acestea, şi din cele ce se cheamă Ceasuri să nu laşi pe niciunul; a te osteni încă şi la plecarea genunchilor, şi aşa a trudi [chinui] trupul, pentru a te împotrivi pândirilor celor de acolo ale războinicilor [draci]".

Deci, pe acestea punându-le Fericita în urechi şi socotindu-le ca pe o răsfăţare a sufletului, s-a făgăduit cu multă râvnă a face acestea. Şi aşa s-a făcut împreună rânduită în buna ceată a călugărilor. Şi, de vreme ce toate făgăduinţele cele călugăreşti voia să le ţină în chip nemincinos, de la toate cugetele cele trupeşti luându-şi ziua bună, îndată s-a dat pe sineşi către osteneli, nepunând înaintea slujbei nicio trândăvire sau pricinuire. Şi aşa a răbdat opt ani la adăparea sadurilor şi a verdeţurilor, la cele ce dădeau trebuinţa celor din mănăstire, în toate zilele măcinând grâul, frământând coca, nelipsind niciodată a face pâine şi a fierbe verdeţurile, de la care lucru şi cei ce se sârguiau a omorî trupul se dădeau adesea înapoi. Niciodată n-a lipsit de la săvârşirea pravilei din biserică, ea mai vârtos în aceasta arătându-şi în sufletul ei iubirea lui Dumnezeu.

Dar având o astfel de povară şi alegând o viaţă atât de ostenicioasă, gândul greşealelor ce o apucaseră mai înainte-vreme nu o slăbea pe dânsa nicidecum ca să se liniştească: după căderea nopţii - după slujbele de toată ziua, când de somn şi de măsurata odihnă trebuia să se împărtăşească -, ea îşi bătea pieptul şi sufletul şi-l mişca spre lacrimi, zicând: "Iartă-mi, Doamne, păcatul care a pierdut podoaba curăţiei mele". încă de cele mai multe ori şi cumpărarea şi aducerea cu mâinile a untdelemnului, a grâului şi a altor [lucruri] de nevoie pentru mănăstire, tot această cuvioasă le făcea, şi, pe scurt a zice, nu era vreo slujbă cu osteneală întru care Teodora să nu se arate mai cu osârdie decât toti ceilalţi.


IV. Din viata Sfintei Melania Romana

În Ierusalim, pe Muntele Măslinilor, Sfânta Melania a aşezat o viaţă de obşte ce număra peste nouăzeci de fecioare, peste care a pus o povăţuitoare ce pe toate celelalte le întrecea cu cuvântul şi cu năravul. Aceasta le era fecioarelor ca o slujnică, iubindu- le pe acestea ca o maică, cu multă smerită cugetare sfătuindu-le pe acestea [cu] cele de mântuire. Şi zicea către dânsele despre ascultare şi despre schimbarea vechilor obiceiuri cu cele noi: cum că în cele lumeşti aceasta [ascultarea] mai vârtos este ceea ce le ţine pe toate în rânduială, iar pe împărat adică împărat îl arată, iar pe poporul cel ascultător îl arată ascultător; iar dacă s-ar strica aceasta, s-ar strica şi rânduială şi, împreună cu numirile, s-ar tulbura şi lucrurile. încă adăuga şi o pildă ca aceasta:

"Odinioară, cineva a venit la un stareţ mare, sârguindu-se a se face ucenic al aceluia, iar acela, arătându-i înainte de toate în ce fel se cuvine să fie ucenicul, i-a poruncit ca să se ducă la un idol ce se afla pe acolo prin apropiere şi să-l lovească pe acela cu piciorul cât va putea de mult. Iar pentru că tânărul a ascultat, bătrânul l-a întrebat dacă idolul, aşa bătut fiind lovit cu piciorul, a zis ceva împotrivă sau dacă a arătat vreo scârbă. Iar el, zicând că nimic de acest fel nu s-a făcut, bătrânul i-a poruncit să-l bată iarăşi şi să-i adauge şi ocări. Iar dacă aceasta s-a făcut de trei ori, iar idolul era tot idol neînsufleţit şi fără glas, bătrânul a zis aşa: «Dacă şi tu poţi suferi acestea fără a zice ceva împotrivă, precum acest idol care prin toate a fost ocărât, îndrăzneşte şi intră, şi de învăţătura cea de la noi împărtăşeşte-te, iar de nu, nu te apuca de petrecerea cea cu noi»".


V. A lui Palladie

Povestitu-mi-a mie Cronie, ucenicul Marelui Antonie, despre Pavel, cel zis "cel simplu", despre covârşitoarea lui nerăutate şi simplitate a năravului său, şi mi-a spus mie, zicând:

"Un oarecare pe nume Pavel, om mojic [ţăran] şi lucrător de pământ, şi-a luat o femeie frumoasă, dar cu nărav rău la socoteală, şi care, stricându-se de altul, de multă vreme se tăinuia de el, iar, acesta, pentru simplitatea vieţii lui şi pentru nebănuirea răului, n-a băgat seamă de lucru. Deci odată, întorcându-se Pavel de la ţarină şi intrând fără de veste în casă, o află pe aceasta preacurvind. Şi, zâmbind spre a râde, a zis către dânşii: «Bine, bine; chiar nu-mi pasă. Pe Iisus, că eu nu voi mai trăi cu dânsa. Du-te, ţine-o pe dânsa şi pe copiii ei, iar eu mă duc şi mă fac călugăr». Şi, nezicând nimic nimănui, a trecut de cele opt mănăstiri şi s-a dus către Fericitul Antonie şi a bătut la uşă.

Ieşind Marele, l-a întrebat pe dânsul: «Ce voieşti?» Şi i-a zis lui Pavel: «Voiesc să mă fac monah». Şi a răspuns lui Antonie: «Un om bătrân de şaizeci de ani nu se poate face monah aici; mai bine du-te şi lucrează în sat şi trăieşte viaţa lucrând şi mulţumind lui Dumnezeu, că nu poţi să rabzi necazurile pustiei». Zis-a bătrânul: «Orice mă vei învăţa să fac, aici voi face». Zis-a Antonie: «Ţi-am zis că eşti bătrân şi nu poţi să te faci călugăr. Dacă voieşti să te faci monah, du-te într-o obşte cu mai mulţi fraţi, care pot ajuta neputinţei tale. Că eu şed aici mâncând o dată la cinci zile, şi aceasta încă rămânând flămând şi nesăturându-mă». Cu acestea şi alte graiuri ca acestea îl izgonea el pe Pavel, iar dacă el nu suferea, Antonie a intrat în peşteră şi, închizând uşa, n-a ieşit pentru dânsul de acolo vreme de trei zile; iar el, lângă uşă şezând, aştepta.

Iar a patra zi, de oarecare trebuinţă fiind silit Antonie, deschizând uşa, a ieşit. Şi, văzându-l pe dânsul, i-a zis: «Du-te de aici, bătrânule, de ce mă superi? Nu poţi să rămâi aici». Zis-a lui Pavel: «Cu neputinţă este să mă duc într-altă parte ca să mor, decât aici». Şi, uitându-se Antonie împrejurul lui şi văzând că nu are cele de hrană, nici pâine, nici apă, nici altceva, şi, iată, are patru zile de când aşteaptă, şi temându-se ca nu cumva să moară şi astfel să-şi întineze sufletul pentru nemilostivirea faţă de bătrân, l-a primit pe dânsul. Şi udând smicele de finic, i-a zis lui: «împleteşte şir [funii], precum mă vezi pe mine că fac».

Şi a împletit bătrânul până la ceasul al nouălea cu multă osteneală cincisprezece stânjeni. Şi văzând Antonie împletitura, nu i-a plăcut. Şi, apropiinduse de dânsul, i-a zis: "Rău ai împletit, despleteşte-o şi împleteşte-o din nou". (Iar aceasta i-a zis-o lui după ce, şi bătrân fiind, postise până în a patra zi, precum am zis, ispitind răbdarea lui.) Iar el a despletit şi iarăşi a împletit cu anevoie aceleaşi smicele, căci se făcuseră zbârcite [şubrede] după prima împletire. Şi văzând Antonie că bătrânul nu a cârtit împuţinându-se cu sufletul, şi câtuşi de puţin nu s-a schimbat, şi nici faţa lui nu şi-a întors, s-a umilit spre dânsul. Şi, apunând soarele, a zis către dânsul: «Părintele, vrei să mănânci o bucată de pâine?» Zis-a lui Pavel: «Precum ţi se pare, Avva». Iar aceasta a plecat şi mai mult pe Antonie spre milostivire, că adică nu s-a grăbit a alerga spre vestirea hranei, ci a lăsa lui stăpânirea [puterea de a hotărî]. Deci a zis către dânsul: «Pune masa». Iar el a ascultat. Apoi Antonie a adus către dânsul patru posmagi de câte şase unghii fiecare, iar luişi şi-a udat unul, iar aceluia câte trei. După aceasta a citit un psalm pe care-l ştia Antonie, pe care, cântându-l de douăsprezece ori, tot de atâtea ori s-a şi rugat, ca şi întru aceasta să-l ispitească pe Pavel. Iar el cu osârdie împreună cu acesta se ruga. Iar după rugăciune, făcându-se seara târziu, s-a aşezat să mănânce.

Şi, mâncând Marele Antonie un posmag, nu s-a mai atins de altul; iar bătrânul, mâncând încetişor, încă mai avea din posmagul pe care-l începuse, iar Antonie îl aştepta ca să sfârşească. Iar după ce a isprăvit, i-a zis lui: «Mănâncă, părintele, şi alt posmag». Iar Pavel i-a zis lui: «Dacă tu vei mânca, voi mânca şi eu; iar dacă tu nu vei mânca, nici eu nu mănânc». Zis-a Antonie: «Mie mi-ajun-ge, căci sunt călugăr». Apoi s-au sculat şi, făcând Antonie douăsprezece rugăciuni şi doisprezece psalmi, s-a rugat şi el împreună. Apoi a dormit puţin până la miezul nopţii. Şi, sculându-se, au început a cânta până la ziuă. Iar dacă a văzut Antonie că bătrânul cu osârdie îi urma lui întru toate, i-a zis lui: «Iată, frate, de poţi trăi aşa în toate zilele, rămâi cu mine». Iar Pavel a zis: «De ai şi altceva ca să-mi arăţi, nu ştiu, însă acestea pe care le-am văzut că le faci, le fac şi eu cu lesnire». Deci, încredinţându-se Marele spre dânsul că întru toate este un suflet foarte desăvârşit, neprefăcut fiind şi simplu, "după câteva luni, ajutând harul lui Dumnezeu, Antonie i-a făcut chilie ca la trei sau patru semne depărtare de chilia lui. Şi i-a zis lui: «Iată, puterea lui Dumnezeu lucrând cu tine, te făcuşi monah, deci, de aici înainte petrece singur aici, ca şi ispitire de la draci să ai». Deci, locuind Pavel cel Simplu un an, s-a învrednicit de darul izgonirii dracilor şi a tot felul de boli, îndreptând desăvârşit virtutea nevoinţei.

Într-o zi, s-a adus Marelui Antonie un tânăr oarecare ce avea un drac începătoresc, care hulea până şi cerul. Luând aminte Antonie la tânăr, a zis celor ce l-au adus: «Nu este al meu lucrul acesta, că încă nu m-am învrednicit de darul izgonirii unei astfel de tagme drăceşti; darul acesta este al lui Pavel cel Simplu». Şi, ducându-se Antonie la acela împreună cu aceia, i-a zis lui: «Avva Pavel, scoate pe dracul din om, ca sănătos să se ducă întru ale sale şi să slăvească pe Domnul». Zis-a lui Pavel: «Dar de ce nu o faci tu?» Răspuns-a Antonie: «Nu mă îndelet-nicesc cu aceasta, am alt lucru». Şi, lăsând Antonie acolo pe fecior, s-a întors la chilia sa.

Deci, sculându-se Pavel şi rugânduse, a strigat pe dracul şi a zis: «Avva Antonie a zis ieşi din om, ca acesta să slăvească pe Domnul». Iar dracul cu hulă a strigat: «Nu ies, bătrâne mâncăcios şi bârfi tor». Şi, luând Pavel cojocul lui, îl bătea pe dânsul peste spate, zicând: «Ieşi, a zis Avva Antonie». Iar dracul ocăra şi pe Antonie şi pe Pavel, zicând: «Mult-mâncăcioşilor, împietririlor, nesăţioşilor, cei ce niciodată nu vă îndestulaţi cu cele ale voastre, ce împărtăşire aveţi cu noi? De ce ne tiranisiţi?» într-un sfârşit, Pavel a zis către el: «Nu ieşi? Iată, mă duc de te spun lui Hristos, şi vai de tine pentru ceţi va face!» Sălbaticul diavol l-a grăit de rău chiar şi pe Domnul, strigând: «Nu ies!»

Spre aceasta mâniindu-se simplul Pavel, a ieşit din chilia sa, deşi era la amiază târziu (iar zăduful cel din Egipt, mai vârtos cel din acele locuri, se aseamănă poate numai cu cuptorul Babilonului). Deci, stând pe o piatră ca un stâlp, se ruga aşa, zicând: «Tu vezi, Iisuse Hristoase, Cel ce Te-ai răstignit în zilele lui Pilat din Pont, că nu mă voi pogorî de pe piatra aceasta, nici nu voi mânca, nici nu voi bea până ce nu voi muri, de nu mă vei asculta şi nu vei scoate pe drac din om, făcând-l slobod pe dânsul de acest duh necurat!»

Şi încă grăind el aceste cuvinte, a strigat dracul de jos, dinaintea chiliei: «Mă duc, mă duc, ies. Cu silă şi tiranisire mă izgonesc. Mă depărtez de om, şi nu mă mai apropii. Iar unde mă voi duce, nu ştiu». Şi îndată a ieşit necuratul drac. Şi, prefăcându-se întrun balaur mare ca de şaptezeci de coţi, s-a dus târându-se spre Marea Roşie".

Acesta este lucrul smeritului şi simplului Pavel, prin care Dumnezeu a arătat de ce fel de cinste şi slavă se învrednicesc cei neprefăcuţi şi smeriţi; că, pe dracul pe care nici Marele Antonie nu l-a putut scoate, Pavel în puţină vreme pe acesta prin simplitate şi prin cuget măsurat l-a izgonit; iar aceasta numai după un an de nevoinţa, în care s-a împlinit cea zisă de Sfântul Duh: Spre cine voi căuta, zice Domnul, fără decât numai spre cel smerit şi liniştit şi care se cutremură de cuvintele Mele? (Is. 66: 2). Este obişnuit ca pe acele duhuri mai de jos ale vicleşugului să le scoată oamenii mai începători cu credinţa, iar pe cele mai începătoreşti [stăpânitoare] să fie izgonite de bărbaţii mai smeriţi.


VI. A lui Palladie

Rugăciunea cea deasă a Sfântului Pahomie era ca să se facă voia lui Dumnezeu spre dânsul; şi iată că, după câtăva vreme, priveghind el şi aceeaşi rugăciune rugându-se, i s-a arătat lui îngerul Domnului, zicând: "Voia lui Dumnezeu este a sluji Lui şi a împăca neamul omenesc cu Dumnezeu. Deci, de aici înainte, primeşte cu tine pe cei ce se apropie de Dumnezeu cu pocăinţă, şi, după regula pe care ţi-o dau, aşa legiuieşte lor". Şi, zicând acestea, i-a dat lui o tablă de aramă întru care erau scrise acestea: "Să îngădui fiecărui monah să mănânce şi să bea după putere; şi să nu opreşti nici postul, nici mâncarea. Sarcinile cele grele încredinţeazăle celor mai tari şi care mănâncă, iar cele mai uşoare, celor mai postitori şi mai slabi. Fă şi chilii de multe feluri în aceeaşi mănăstire; iar într-o chilie să petreacă trei. Iar mâncarea tuturor să fie într-o singură casă. Iar de dormit să nu doarmă culcaţi, ci să-şi facă jilţuri puţin întinse [înclinate puţin pe spate], şi, punându-şi într-însele aşternuturile lor, aşa să doarmă. Iar de vor veni străini dintr-o altă mănăstire cu alt obicei, să nu mănânce împreună cu aceştia, nici să bea, nici să intre în mănăstire împreună cu aceştia, afară dacă nu va fi găsit afară pe cale. Iar pe cel ce va veni să petreacă împreună cu dânşii, de nu va fi împlinit trei ani în nevoinţă, să nu-l primeşti, ci, lucrurile cele mai grele făcând în trei ani, aşa să intre în stadion [arenă]. Şi să poarte camilafcă, nu păroasă, precum copiii, şi să se pecetluiască cu cruci roşii; iar atunci când vor mânca, să-şi acopere capul cu ele, ca nu frate pe frate să vadă mestecând. Nu este slobod a grăi mâncând, nici afară de strachină şi de masă sau într-alt loc să ia aminte cu ochiul".

Încă le-a mai rânduit să facă douăsprezece rugăciuni peste zi, seara, asemenea, douăsprezece şi în privegheri, douăsprezece, iar la ceasul al nouălea, trei, iar la fiecare rugăciune să cânte un psalm.

Însă împotrivă-grăind Pahomie îngerului şi, zicând că rugăciunile sunt puţine, îngerul a zis către dânsul: "Am rânduit aceste rugăciuni astfel încât să ajungă tuturor, iar cei mai mici să nu se scârbească [îngreuieze]; însă cei desăvârşiţi nu au trebuinţă de vreo dare a legii, că, de sineşi în chilii fiind, şi-au închinat toată viata lor vederii lui Dumnezeu, iar acestora [celor mai mici] le-am dat lege ca unora ce nu au mintea bine-cunoscătoare, ca, măcar ca nişte slugi ce nu iau aminte cu frica Stăpânului, împlinindu-şi pravila în chilii, să se afle cu îndrăz-neală".

Acestea rânduindu-le îngerul, şi plinindu-şi slujba, s-a dus. Tipicul acesta e ţinut de şapte mănăstiri, ce numără şapte mii de bărbaţi care lucrează felurite meşteşuguri; dintr-acestea se chivernisesc ei şi mănăstirea de femei de cea parte a Nilului, unde trăiesc patru sute de surori; de multe ori, din prisosinţă dau şi săracilor, şi celor din închisori.


VII. A Sfântului Efrem

Frate, de voieşti a te face monah, întâi socoteşte în gândul tău că de acum te-ai mutat din viata aceasta, iar lumea aceasta şi slava ei socoteşte-o ca pe o colibă părăsită; că dacă nu te vei găti astfel pe sineţi, nu poţi să vieţuieşti precum se cuvine călugărilor şi să biruieşti patimile şi poftele cele lumeşti, care pogoară pe oameni întru pierzare. Că nemincinos e Cel ce zice: Că oricine voieşte să-Mi urmeze Mie, să se lepede de sineşi, să-şi ia crucea sa şi să vină după Mine. Că cel ce voieşte să-şi afle sufletul său îl va pierde pe el; iar cel ce îl va pierde pentru mine, aflaz-l-va pe el (Matei 16: 24-25). Şi să mai ştii că cel ce se apropie de Domnul, acestuia i se va întâmpla unele ca acestea: ispite, necazuri, osteneală, mâhniciune, golătate, strâmtorare, defăimare şi cele ce sunt ca acestea; că întru acestea se cearcă răbdarea omului şi se arată dorul ce-l are către Dumnezeu. Deci cel ce se dă pe sineşi cu toată inima ocârmuirii stareţului după Dumnezeu biruieşte întru toate acestea; căci numai sloboda şi desăvârşita alegere a voinţei o cere Dumnezeu de la noi, şi numai El ne dă nouă vârtute şi ne dăruieşte biruinţă, precum este scris: Apărător este tuturor celor ce nădăjduiesc spre Dânsul (Ps. 17: 31).

Deci ţi-am spus acestea de mai-nainte, ca nu cumva, intrând [în viaţa călugărească] şi peste acestea dând, căindu-te, să zici: "N-am ştiu că mi se vor întâmpla unele ca acestea". Căci, iată, cele ce ţi se vor întâmpla se făcură ţie cunoscute de mai-nainte, ca şi tu de mai-nainte să-ţi găteşti gândul. Căci a pune temelie nu este osteneală, ci a săvârşi zidirea; căci, pe cât de mult se înalţă zidirea, pe atât de multă osteneală dă celui ce o zideşte, până la săvârşirea lucrului. Ascultă ce zice mântuitorul glas: Este oare cineva dintre voi care, voind să zidească turn, să nu şadă mai-nainte şi să numere cheltuiala ce o va face spre săvârşirea lui? Ca nu cumva, punând el temelia şi neputând a săvârşi, toţi cei ce-l vor vedea să înceapă a-l batjocori pe el, zicând: Acest om a început a zidi şi n-a putut să săvârşească (Luca 14: 28-30). Războiul ostaşilor este scurt, iar al călugărului, până la ducerea lui către Domnul.

Din această pricină se cuvine a începe lucrul cu toată sârguinţa şi răbdarea şi trezvirea. Că de te vei apuca, iubitule, să junghii un leu, apucă-l vârtos, ca nu cumva să sfărâme oasele tale ca pe un vas de lut; iar de te vei arunca pe sineţi în mare, să nu te împuţinezi până ce nu vei ieşi la uscat, ca să nu te pogori în adânc ca o piatră. Deci, înaintea uşilor fiind şi primind întrebare, să nu zici: "Toate voi răbda", iar mâine să te lepezi cu lucrurile. Că îngerii lui Dumnezeu stau împrejur şi aud toate cele ce ies din buzele tale. Vezi, iubitule, că nimeni nu te sileşte, ci de voie şi adevărat te făgăduieşti, iar de aici înainte să nu tăgăduieşti făgăduinţele tale cele către Dumnezeu, că El va pierde pe toţi cei ce grăiesc minciuna (Ps. 5: 7).

Iubitule, dacă vei pune început bun, şi bătrâneţile tale le vei sfârşi cu plăcere, vei fi ca un luminător, luminând pe toţi pe calea Domnului. Deci pune temelie tare, ca lucrul să se suie la înălţime. Iar dacă de la părerile înalte ale deşertăciunii vieţii din lume ai venit la călugărie, păzeşte-te pe sineţi de dracul înaltei cugetări, ca să nu te stăpâneşti de dânsul şi să te pogori în pierzare. Dar de vei avea supunere în Domnul şi cu mâinile tale lucrezi cele bune, aceasta nu-ţi va fie ţie pricină de ruşine; că această puţină strâmtorare şi necaz pe care le rabzi pentru Domnul se vor face ţie solitor spre viaţă veşnică. Şi ce încă să mai zic? Că, precum cel ce schimbă o drahmă pentru zece mii de talanţi de aur, aşa este toată strâmtorarea vieţii călugăreşti către slava ceea ce se va descoperi celor ce se nevoiesc şi ostenesc. Deci mici [lucruri] dai, şi mari primeşti înapoi.

Iar de te vei da de stareţul vreunui frate ca să fii sub mâna lui, să nu zici în cugetul tău: "Eu sunt fecior de mari şi luminaţi părinţi, iar acesta este din părinţi neştiuţi, proşti şi cerşetori, sau poate se trage din robie, acesta nu ştie filosofia cea din lume, eu ştiind-o pe aceasta, şi deci, dar, cum mă pot eu supune acestuia? Că ocară îmi este de voi face aceasta". Nu gândi unele ca acestea, iubitule, că nu cu pricepere ai socotit pentru aceasta; că cel ce socoteşte unele ca acestea, încă nu s-a dezbrăcat de omul cel vechi, de cel ce se strică după poftele înşelăciunii. Iar noi, iubitule, ca unii ce suntem daţi de Dumnezeu fraţilor celor de un suflet întru slujire, să răbdăm, ca să ne învrednicim slobozeniei drepţilor, gândind la Stăpânul tuturor, Care, bogat fiind, a sărăcit pentru noi, ca noi să ne îmbogăţim cu sărăcia Aceluia (cf. II Cor. 8: 9); El a fost numit Samarinean şi îndrăcit ca să îndrepteze nebunia noastră. Deci pune cerbicea fără ruşine sub jugul cel bun al Acestuia, ca să afli odihnă sufletului tău; iar pentru aceasta, ascultă o pildă:

Doi atleţi au venit ca să se lupte cu cei împotrivă-luptători [adversarii lor], dintre care unul era îmbrăcat cu podoabă luminată, iar celălalt cu una săracă; şi, dezbrăcând amândoi cele ce le purtau, au intrat goi în stadion. Deci, cel ce a dezbrăcat haina cea luminată o va putea oare aduce pe aceasta în vremea nevoinţei spre ajutor împotriva potrivnicului, sau, mai vârtos, pe aceea lepădând-o, ca pe una ce nu ajută întru nimic spre nevoinţă, pe bărbăţie şi pe meşteşug împreună cu vârtutea le va arata împotriva atletului? Tot aşa şi tu, nu socoti cele ce le-ai lăsat - că fiecare a lăsat cele ce avea, şi de omul cel vechi s-a dezbrăcat, ca cu omul cel nou să se îmbrace -, ci te apucă de smerita cugetare, ştiind că gol întru nevoinţă ai intrat, precum şi ceilalţi împreună-nevoitori [atleţi], că scris este: Cele înalte la oameni urâciune sunt la Dumnezeu (Luca 16: 15); şi nici pentru lumeasca înţelepciunea să nu te înalţi, că zice: înţelepciunea lumii nebunie este la Dumnezeu (I Cor. 3: 19). Şi iarăşi: Cel dintre voi ce voieşte să fie înţelept în veacul acesta să se facă nebun, ca [aşa] să fie înţelept (I Cor. 3:18).

Deci uită petrecerea cea de mai-nainte, ca şi iertarea păcatelor celor dinainte cu îndrăzneală să o ceri de la Dumnezeu. Iar după ce te-ai lepădat de cele vechi şi ţi-ai smerit gândul, adună bogăţie prin slujirea şi aducerea de roadă către fraţi. Şi, de vei curăţa curţile de gunoi, sârguieşte-te a curăţa şi poftele cele lumeşti de lâ omul cel dinăuntru; iar de cureţi cenuşa bucătăriei, adu-ţi aminte de proorocul care zice: Cenuşă ca pe pâine am mâncat, şi băutura mea cu plângere o am amestecat (Ps. 101:10).

Văzând focul acesta stricăcios, socoteşte şi văpaia cea veşnică, pe ceea ce va să mănânce pe păcătoşi, şi lăcrimează pentru cele ce ai păcătuit; şi orice faci, cu smerită cugetare şi cu bună socoteală fă şi prea mare folos vei avea, şi harul lui Dumnezeu îl vei trage spre sineţi. Că zice: Domnul le stă împotrivă celor mândri, iar celor smeriţi le dă har (Pilde 3: 34). Iar de te osteneşti mult, socoteşte pe cei din surghiun, în ocne şi în amară robie, şi te supune stareţului tău în Domnul, că nu după om este slujirea pe care o rabzi pentru Domnul. Cine dar, necinstit fiind sau ostenindu-se pentru împăratul, au nu socoteşte ocara cinste şi osteneala odihnă? Iar dacă nu alegem de voia noastră necinste şi osteneală a răbda pentru Domnul, pentru ce am mai ieşit din lume?

Iubitule, cine e vrednic şi fericit să pătimească pentru El? Deci, orice rabzi pentru Domnul, să ştii că mici faci, şi mari iei înapoi. De răbdare dar avem trebuinţă, ca, făcând voia lui Dumnezeu, să dobândim făgăduinţa. Că zice: Cel ce va răbda până în sfârşit, acesta se va mântui (Matei 24:13).

Iar dacă cel ce le-a lăsat pe cele luminate astfel trebuie a cugeta smerit, cu atât mai vârtos cei ce au venit dintr-o viată ticăloasă şi ostenicioasă la viaţa călugărească se cuvine a se micşora pe eişi şi niciodată a cugeta înalt: măcar de se vor cinsti mai mult decât alţii, ei să arate toată blândeţea şi smerita cugetare, pomenind şi socotind de-a pururea facerile de bine ale Domnului, adică din care strâmtorare a veacului acestuia i-a smuls pe dânşii, ca să nu se risipească cu mintea şi, uitând necinstea lor cea de mai-nainte, să se îngâmfe şi să audă, ca nişte nemul-ţumitori către Făcătorul de bine, cea zisă în Psalmi: Omul, în cinste fiind, n-a priceput, alăturatu-s-a dobitoacelor celor necuvântătoare şi s-a asemănat lor (Ps. 48: 20).

De aceea, iubiţilor, să slujim Domnului cu multă smerită cugetare în toate zilele noastre, Celui ce scoală de la pământ pe cel sărac şi din gunoi ridică pe cel lipsit, ca şi după sfârşit să ne învrednicească pe noi slavei celor blânzi şi smeriţi. Pentru că scris este: Domnul va răsplăti cu prisosinţă celor ce fac mândrie (Ps. 30: 24).


VIII. A lui Avva Cassian

În toate obştile cele din Egipt şi din tot Răsăritul se păzesc aceste tipice [rânduieli] canonice: cel ce vine la obşte şi voieşte să se facă călugăr nu se va primi înlăuntru în mănăstire de nu va arăta oarecare dovadă şi cercare de dorul cel către Dumnezeu, de smerenie, de stăruinţă şi de îndelungă-răbdare. Deci, odată ispitit prin acestea, se va face primit la fraţi, de unde se învaţă că nu trebuie să aibă nimic învistierit din averea lui. Aşadar, fiecare se goleşte de avuţia lui cea dintâi până într-acolo încât nu i se îngăduie a mai purta nici îmbrăcămintea cu care a venit la mănăstire, ci, toţi fraţii, adunaţi fiind, iar el fiind adus în mijloc, se dezbracă de hainele sale, iar prin mâinile stareţului se îmbracă cu hainele mănăstirii, astfel încât prin această rânduială să cunoască că de toate lucrurile cele lumeşti, de fală şi de îngâmfare dezgolindu-se, s-a îmbrăcat în sărăcia lui Hristos şi că fără de ruşine se poate număra şi potrivi pe sineşi împreună cu trupul frăţimii.

Iar hainele pe care le-a dezbrăcat, luându-le iconomul mănăstirii, le păstrează vreme îndelungată, punându-le deosebi, până când podoaba sporirii, a petre-cerii şi a răbdării o va arăta prin multe ispite. Iar dacă îl vor afla pe dânsul putincios întru răbdarea acestora, întru sârguinţă şi întru înfocata fierbinţeală întru care a început a petrece, îl vor număra împreună cu ceilalţi; iar dacă vor afla într-însul oareşice neajungere de cârteală sau greşeală cât de mică de neascultare, dezbrăcându-l pe acesta de cele ale mănăstirii cu care a fost îmbrăcat, îmbrăcându-l cu hainele mireneşti, îl gonesc din obşte. Această rânduială a acriviei [stricteţe] nu e pentru cel ce simplu se gândeşte la depărtarea de mănăstire, ci pentru cel ce nu petrece după toate cele ce le-a făgăduit în mărturisirea sa, pe acesta deci îl îmbracă în haină mirenească şi îl sloboade din mănăstire.

Iar când cel primit întru aceasta - despre care am zis că va fi ispitit cu multă cercare - se va arăta fără prihană, acestuia nu i se va îngădui să se amestece degrab cu soborul fraţilor, ci va fi dat celui rânduit a avea grija străinilor, poruncindu-i-se a face slujba sa cu toată sârguinţă. Iar după ce fără de prihană va sluji un an întreg străinilor, alcătuindu-se [învoindu-se] prin aceasta către smerenie şi îndelungă-răbdare, de aici se va număra împreună cu soborul fraţilor. Iar cel rânduit pentru această grijă îl învaţă pe dânsul, pe cel ce s-a făcut astfel ucenic, pe care cale, începând, va putea să ajungă la desăvârşirea faptei bune. întâi îl învaţă să-şi biruie plăcerile sale, poruncindu-i a face cele împotriva voilor lui. Căci altfel, zic Părinţii, nu poate cineva a-şi înfrâna plăcerile sale - sau mâ-nia a birui, sau scârba, sau a câştiga smerenia, sau simplu împreună cu frăţimea a se desăvârşi în viaţa de obşte - de nu mai întâi prin ascultare îşi va omorî voile sale.

Sporind cu aceste reguli şi învăţături pe cel ce s-a făcut ucenic, iarăşi, pe rând, îl învaţă să nu-şi ascundă gândurile sale, ci, de îndată ce-i vor veni, să le descopere pe acestea părintelui său şi cu niciun chip să nu-şi creadă inimii sale în judecarea acestora, ci, aceea de a cunoaşte de sunt bune sau rele să o încredinţeze judecării părintelui său. Aşadar, atâta supunere se păzeşte la dânşii, încât nimeni nu îndrăzneşte ceva în afara voii stareţului, nici măcar a ieşi din chilia unde şade. Şi aşa, pe cele poruncite, se sârguiesc a le săvârşi de ca şi cum le-ar primi de la Dumnezeu.

Şi, şezând în chilii, iau aminte cu toată sârguinţă la lucru, la citiri şi la rugăciuni, iar de ar auzi pe cineva bătând în uşa chiliei lor, chemându-i afară la slujbă sau la alt lucru, de îndată le lasă pe toate şi spre cea poruncită pornesc cu toată sârguinţă, râvnind la virtutea ascultării, pe care o cinstesc ca pe un lucru mai mântuitor decât celelalte, adică şi decât citirea, şi decât liniştirea în chilie, şi decât toate celelalte fapte bune, pe care le socotesc mai prejos decât aceea. Pe lângă acestea, este de prisos a zice că nimeni dintre dânşii nu are altceva afară de mantie [tunică], de dulamă [pelerină], de încălţăminte, de cojoc şi de rogojină, socotindu-se o ruşine să se zică la dânşii "cartea mea" sau "condeiul meu", "tăbliţa mea [de scris]" şi altele ca acestea.

Şi fiecare dintre ei, atâta cât câştigă într-o zi din sudoarea lucrului său, pe toate le adună mănăstirii, atâta cât le ajunge nu numai lor, ci şi pentru slujirea străinilor şi spre ajutorarea săracilor. Şi, aşa ostenindu-se, nu se îngâmfă, nu se mândresc şi nici nu se află cineva dintre ei care să ceară de pe urma lucrului şi sudorii sale mai multă odihnă decât îi este de trebuinţă; nici nu-şi opreşte vreo avere din vreun lucru oarecare, ci se are pe sine nemernic [călător] şi străin de toată lumea; chiar de are o oarecare stăpânire asupra unui lucru pământesc, se socoteşte slujitor şi rob al fraţilor. Iar de va sfărâma cineva vreun vas sau va pierde vreun lucru, acela mărturiseşte stareţului greşeala lenevirii sale şi, aşa pocăindu-se, ia iertăciune.

Tot cel ce este chemat la vreun lucru sau la pravila bisericii, de va ajunge cu zăbavă [întârziere], sau răspunde cu asprime ori cu obrăznicie, sau face ascultarea cea poruncită cu cârtire ori mai cu lenevire, sau cinsteşte citirea din cărţi mai mult decât lucrul şi ascultarea, şi astfel cele poruncite lui le va săvârşi mai cu zăbavă, sau, slobozindu-se pravila bisericii, nu va alerga degrab spre lucrul său, sau va vorbi cu cineva afară de trebuinţa cea de nevoie, sau va apuca mâna altuia cu îndrăzneală, «sau ceva din cele asemenea acestora va greşi, se va spune unei certări ca acestea: adunându-se fraţii la pravila bisericii, aruncându-se pe sineşi la pământ, cere iertăciune pentru greşeala sa. Iar de se va afla cineva făcând greşeale mai groase [grave], precum dispreţul, împotrivă-grăirea cu mândrie, ieşirea din mănăstire fără blagoslovenia stareţului, vorbirea cu femeile sau cu cineva din afara obştii, mânia, cearta, vrăjmăşia, pomenirea de rău, iubirea de argint - care este lepra sufletului -, dobândirea vreunui lucru afară de ceea ce dă stareţul, hrănireâ fără blagoslovenie, ce se face adică ca un furtişag, şi cele asemenea acestora, nu se vor pune sub certarea [epitimia] de care s-a zis, ci sub una mai grea şi mai mare, iar de nu se va îndrepta, se scoate din mănăstire. Şi slujba o săvârşesc cu atâta smerită cugetare şi sârguinţă, încât o astfel de ascultare nici chiar celui mai aspru stăpân nu-i arată vreunul din robii săi.


IX. Din Canoanele Apostolilor

Cei ce se apropie pentru prima dată de Taina Creştinătăţii să se aducă de diaconi către episcop sau către preoţi şi să cerceteze pricinile pentru care s-au apropiat de cuvântul Domnului; iar cei ce i-au adus să-i cerce cu de-amănuntul şi să mărturisească cele despre dânşii. încă şi năravul şi viaţa lor, şi de sunt robi ori slobozi; şi, de va fi cineva rob, să fie întrebat stăpânul său, ca să-l mărturisească pe el, iar de nu, să se lepede [să nu fie primit], până se va arăta pe sineşi vrednic de stăpânul său.