I. Din viaţa Sfântului Arsenie

Venit-au odinioară la Schit oarecari din boierii cei mari din Roma, aducând diata uneia din rudeniile lui Arsenie. Pe aceasta luând-o bătrânul în mâini, voia să o rupă; şi ar fi rupt-o, de n-ar fi căzut boierul la picioarele lui pentru a-i opri vrerea, zicându-i că aceasta [ruperea] s-ar face primejdie pentru cel ce a adus-o. Şi, dând Arsenie diata înapoi, a zis: "Eu mai-nainte de aceea am murit, şi nu mai sunt cu cei vii".


II. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "Deşi aici s-au ostenit sfinţii, iată, au luat o parte din odihnă". Iar aceasta o zicea pentru aceea că ei erau slobozi de grijile lumii.

2. Zis-a Avva Alonie: "De nu va zice omul în inima sa «numai eu singur şi Dumnezeu suntem în lumea aceasta», nu va avea odihnă".

3. Zis-a un stareţ: "Călugărul care, după ce s-a lepădat de lume, iarăşi se dă pe sine în ticăloasa grijă a lumii acesteia, şi întru a da şi a lua, este asemenea săracului ce nu are de niciunele, care e lipsit până şi de hrana cea de nevoie, şi care, neaflând cum să se hrănească şi cum să se îmbrace, din multa trândăvie se dă somnului, iar în vis se vede pe sine bogat, dezbrăcat de hainele cele ponosite şi îmbrăcat cu haine luminate, iar deşteptându-se, află sărăcia cea dintâi. Tot aşa şi călugărul cel ce nu se trezveşte şi care cheltuieşte în griji zilele sale, batjocorindu-se de gânduri şi mistuit de dracii cei ce îşi bat joc de dânsul şi care îi pun în gând că grija şi truda lui este pentru Dumnezeu, şi pentru aceasta va avea plată. Iar în ceasul despărţirii sufletului de trup se va afla pe sineşi neavut şi sărac şi lipsit de toată bunătatea; şi atunci va pricepe de câte bunătăţi dătătoare este trezvia şi luarea-a-minte la sine şi de câte munci solitoare este grija vieţii".

4. Prins-a odinioară dregătorul oraşului pe oarecine din satul lui Avva Pimen; şi au venit toţi rugându-l pe bătrânul să meargă şi să-l scoată pe el. Iar el a zis: "Lăsaţi-mă trei zile, şi după acestea voi veni". Deci s-a rugat bătrânul către Domnul, zicând: "Doamne, nu-mi da harul acesta, de vreme ce după aceasta nu mă vor lăsa să şed cu pace în locul acesta". Iar după trei zile a venit către boier, şi-l ruga pe dânsul pentru acel om. Iar boierul a zis către dânsul: "Pentru un tâlhar te rogi, Avva?" Iar bătrânul s-a bucurat, că nu i-a făcut hatârul acesta.


III. A lui Avva Isaia

Frate, cunoaşte că omul nu poate spori după Dumnezeu dacă nu se va face fără de grijă dinspre toate ale veacului acestuia; că două materii sunt care cuprind sufletul: una adică din afară - care se grijeşte de lucrarea lumii acesteia pentru odihna trupului; iar alta dinlăuntru, a patimilor - care opreşte faptele bune. Dar sufletul nu va vedea pe cea dinlăuntru, adică pe cea a patimilor, de nu se va izbăvi pe cea dinafară. Pentru aceasta auzi-L pe Dumnezeu: Tot cel ce nu se lepădă de toată voia sa nu poate fi ucenicul Meu (Luca 14: 33). Deci materia cea dinafară din voinţă bate război, iar cea dinlăuntru, din cea dinafară.

Deci, ştiind Stăpânul nostru cum că voinţa este ceea ce le stăpâneşte pe amândouă, a poruncit ca aceasta să fie tăiată, de vreme ce, atâta vreme cât sufletul se sârguieşte către cele dinafară, mintea se omoară, şi, de aici, patimile cele dinăuntru lucrează fără opreală lucrurile lor. Deci, dacă sufletul va tăia toate voile sale, va urî toată lucrarea şi grija lumii acesteia; iar atunci mintea se ridică şi stă până va lepăda patimile din casa sa, luând aminte fără încetare la sufletul ei, pe care-l păzeşte a nu se întoarce înapoi spre cei ce-l nedreptăţesc pe el. Căci sufletul este asemenea femeii tinere ce are bărbat, care, atunci când bărbatul ei se duce în străinătate, fără frică şi fără ruşine se face, nepurtând de grijă cu sârguinţă de cele din casa ei; iar dacă bărbatul va veni la casa lui, îndată temându-se, se depărtează de cele ce le făcea, sârguindu-se a face cele după voinţa bărbatului; dar încă şi el, odată întors în casa lui, poartă de grijă de toate câte are trebuinţă, iar sufletul îl păzeşte fără încetare, până când va naşte cu dânsul şi-i va creşte pe fiii lui.

Iar de aici, amândoi se fac o inimă, şi sufletul se supune minţii, şi mintea se face cap al lui, precum este scris în Apostol: Bărbatul este cap femeii (I Cor. 11: 3). Deci cuvântul acesta este pentru cei ce s-au învrednicit să se facă una în Domnul, ce nu au încă dezbinare între ei, precum a învăţat şi Domnul în Evanghelie, zicând: Dacă doi dintre voi se vor tocmi pentru vreun lucru, orice vor cere li se va face lor (Matei 18:19).

Deci Domnul îi voieşte pe ai Săi a fi sănătoşi [întru slobozirea] dinspre materia cea văzută, şi despre cea ascunsă în suflet, şi dinspre toate cele pe care El, întrupându-se, le-a stricat în trupul Lui, precum şi însuşi a zis: Petreceţi întru Mine, şi Eu întru voi (Ioan 15: 4). Că întâi ne voieşte a petrece într-însul prin faptă, în care pricină El petrece întru noi prin curăţie, adică prin vedere. Deci cu neputinţă este ca sufletul să intre întru odihna lui Dumnezeu, neavând icoana împăratului [întipărită întru sine]; că nici cumpănitorul nu cumpăneşte lucruri fără folos, nici împăratul nu pune astfel de lucruri în vistieria sa. Tot aşa este şi sufletul: de nu va avea icoana Marelui împărat Iisus, îngerii nu se vor bucura împreună cu el, ci va fi lepădat, Domnul, zicându-i aşa: "Cum ai intrat aici neavând icoana Mea, adică dragostea, precum am zis?" Căci este cu neputinţă ca, împărţindu- se sufletul, dragostea să fie cu noi: căutând adică pe Dumnezeu şi iubind cele ale lumii; că, precum pasărea nu poate zbura cu o aripă, nici atunci când are ceva spânzurat de ea, tot aşa şi sufletul nu poate spori după Dumnezeu, legat fiind întru ceva dintr-ale lumii.

Deci, cei ce iubesc pe Dumnezeu din toată inima, nimic din cele ale lumii nu-i poate despărţi de dragostea Lui, după cuvântul Apostolului ce zice: Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, strâmtorarea, prigoana, sau foamea, sau golătatea, sau primejdia, sau sabia? Căci încredinţat sunt că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici puterile cele de acum, nici cele viitoare, nici altă zidire oarecare nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Hristos (Rom. 8: 35-39).

2. Zis-a acelaşi: "Nu voiesc a cere sfat sau cuvânt al vremii acesteia, nici să încredinţezi celui ce te întreabă pe tine; ci să ai adesea auzurile tale către cei ce grăiesc întru tine, adică către gânduri, şi roagă pe Dumnezeu ca să-ţi dea ţie a cunoaşte de care dintr-însele trebuie să asculţi; că cei ce se îndeletnicesc în cele deşarte uită de lupta cea împotriva Diavolului".


IV. A lui Avva Marcu

Nimeni, zice, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii (II Tim. 2: 4); căci cel ce cu amestecare voieşte a birui patimile este asemenea cu cel ce stinge pârjolul cu paie. Când va afla Diavolul pe om îndeletnicindu-se întru cele trupeşti afară de nevoie, mai întâi răpeşte de la dânsul dobânzile cunoştinţei, apoi ca pe un cap îi taie şi nădejdea cea întru Dumnezeu.


V. A Sfântului Diadoh

Sufletul care nu s-a izbăvit de grijile cele mireneşti, nici pe Dumnezeu nu va iubi curat, nici de Diavolul nu se va îngreţoşa precum se cuvine; căci are grija vieţii drept acoperământ împovărător. Drept aceea, mintea nu poate cunoaşte într-unele ca acestea judeţul ei, ca astfel de la sineşi să cerce hotărârile judecăţii; deci prin toate e bună depărtarea de lume. Foarte puţini pot cunoaşte cu de-amănuntul greşealele lor, şi numai cei cărora mintea nu li se răpeşte niciodată de la pomenirea lui Dumnezeu. Că în ce chip ochii noştri cei trupeşti, atunci când sunt sănătoşi, pe toate le pot vedea, până şi pe ţânţari sau altceva de felul ţânţarilor ce zboară în văzduh, când sunt acoperiţi cu albeaţă sau cu urdori, chiar de ar trece prin faţa lor ceva mare, nu-l văd decât umbros, iar dacă e ceva mic, nu-l pot vedea deloc cu vederea, tot aşa şi cu sufletul, de va simţi prin rugăciune orbirea ceea ce i se întâmplă lui din iubirea lumii, şi pe greşealele lui cele foarte mici ca pe nişte foarte mari socotindu-le, neîncetat lacrimi peste lacrimi va vărsa întru multă mulţumire. Căci drepţii, zice, se vor mărturisi numelui Tău (Ps. 140:14), iar de va rămâne în aşezarea lumii, chiar de ar săvârşi vreo ucidere sau altă faptă vrednică de muncă, o priveşte liniştit, fără supărare, iar de vor fi alte greşeli, nu numai că nu le dă vreo însemnătate, ci, de multe ori, pe oarecari dintr-însele le socoteşte ca pe nişte îndreptări [isprăvi]. Pentru aceasta ticălosul nu se va ruşina nici să le apere cu fierbinţeală, nici să se laude întru ele, fără a simţi astfel [mustrare în cuget].


VI. Dintr-ale Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "De voi auzi despre cineva că este într-o luptă mare sau în boală, şi simt de ca şi cum aş pătimi împreună cu dânsul, spune-mi, Părinte, împreună-pătimirea aceasta este bună, sau este de la draci, care vor să nu mă îndeletnicesc cu grija păcatelor mele? Apoi, sunt oare dator a-l pomeni în rugăciunile mele? Şi cum îl pot eu ajuta, care mă aflu în păcate şi primejdii mai mari decât el? Şi ce să fac dacă fratele mă va ruga pentru aceasta? Sau dacă îmi va cere să-i spun unuia din Părinţi? Oare rugăciunea pentru aproapele nu-l deprinde întru dragoste şi pe cel pătimaş?"

Răspuns-a stareţul: "Nimeni nu trebuie să-şi lase mortul său şi să meargă să-l plângă pe altul, precum au zis Părinţii celor mai tineri; căci a pătimi împreună cu aproapele este numai a celor desăvârşiţi; iar a pătimi cel tânăr împreună cu aproapele este amăgire a dracilor, căci fără pricepere judecă oamenii şi lucrurile, şi nu cu negreşită dreaptă-socoteală, pentru care fapt, de multe ori, şi cele bune şi folositoare se arată acestuia ca rele şi nefolositoare. Deci de folos îi este lui a fi fără de grijă dinspre toate cele dinafară; şi, de se va face cumva pomenire inimii lui de cel ce este bolnav sau care pătimeşte ceva de întristare, sau de la alţii va auzi despre el, să zică: «Dumnezeu să ne miluiască - şi pe mine, şi pe dânsul». Iar de la sineşi să nu zică cuiva dintre Părinţi să se roage pentru dânsul, că aceasta este una cu a se folosi de stăpânirea sa.

Iar de voieşte, să aducă doar aminte [să pomenească simplu], zicând bătrânului: «Cutare se necăjeşte». Iar auzind bătrânul, se va ruga pentru cel neputincios cu duhul. Iar de-ţi va zice ţie cineva să zici pentru dânsul stareţului, spune-i cuvântul poruncii ce ţi s-a zis, adică: «Roagă-te, Părinte, pentru cutare ». Iar de-ţi va zice cineva să te rogi pentru dânsul, aşijderea pentru cuvântul poruncii, rugându-te, zi aşa: «Doamne, iartă-ne pe noi», sau: «Dumnezeu să ne acopere pe noi în lucrul acesta». Iar a pătimi împreună cu cineva ca pentru dragostea lui Dumnezeu, e ceva pe care nu l-ai atins, adică nu ai venit în măsura aceasta. Iar când te va supăra gândul pentru ceva, atunci întreabă, şi te învaţă ce ţi se cuvine să faci".


VII. Din Pateric

1. Un frate a zic către Avva Cronie: "Spune-mi, Părinte, un grai: cum să mă mântuiesc?" Şi a răspuns stareţul: "Când a venit Elisei către sumaniteanca (cf. IV împ. 4), o a aflat pe dânsa neavând lucru cu cineva; şi, pentru aceasta, a zămislit prin venirea lui Elisei". Zis-a fratele: "Ce este graiul acesta?" Zis-a stareţul: "Sufletul, de se va trezvi şi se va strânge pe sineşi din griji, şi va părăsi voile sale, atunci vine Duhul lui Dumnezeu, iar de aici poate să nască, de vreme ce este sterp".

2. Venit-a dregătorul oraşului ca să vadă pe Avva Pimen, iar stareţul n-a primit să-l vadă; iar el [pentru a-l face să-l primească] a prins pe fiul surorii sale cu pricină de tâlhărie şi l-a pus în temniţă, zicând: "De va veni stareţul ca să se roage pentru dânsul, eu îl voi slobozi pe el". Şi a venit sora lui la uşă, iar el nu i-a deschis, şi nici răspuns nu i-a dat. Iar ea îl ocăra pe dânsul, zicând: "Inimă de aramă, miluieşte-mă, că unul-născut îmi este". Iar el, trimiţând, a zis ei: "Pimen n-a născut niciodată fii". Şi aşa, nimic isprăvind femeia, s-a dus. Şi auzind dregătorul, a trimis către bătrânul, zicând: "Măcar cu cuvântul porunceşte, şi-l voi slobozi pe el". Iar stareţul a trimis înapoi acestea: "Cercetează cele despre dânsul după lege, şi, de este vrednic de moarte, să moară, iar de nu este, fă precum voieşti".


VIII. A Sfântului Efrem

1. Monahul care se împleticeşte cu lucrurile vieţii, şi întoarce gândul său întru grija celor din lume, este asemenea cu cel ce se taie pe sine.

2. Monahul care, după ce s-a lepădat şi s-a făcut monah, caută moştenirea părinţilor celor după trup va cădea în ispite; iar cel ce caută pe Domnul se va mântui. Să nu zici: "Dacă voi îmbătrâni, de unde mă voi hrăni?" Căci nouă nu ni s-a îngăduit a ne îngriji pentru ziua de mâine, iar tu te îngrijeşti de bătrâneţe încă de pe acum? Să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea, şi acestea toate se vor adăuga nouă (cf. Matei 16: 15-34), că nemincinos este Cel ce S-a făgăduit [că ni le va da]. Iar dacă nu le vom căuta mai întâi pe acestea, e limpede că nu pentru acestea ne nevoim. Deci aruncă spre Domnul grija ta, şi El te va hrăni (Ps. 54: 23). Iar dacă va spori ceva în mâinile tale, poartă de grijă de acel lucru, căci vei da seama Celui ce a făcut sporirea.


IX. Din cele ale Avvei Varsanufie

Un frate ce se liniştea în obşte a întrebat pe stareţul, zicând: "O văduvă ce a suferit strâmbătate a trimis către mine, rugându-se să scriu judecătorului ca să-i ajute ei. Pentru aceasta am două gânduri: unul îmi zice că am venit aici ca să mor lumii, iar altul îmi zice că, de nu vei scrie aceluia, calci porunca care porunceşte a ajuta celor ce au trebuinţă; spune-mi, Părinte, ce să fac?"

Şi a răspuns stareţul: "De ai fi fost mort şi ar fi venit văduva ce are strâmbătate, i-ai fi ajutat ei? Nicidecum! Şi altfel: dacă-i vei ajuta acesteia, va veni iarăşi alta, şi pentru aceasta vei călca porunca: căci mortul nu se îngrijeşte de ceva dintr-unele ca acestea. Şi măcar de vor cârti asupra ta, aceasta nu te va vătăma întru nimic".