BIBLIA CALENDAR ACATISTE RUGĂCIUNI SCRIERI CITATE

Everghetinos - Volumul I

PRICINA A DOUĂZECI SI DOUA: Că se cuvine a ne abate de la vorbirile oamenilor ce nu iau aminte şi de la gâlcevi, şi cum că celui ce voieşte a se mântui de nevoie îi este înstrăinarea cea dinspre mireni

I. A lui Palladie, către Laus Paharnicul

Fugi pe cât îţi este în putere de vorbele bărbaţilor care nu au nici un folos, şi a celor ce-şi împodobesc în chip necuviincios pielea, chiar şi monahi de vor fi, necum mireni, a celor ce vatămă cu făţărnicia pe cei cu care se întâlnesc, măcar de se vor părea că sunt întru cărunteţea capului şi întru zbârciturile obrazului şi trăiesc mulţi ani, că, măcar că cu nimic nu te vei vătăma de la dânşii pentru nobilitatea năravurilor tale, aceea însă ce se pare [acum] prea mică te va vătăma pe tine; şi, slăbănogindu-te la cuget din pricina lor, te vei înălţa, luându-i în râs pe aceştia; care lucru îţi va fi ţie vătămare, întru mândrie căzând tu.


II. A lui Grigorie Dialogul

Un diacon oarecare, locuind în părţile Nursiei, a venit către omul lui Dumnezeu Florentie pustnicul (care trăia retras în isihie), ca să se dea pe sineşi rugăciunilor aceluia. Şi a aflat diaconul în afara chiliei aceluia o mulţime nenumărată de şerpi cuprinzând aproape tot locul acela. Şi, înspăimântându-se de aceasta, a strigat, zicând: "Roagă-te, robule al lui Dumnezeu!" Şi era atunci cer senin. Şi, ieşind Florentie, văzând mulţimea nenumărată de şerpi, ridicându-şi ochii şi mâinile la cer, se ruga lui Dumnezeu ca să ridice precum ştie pierzarea aceea. Şi, de îndată ce a început să se roage, cerul a tunat, iar tunetul a omorât toţi şerpii aceia. Iar Florentie, văzându-i pe toţi morţi, a zis: "Iată, Doamne, pe aceştia i-ai omorât, dar cine să-i ridice de aici?" Şi, îndată cu cuvântul lui, atât de multe păsări au venit, pe cât de mulţi şerpi erau, pe care, şi ridicându-i, i-au aruncat departe, iar locul l-au curăţit cu totul.

Petru: Câtă putere şi dreptate avea bărbatul acesta, încât Atotputernicul Dumnezeu să fie atât de aproape de cererea lui?

Grigorie: La Cel singur curat şi fără de răutate, mult poate, Petre, şi curăţia, şi nerăutatea inimii omeneşti; căci slugile Lui, din cele pământeşti fiind despărţite, nu ştiu să zică ceva deşert; căci nici minţii nu-i îngăduie a se risipi prin graiuri; drept aceea, şi gata pe Dumnezeu Îl află ascultându-i pe dânşii mai mult decât pe alţii, pentru că se sârguiesc pe cât le este cu putinţă să se asemene Lui la curăţie şi la nerăutate; iar noi, cu tulburările poporului fiind amestecaţi, adeseori cuvinte deşarte grăim, încă de multe şi vătămătoare, şi, cu cât apropiem gura noastră de lume, cu atât o depărtăm pe ea de Atotputernicul Dumnezeu. Deci mult ne ducem în jos, căci cu lesnire în vorbă cu mirenii ne împreunăm; care lucru bine l-a zis şi Isaia după ce L-a văzut pe Împăratul şi Domnul Savaoth, pe sineşi ticăloşindu-se: O, ticălosul de mine, căci m-am străpuns de durere, că necurat sunt, şi necurate buze am (Is. 6: 3).

Iar de unde are buzele necurate, arată adăugând: Locuiesc în mijloc de popor ce are buze necurate; că îl durea de necurăţia buzelor sale, iar de unde i se trage aceasta a arătat atunci când a mărturisit că locuieşte în mijlocul unui popor ce are buze necurate; căci cu neputinţă este ca din limba mirenilor mintea să nu se întineze; căci, cu cât ne pogorâm cu dânşii cumva întru oarecare vorbe, pe atât ne obişnuim a vorbi cu ei vorbă care nouă ne este necuviincioasă. Şi, de aici, cu dulceaţă pe aceasta ţinând-o, nu mai voim să ne întoarcem dintr-însa, căci ne biruieşte pe noi cu sila obiceiului. De aici se şi întâmplă ca din cele deşarte să ajungem la cele vătămătoare, şi din graiurile cele uşoare în cele grele. Iar din această pricină, gura, pe cât se întina de deşartă vorbire, nu se mai aude la Dumnezeu întru cerere, precum este scris: Cel ce întoarce urechea sa a nu asculta legea, rugăciunea lui este lepădată (Pilde 28: 9).

Şi de ce să ne mirăm dacă, cerând ceva de la Domnul, suntem auziţi mai târziu, când şi noi din partea noastră întârziem a asculta porunca Domnului sau nu-i dăm nici o atenţie? Deci nu e de mirare dacă Florentie a fost auzit degrab în rugăciunea lui, ca unul care la rândul lui degrab a ascultat poruncile Domnului.


III. Din viaţa Sfântului Antonie

Sfântul Antonie iubea foarte petrecerea cea din munte. Odată, pătimind silă de la cei ce aveau trebuinţă şi stratilatul prin mulţi poftindu-l pe dânsul a se pogorî, venind el şi vorbind puţine, dar îndestulate spre mântuire şi pentru cei ce aveau trebuinţă, s-a sârguit apoi spre munte. Iar strategul, poftindu-l pe dânsul ca să zăbovească, zicea cum că nu poate să se zăbovească cu dânşii, dar l-a plecat, zicând o pildă frumoasă ca aceasta: "Precum peştii, zăbovind la uscat, mor, tot aşa şi călugării, zăbovind cu voi, şi la voi petrecând, se slăbănogesc. Deci trebuie ca, precum peştele în mare, tot aşa şi noi în munte să ne sârguim, ca nu cumva, zăbovind, să uităm de păzirea cea dinăuntru".


IV. Din Pateric

1. Un frate, sârguindu-se spre cetate, cerea de la un stareţ blagoslovenie; iar stareţul a zis către dânsul: "Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui".

2. Auzit-a Avva Ioan Colovul, la seceră fiind, pe un frate grăind aproapelui cu mânie: "O, şi tu!" Şi, lăsând secerişul, a fugit.

3. Povestit-au ucenicii lui Avva Evloghie: "Atunci când ne trimitea pe noi stareţul în Alexandria spre a vinde lucrul mâinilor, ne dădea nouă poruncă ca să nu zăbovim mai mult de trei zile. «Iar dacă veţi zăbovi mai mult de trei zile, zicea, nevinovat sunt eu de păcatul vostru». Iar noi îl întrebam pe dânsul: «Dar cum călugării, în cetăţi şi în sate cu mirenii ziua şi noaptea petrecând, nu se vatămă?» Iar el a zis: «Credeti-mă, fiilor, că eu, de când m-am făcut monah, am făcut [până acum] treizeci şi opt de ani fără a ieşi din Schit; iar după aceasta m-am dus în Alexandria, la Papa [Episcopul] Eusebie, împreună cu Avva Daniil pentru oarecare trebuinţă, şi intrând noi în cetate, am văzut mulţi monahi. Şi vedeam pe unii dintr-înşii de corbi loviţi peste obraz, iar pe alţii femei goale îmbrăţişându-i pe ei şi la urechea lor vorbind, iar pe alţii, goi fiind ei, de copiii de parte bărbătească scoşii fiind, erau mânjiţi cu baligă de om, iar pe oarecari i-am văzut ţinând cuţite şi trupuri de oameni tăind şi dând monahilor de mâncare. Şi aşa am cunoscut că fiecare monah, în orice patimă greşea, acest fel de draci avea care ca roiul îi urma şi-i vorbea în cuget. Deci, pentru aceasta, fraţilor, nu voiesc ca voi să zăboviţi vreodată în cetate, ca nu de nişte gânduri ca acestea... ba mai vârtos de draci să fiţi supăraţi »".


V. A Sfântului Efrem

Fraţilor, cunoaşteţi că, venind la mănăstire, de lume ne-am lepădat şi de toate împătimirile ei; deci, de aici, ce este nouă, celor ce am murit lumii şi lucrurilor vieţii şi tulburărilor ei, că iar întru acestea ne tragem? Despre hrană e cuvântul, nu pentru răsfăţare; mâinile ne ajung spre slujirea trupului, căci Domnul ne ajută nouă. Să fugim dar de lume şi de cele ce sunt în lume, şi nici a ne apropia de dânsa să nu suferim, ca nu cumva de făgăduinţă să ne lepădăm, că zice: Nimeni, ostaş fiind, nu se amestecă cu lucrurile vieţii, ca să fie plăcut voievodului (II Tim. 2: 4). Şi iarăşi zice: Noaptea şi ziua lucrând, spre a nu îngreuia pe cineva (II Tes. 3: 8).

Că dacă şezând şi liniştindu-ne în chilie, nu putem a sta vitejeşte împotriva gândurilor patimilor şi împotriva umbrei lucrurilor, cum oare mai vârtos nu vom fi lesne războiţi, dacă pe noi înşine ne vom arunca în tabăra celor de alt chip? Iar dacă, după porunca egumenului, de cetate sau de sat te vei apropia, de se va face cea poruncită ţie cu frica lui Dumnezeu, nevinovat eşti. Căci sunt unii care, cu pricina ascultării, vor a săvârşi şi poftele lor cele după omul cel vechi; dar tu vezi ca un înţelept: nu, în loc de aur şi de argint, să aduci tină sau noroi, în loc de ascultare, să lucrezi neascultare.

Că ce s-au folosit cei ce împreună cu Iisus fiul lui Navi şi Haleb, trimişi fiind a iscodi pământul, n-au păzit adevărul, întorcându-se adică şi spunând minciuni, şi aşa întorcând inimile fiilor lui Israil de la Domnul? Că şi aceştia nu ascultare, ci mai vârtos neascultare au lucrat; pentru aceasta au pierit şi ei împreună cu poporul. Deci şi tu, trimiţându-te în slujbă, cu frica lui Dumnezeu fă ceea ce ţi s-a poruncit, având în cuget că Dumnezeu priveşte lucrurile tale, şi să nu adaugi sau să scazi, şi să faci ceva după voia ta, ci lucrează-le pe toate privind la scopul şi voia celui ce a poruncit, şi atunci vei avea mare şi covârşitoare plată pentru slujbă. Şi să ştii, frate, că cel ce iubeşte vorbirile mirenilor, lumea încă nu o a urât. Că, precum cel ce zădărăşte focul ridică văpaie, tot aşa şi vorbirile mirenilor deşteaptă patimile în inima monahului.


VI. A lui Antioh Pandectul

Bun lucru cu adevărat este, frate, a ne abate dinspre vorbirile cele deşarte ale mirenilor şi de vătămarea cea de la dânşii departe pe sinene a ne duce. Căci [ei] grăiesc pe cele ale veacului acestuia, iar pe acestea primindu-le mintea la sineşi, se slăbănogeşte şi se strică din lucrarea cea duhovnicească şi slăbeşte către întinderea [măsura] nevoinţei. Iar după ce ei se duc, ea se îngreuiază pentru rămăşiţa canonului. Şi pentru aceasta căutau cei nevoitori pustietăţile, ca, afară de acestea [cele ale veacului acestuia] făcându-se, fără de opreală să vorbească cu Dumnezeu. Că, precum o fecioară ce este păzită înăuntru e dorită de cei de afară, iar dacă va ieşi, nu place tuturor, ba şi de mulţi se prihăneşte, tot aşa şi monahul, departe de oameni fiind, luişi şi lui Dumnezeu se va îndeletnici şi neieşit va fi la popor; acesta va fi cinstit la Dumnezeu şi la îngeri, ba mai vârtos şi la oameni. Iar de se va pogorî din înalta vedere şi petrecere şi se va împletici cu lucrurile şi vorbele vieţii, neplăcut lui Dumnezeu şi oamenilor lesne defăimat se va face.

Deci, de folos ne este nouă a ne depărta noi de mireni, şi a ne depărta cu totul de vorbele lor cele de suflet vătămătoare, şi a ne încuia în chilie, şi aşa a ne mântui - ca o căprioară [izbăvită] din cursă şi ca o pasăre din laţ; căci, cu adevărat, ca nişte curse şi laţuri sunt celor ce vor să se mântuiască vorbirile celor din lume, şi nefolositoare, şi mult-cuvântătoare, care lipsesc mintea, depărtând-o de îndeletnicirea cu voia şi vorba cea dulce a lui Dumnezeu, făcând-o a se îndeletnici întru deşertăciunea lor.

Deci, ce împărtăşire este nouă celor din afara lumii şi a lucrurilor celor ce sunt în lume, încât şi pentru dânsele să voim a ne înştiinţa? Căci călugărul care s-a lepădat de lume şi a pus grumazul său sub jugul cel dulce al Domnului, de aici nu el este cel ce se mai stăpâneşte pe sineşi, ci se sârguieşte a tăia pururea fără întoarcere brazdele cele ce înmulţesc dumnezeiescul grâu în văile smeritei cugetări, cele îmbătate din ploaia cerescului şi de viaţă dătătorul Duh, cu ale Cărui picături, odată ce răsar înţelegerile, sufletul se veseleşte. Deci cel ce voieşte a vieţui cu linişte şi de-a pururea cu nerisipită minte a vorbi cu Dumnezeu, dator este ca nici cu mulţi a vorbi, nici ieşiri dese a face.

Iar de se va face vreodată trebuinţă şi de vorbire cu Părinţi duhovniceşti sau cu fraţi împreună-nevoitori sau cu alţi călugări ce au trebuinţă de folos, cu cuviinţă [îngăduit] este lui a vorbi; căci o vorbire ca aceasta se socoteşte teologhisire, şi, cu adevărat, ori va folosi, ori se va folosi. Iar dacă vreodată vor veni la noi şi mireni pentru folosul sufletului, prin puţine cuvinte cu sare dumnezeiască să facem către dânşii vorbă şi apoi să le dăm drumul; căci mai mult se vor zidi într-o cuvântare scurtă şi duhovniceasca, decât într-o mirenească lungă-cuvântare. Incă mai vârtos şi prin rugăciune să le ajutăm lor şi cu lucrul să-i învăţăm fapta bună: că bun lucru este şi prin cuvinte a-i folosi pe cei ce întreabă, dar cu mult mai bine este prin fapta bună [virtute] şi prin rugăciune a ajuta lor.


VII. A lui Avva Isaia

Zis-a Avva Isaia: "De-ţi va spune ţie cineva cuvinte nefolositoare, să nu voieşte să le asculţi pe ele, ca să nu ucizi sufletul tău; dar să nu ruşinezi faţa celui ce ţi-a spus, spre a nu-l scârbi pe dânsul, zicând: «Nu le primesc în inimă». Să nu spui aceasta, că nu eşti mai presus de cel întâi zidit, pe care Dumnezeu l-a zidit cu mâna Sa, pe care nu l-a folosit vorba cea rea. Deci fugi, şi să nu voieşti să auzi; dar vezi ca nu cumva, deşi fugind cu trupul, să voieşti a cunoaşte cele grăite. Căci dacă auzi chiar şi un cuvinţel, dracii nu vor lăsa pe cea pe care o ai auzit, ci vor omorî sufletul tău. Fugi, fugi cu totul!"


VIII. A Sfântului Marcu

Să nu voieşti a auzi răutăţile străine; că într-o voie ca aceasta se scriu şi chipurile [trăsăturile] vicleşugurilor. De-ţi intră în ureche cuvintele relelor, asupra ta te mânie, şi nu asupra celui ce a grăit; că a auzului celui rău, rău este şi solul.


IX. A lui Avva Isaac

Fugi de cei iubitori de agoniseală, ca şi de a agonisi; depărtează-te pe sineţi de cei ce se răsfaţă, ca şi de răsfăţare. Fugi de cei neastâmpăraţi, ca şi de neastâmpărare. Iar dacă simpla pomenire a celor zise tulbură cugetul, cu mult mai vârtos tulbură vederea şi petrecerea cea împreună cu dânşii. Apropie-te de cei drepţi, şi printr-înşii te vei apropia de Dumnezeu. Petrece împreună cu cei ce au smerenie, şi te vei deprinde cu purtarea lor. Că dacă singură vederea celor pomeniţi este folositoare, cu atât mai vârtos învăţătura gurii lor.


X. Din Pateric

1. Venit-au odinioară şapte fraţi din Alexandria către Avva Macarie ca să-l ispitească pe dânsul, şi au zis: "Spune-ne nouă, Părinte, cum să ne mântuim?" Iar stareţul, suspinând, a zis: "O fraţilor, fiecare din noi ştie cum să se mântuiască, dar nu voim să ne mântuim". Iar ei au zis către dânsul: "Foarte mult voim să ne mântuim, dar nu ne lasă gândurile cele rele. Deci ce să facem?" Iar bătrânul le-a răspuns lor: "Dacă sunteţi monahi, ce căutaţi cu mirenii? Sau de ce vă apropiaţi de locul unde sunt mirenii? Cei ce s-au lepădat de lume şi poartă sfânta schimă, trăind în mijlocul mirenilor, se înşală. Că deşartă este toată osteneala lor şi departe sunt de frica lui Dumnezeu. Căci de la mireni nu câştigă nimic altceva decât odihnă trupească. Iar unde este odihnă trupească, acolo nu poate locui frica lui Dumnezeu, şi mai vârtos în monah.

Că monahul pentru aceea se numeşte monah: pentru că ziua şi noaptea vorbeşte cu Dumnezeu, şi numai pe ale Lui şi le închipuie, neavând nimic pe pământ. Iar monahul cel ce petrece cu mirenii, sau care petrece cu dânşii mai mult de o zi, sau cel mult două, şi aceasta pentru trebuinţa cea de nevoie, şi pentru că nu poate trăi altfel - adică pentru a vinde rucodelia sa şi a cumpăra cele de trebuinţa sa - trebuie să se întoarcă cu sârguinţă [degrab], iar apoi să se pocăiască curat lui Dumnezeu pentru acea zi sau acele două zile pe care le-a petrecut în lume pentru nevoia firii.

Deci cel ce nu face aşa, ci merge adesea la mireni - nesilindu-l vreo nevoie, sau zăboveşte în zadar cu ei nu este cu adevărat monah, nici nu se va folosi vreodată, ci din petrecerea cea cu mirenii mai vârtos va câştiga necazuri ca acestea: la început, când se apropie de ei, îşi înfrânează limba, posteşte şi se smereşte pe sineşi până se va face cunoscut, şi aşa va ieşi veste despre el cum că cutare călugăr este robul lui Dumnezeu; şi îndată pune Satana în gândul mirenilor ca să-i aducă lui toată trebuinţa: şi de vin, şi de untdelemn, şi de aur, şi de tot felul, zicând despre dânsul: «Sfântul, Sfântul». Iar el, auzind aceea - sfântul, smeritul! - se îngâmfă şi începe a şedea cu dânşii mâncând şi bând şi odihnindu-se, şi, la cântarea de psalmi sculându-se, înalţă glasul său, ca să zică mirenii că cutare călugăr cântă şi priveghează, ca să-l laude pe el, şi aşa din laude mai mult se ridică şi se înalţă, iar atunci desăvârşit se duce de la dânsul smerenia.

Iar de atunci, de-i va zice cineva lui vreun cuvânt aspru, el răspunde şi mai aspru, şi astfel, mânia ajutorându-se de slava deşartă, creşte întru el. Incă şi pofta mai cu tărie se aprinde întru el: văzând adeseori femeiuşti şi copii şi auzind cuvinte femeieşti; pentru aceasta şi preacurveşte în toate zilele şi nu simte - că se zice: Tot cel ce caută spre femeie şi pofteşte, iată, a preacurvit cu dânsa în inima lui (Matei 5: 28).

Apoi se apucă să strângă cele de trebuinţă pentru un an pentru sineşi şi pentru cei ce vin; apoi le îndoieşte pe acestea, ca spre mai multă odihnă a celor ce vin; şi, de aici, adună aur şi argint şi înainte nu mai încetează a adăuga la răutăţile lui, până când dracii desăvârşit îşi vor râde de dânsul: depărtându-l pe el de la Dumnezeu şi întru pierzarea iubirii de argint prăpăstuindu-l; că rădăcina tuturor răutăţilor este iubirea de argint, precum a zis Apostolul (cf. II Tim. 6: 10); şi, pe cât este de departe cerul de pământ, atât este de departe călugărul cel iubitor de argint de slava lui Dumnezeu; şi nu este vreo răutate mai presus de răutatea călugărului iubitor de argint.

Călugărul ce vorbeşte vorbe mireneşti are cu adevărat trebuinţă de multe rugăciuni ale Sfinţilor Părinţi, măcar puţin de vor putea să-l folosească, că cel ce pe sineşi se vâră în moarte, cine-l va ajuta? Să-l auzim pe Apostolul Ioan, zicând: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume! De iubeşte cineva lumea, nu este dragostea lui Dumnezeu într-însul (I Ioan 2: 15), şi pe Iacov, fratele lui Dumnezeu, zicând: Oricare vrea să fie prieten al lumii se face vrăjmaş al lui Dumnezeu, căci prietenia lumii e vrăjmăşie spre Dumnezeu (Iac. 4: 4).

Deci, să fugim, fraţilor, de lume, precum fuge cineva de şarpe; că cel muşcat de şarpe, sau moare, sau abia se însănătoşează; mai folositor este nouă a avea un singur război, şi nu multe şi nenumărate. Spuneţi-mi, fraţilor, Părinţii noştri unde au câştigat faptele bune? In lume, sau în pustie? E limpede că în pustia cea necălcată de mireni. Iar noi, dacă suntem în lume, cum vom câştiga fapta bună? Că de nu vom flămânzi, de nu vom însetoşa, de nu vom tremura, de nu ne vom face departe de materiile lumii şi de nu vom muri tuturor voilor trupului, cum oare vom trăi cu sufletul? Cum vom dobândi împărăţia cerurilor? Căci, dacă ostaşul nu va bate război şi nu va birui, nu se învredniceşte de cinste; iar noi, mâncând şi bând, şi în mijlocul mirenilor aflându-ne, între care eram şi mai-nainte, cum dar ne vom învrednici împărăţiei cerurilor?

Călugărul ce are aur sau argint sau alte materii nu va crede că Dumnezeu îl poate hrăni pe el - Cel ce şi fiarele şi chiţii cei din mare îi hrăneşte; şi dacă [socotim că] pâine nu ne poate da, nici împărăţia cerurilor [socotim că] nu poate să ne-o dea. Drept care, la ce să ne mai ostenim? Spuneţi-mi, fraţilor? Oare îngerii din cer grămădesc aur şi argint, sau slava lui Dumnezeu? Dar noi, pentru ce ne-am depărtat de lume, ca bani şi materii iarăşi să adunăm? Sau ca îngeri să ne facem? Sau nu ştiţi că ceata cea căzută din cer din călugări se împlineşte? Căci aceasta o arată şi schima noastră, de toţi îngerească numindu-se".

2. Un frate a întrebat pe Avva Pimen, zicând: "Ce voi face cu nefolositoarele mele prieteşuguri pe care le am?" Şi a răspuns stareţul: "Este vreun om horăind [trăgând] să moară care să ia aminte la prieteşugurile lumii acesteia? [Deci] nu te apropia, nici nu te atinge de dânsele, şi de la sineşi se vor înstrăina".

3. Zis-a un stareţ: "Cel ce a greşit lui Dumnezeu, dator este să se despartă pe sineşi de tot prieteşugul omenesc, până când se va încredinţa că s-a făcut prieten al lui Dumnezeu. Căci dragostea oamenilor ne opreşte pe noi de la dragostea lui Dumnezeu".

4. Zis-a un stareţ: "Precum cineva, după ce a murit într-o cetate, nu mai aude nici glasul celor de acolo, nici cele ce se fac acolo nu le mai simte, ci se mută într-alt loc unde glasurile şi strigările cetăţii nu mai ajung, tot aşa şi călugărul, de se va lepăda de lume şi către viaţa monahicească se va muta pe sineşi, dator este să se facă mort dinspre toată împătimirea lumii şi departe să se facă de grija şi truda deşartei şi de suflet stricătoarei vieţi. Iar dacă, şi după ce s-a lepădat, nu va ieşi din patria sa, ci stă în mijlocul tulburărilor celor mai dinainte, unul ca acesta se aseamănă unui mort ce zace în casă şi s-a împuţit, de care fug toţi cei ce-l miros".

5. Acelaşi a zis: "Precum cărnurile nesărate, pentru aceea că nu au sare, putrezesc şi se fac împuţite - încât toţi cei de aproape îşi întorc feţele lor înapoi din pricina putorii şi a viermilor care se nasc şi se încuibează, târându-se şi mâncând într-însele - de se va pune însă în ele sare, iar viermii se prăpădesc şi putoarea încetează - căci pierzătoare către amândouă este firea sării - tot aşa şi călugărul cel ce se dă pe sineşi la grijile cele pământeşti şi la risipirile cele dinafară, care nu se linişteşte în mănăstirea sa şi nu se întăreşte în frica lui Dumnezeu pentru a nu se slăbănogi cu lenevirea, care nu se aspreşte pe sineşi cu cugetarea la moarte şi la muncile cele de acolo şi inima sa nu o întăreşte cu rugăciunea şi cu privegherea prin care se face sare duhovnicească, unul ca acesta putrezeşte, umplându-se de multa împuţiciune a necuratelor şi viclenelor gânduri, încât se întoarce de la el faţa lui Dumnezeu şi a îngerilor, a celor ce urăsc necurătia unui suflet ca acesta, care astfel se fac departe de dânsul; şi, de aici, se încuibează într-însul gândiţii viermi, adică puterile întunericului - cele ce pururea se îndulcesc în nişte putori ca acestea, şi care umblă şi se pasc întru dânsul, făcându-şi lor mâncare din împuţiciunea necuratelor gânduri şi a faptelor, prin care ticălosul suflet se strică şi intră în pierzare.

Iar dacă călugărul va simţi o vătămare ca aceasta, iar gândurile cele din afară le va lepăda, şi lui Dumnezeu cu totul I se va pune înainte şi întru Dânsul desăvârşit va nădăjdui, şi toată grija şi îndeletnicirea sa o va întoarce spre plăcerea Lui, atunci, nu după multă vreme, Dumnezeu îi va trimite lui sarea cea duhovnicească, adică pe Bunul şi Iubitorul de oameni Duh, Care şi venind, toate patimile şi dracii cei dintru dânsele care printr-însele lucrează îndată se prăpădesc şi ca fumul pier".

XI. A Sfântului Efrem

Frate, nu te sui pe tina noroiului, iar de la bărbaţii care umblă întru nefrică depărtează-te pe sineţi; pasăre pe păsări cheamă întru închisoare [colivie]; iar cel ce este cuprins de păcate, pe mulţi alţii îi îndeamnă întru adâncurile răutăţilor. Leapădă-te, frate, de cei ce nu iubesc lucrul şi nu vor să se liniştească. Fugi de cei ce iubesc ospeţele şi zic: "Eu voi face astăzi şi tu, mâine". Că de te vei învoi cu cuvintele acestea, nu vei săvârşi viaţă îmbunătăţită, ci te vei face locaş a toată patima; urmează pe cei ce trăiesc cu duhul şi umblă în calea cea strâmtă şi necăjicioasă, ca să ajungi în viaţa cea veşnică.

Înapoi la Scrieri
BIBLIA CALENDAR ACATISTE RUGĂCIUNI SCRIERI CITATE