I. Din Pateric

1. Doi fraţi, locuind deosebi, au mers unul la altul; şi a zis unul către celălalt: "Voiesc să mă duc la Avva Zinon şi să-i spun lui oarece gând". Zis-a şi celălalt: "Şi eu voiesc aceeaşi". Şi s-au dus amândoi împreună. Şi, luându-l fiecare deosebi, i-au vestit gândurile lor. Şi unul adică, vestind, a căzut la bătrânul, rugându-l pe dânsul cu multe lacrimi să se roage pentru dânsul, şi stareţul i-a zis lui: "Du-te, şi nu te vinde pe sineţi, şi nu cleveti pe nimeni, şi nu te lenevi de rugăciunea ta". Şi, ducându-se fratele, s-a tămăduit. Iar celălalt, spunând gândul său bătrânului, a adăugat cu slăbănogire [în grai] şi cu lenevire, zicând: "Roagă-te pentru mine". Şi n-a cerut cu osteneală [deadinsul]. Iar după o vreme, s-a întâmplat lor să meargă unul la altul; şi a zis unul către celălalt: "Atunci când ai mers la bătrânul, i-ai vestit lui gândul pe care voiai a-l spune lui?" Iar el a zis: "Da". întrebat-a acela: "Oare te-ai folosit vestind lui?" Răspuns-a fratele: "Da, cu rugăciunile bătrânului, m-a tămăduit Dumnezeu". Iar el a zis: "Eu, măcar că i-am vestit, n-am simţit tămăduire". Zis-a lui cel ce s-a folosit: "Şi cum ai rugat pe bătrânul?" Răspuns-a acela: "I-am zis lui: «Roagă-te pentru mine, că am cutare gând»". Iar el a zis: "Eu, atunci când i-am vestit lui, am udat picioarele lui cu lacrimi, rugându-l pe dânsul să se roage pentru mine, şi, prin rugăciunile lui, m-a tămăduit Dumnezeu".

Şi acestea ni le-a povestit nouă bătrânul, învătându-ne că dator este cel ce roagă pe cineva din Părinţi despre gânduri să-l roage cu durere şi din toată inima, ca pe Dumnezeu, şi atunci va dobândi; iar cel ce cu lenevire vesteşte, sau ispitind, nu numai că nu se foloseşte, dar se şi osândeşte.

2. Zis-a un stareţ: "Că oarecine, odinioară, alunecând în greşeală grea, umilindu-se spre pocăinţă, s-a dus a-i vesti unuia din bătrâni, căruia nu i-a spus fapta, ci numai gândul: «Mi s-a suit mie un gând de acest fel: am oare mântuire?» Răspuns-a acela, neiscusit fiind a deosebi: «Ai pierdut sufletul tău». Şi, auzind fratele aceasta, a zis: «Dacă am pierdut sufletul meu, mă voi duce în lume».

Şi, ducându-se [de la bătrânul], a gândit să meargă şi la Avva Siluan, care avea multă dreaptă-socoteală, ca să-i vestească şi lui gândul acela. Şi, venind către dânsul, nu i-a spus nici lui fapta, ci numai gândul, precum şi la celălalt bătrân. Iar Părintele, deschizându-şi gura sa, a început a-i spune lui din Scriptură: că nu este osândă cu totul celor ce numai gândesc. Iar auzind fratele, şi luând putere în suflet, şi binenădăjduit făcându-se, i-a vestit lui şi fapta, iar stareţul, înştiinţându-se şi de faptă, ca un bun doftor, a pus oblojeli pe sufletul lui din Dumnezeieştile Scripturi, arătând că este pocăinţă celor ce întru cunoştinţă se întorc către Dumnezeu.

Iar după aceasta, mergând stareţul meu către acest duhovnicesc Părinte, i-a povestit lui despre fratele şi a zis: «Iată, cel ce se deznădăjduise de sine şi voia să meargă în lume, ca o stea luminoasă este în mijlocul fraţilor». Iar acestea le-am zis ca să ştim că nu mică primejdie este a spune cineva gândurile la bărbaţi fără dreaptă socoteală".


II. A Sfântului Efrem

De-ţi va vesti ţie cineva gândurile sale, ia aminte, frate, ca nu cumva, spunând acela, să nu fii şi tu supărat de acele gânduri; şi, mai vârtos, dacă şi mai neputincios este ochiul minţii tale, eşti asemenea cârmaciului aflat în furtună mare. De aceea se cuvine ţie ca, auzind începerile celor ce se grăiesc, dintr-acestea pe cele următoare să le socoteşti, şi aşa să mângâi pe cel necăjit, fie din cele ce le-am primit mai-nainte de la Sfinţii Bărbaţi, fie din cele ispitite de noi; că nu este voia Domnului ca unul să cadă prin altul; că El voieşte ca toţi să se mântuiască; încă şi tu, omule, nu la tot omul să-ţi descoperi gândurile, ci la cei pe care i-ai cercat că sunt duhovniceşti, neluând aminte la schimă [port] sau la cărunteţe. Că mulţi, după glasul Apostolului, au chipul blagocestiei, iar de puterea ei se leapădă (cf. II Tim. 3: 5); încă şi Mântuitorul a zis: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin către voi întru îmbrăcăminte de oi, iar pe dinlăuntru sunt lupi răpitori; din roadele lor să-i cunoaşteţi pe dânşii (Matei 7:15).

Deci se cuvine să nu luăm aminte la chipul cel dinafară, că multe sunt pândirile vrăjmaşului, ci a privi la cugetul fiecăruia; şi întru care vei afla roadele Duhului, să nu ascunzi de la dânşii gândurile tale, ca nu cumva, aflând vrăjmaşul [vreun] unghi, să se încuibeze întru tine şi, câte puţin, întru pierzare să te tragă.

Şi ia aminte, frate, ca nu cumva, auzind neajunsurile fratelui, să-l defaimi pe el în inima ta, ca pe cel ce a făcut unele ca acestea, ci mai vârtos minunează-te de schimbarea fratelui şi de mărturisirea lui cea fără de ruşine; că a descoperi cineva de bună voie greşealele sale la bărbaţi duhovniceşti este semn al îndreptării vieţii şi a fricii lui Dumnezeu, al smeritei cugetări şi a credinţei.

Deci se cuvine ca mai vârtos de aceasta să te minunezi de fratele şi a-l mângâia pe dânsul cu toată smerita cugetare, precum este scris: Păzindu-te pe sineţi, ca să nu cazi şi tu în ispită (Gal. 6: 1). Zice încă şi Dumnezeu prin Proorocul Iezechiil: Şi tu, fiul al omului, zi către fiii poporului tău: dreptatea dreptului nu-l va izbăvi pe el în ziua în care va rătăci, şi fărădelegea călcătorului de lege nu-i va face rău lui în ziua în care se va întoarce din fărădelegea lui (Iez. 33:12).


III. A lui Avva Isaia

De întrebi un stareţ de vreun gând, de ştii că este credincios a păzi cuvântul tău, dezgoleşte-i lui gândul cu slobozenie, iar de va grăi cineva despre gânduri din cele ce te luptă pe tine, să nu voieşti să-l asculţi pe dânsul, ca să nu ţi se facă ţie războaie. Dacă fratele îţi va încredinţa ţie, ca unui vrednic de încredere, neajunsurile lui, să nu spui aceasta înaintea cuiva, că moarte a ta este. De întrebi pe bătrânul despre gândurile tale, să întrebi nu după ce ai făcut [fapta cea după gânduri], ci spune [degrab] ceea ce te luptă pe tine acum, şi nu fi făţarnic, zicând unele în loc de altele, sau că altul a făcut, ci spune adevărul, şi te găteşte pe sineţi, ca orice-ţi va zice ţie să faci, de vreme ce, altminteri, pe tine singur te batjocoreşti, şi nu pe bătrânii pe care-i întrebi.

Şi când întrebi pe bătrâni despre război, să nu asculţi [de] gândurile cele ce-ţi grăiesc ţie dinlăuntru mai mult decât de cele ale bătrânilor, ci te roagă lui Dumnezeu, zicând: "Fă cu mine milă şi, ceea ce voieşti, dă Părinţilor mei, ca să-mi spună mie". Şi orice îţi vor spune ţie Părinţii, fă cu credinţă, şi te va odihni pe tine Dumnezeu. Dacă eşti neputincios şi cazi întru patimi, păzeşte-te pe sine a nu lăsa pe cineva să-ţi spună ţie patimile gândurilor lui, ca unui credincios, că pierzare este sufletului tău acest lucru. Să nu descoperi înaintea tuturor gândurile tale, ca să nu dai sminteală Părinţilor, ca darul lui Dumnezeu să te acopere pe tine.


IV. A lui Avva Cassian

Înconjurând pe Sfinţii Părinţi cei de la Schit, am mers şi la Avva Moise, bărbat înalt cu fapta bună şi înţelept la cele Dumnezeieşti; şi, apropiindu-ne noi, după alte oarecare vorbe de suflet folositoare, l-am întrebat pe dânsul despre ce se cuvine a face pentru mărturisirea gândurilor, zicând că acestea se fac pricină de ruşine şi de sfială vătămătoare de suflet: aceea adică că, de multe ori, oarecari din Părinţi, ascultând gândurile fraţilor, nu numai că nu i-au tămăduit pe dânşii, ci şi, osândindu-i, i-au adus în deznădăjduire, care lucru şi noi înşine am cunoscut că s-a întâmplat în părţile Siriei.

Că un frate oarecare i-a spus unuia din părinţii de acolo gândurile sale cu toată simplitatea şi adevărul, dezgolind fără ruşine cele ascunse ale inimii sale; iar el, îndată ce a auzit, a început să se mânie şi să se pornească asupra fratelui, prihănindu-l pe dânsul pentru nişte pomeniri rele ca acestea, încât dintru aceasta, mulţi auzind, se ruşinează a-şi vesti gândurilor lor bătrânilor.

Iar Avva Moise, răspunzând, ne-a zis nouă: "Bine este, o fiilor, a nu ascunde gândurile de Părinţi, ci slobod şi curat a mărturisi, şi nu judecăţii proprii a urma, ci a ne supune fără de îndoială cercării acelora, însă nu se cuvine a încredinţa cele ascunse ale inimii oricui s-ar întâmpla, ci bătrânilor celor duhovniceşti şi cu dreaptă-socoteală, şi de mulţi mărturisiţi [ca atare], nu celor cărunţi numai de vreme; că mulţi, către singură vârsta şi către chipul cel dinafară privind şi pe ale sale gânduri spunând, în loc de [a primi] tămăduire întru deznădăjduire au căzut.

Era un oarecare frate foarte sârguitor, care, cumplit fiind supărat de dracul curviei, a venit către un bătrân oarecare, căruia i-a vestit gândurile sale. Iar acela, cum a auzit, neiscusit fiind, s-a mâniat şi ticălos îl numea pe fratele, judecându-l pe dânsul nevrednic de schima călugărească pentru că primeşte nişte gânduri ca acestea.

Acestea auzind fratele, s-a deznădăjduit şi, părăsind locul său, s-a îndreptat spre lume; dar, prin Dumnezeiasca Pronie, l-a întâmpinat pe dânsul Avva Apollo, cel prea-iscusit între stareţi; şi, văzându-l pe dânsul tulburat şi posomorât foarte, îl întreba, zicând: «Care este pricina posomorârii tale?» Iar el, din multa scârbă a inimii, nu răspundea. Apoi, dacă bătrânul n-a încetat rugându-l pe dânsul a-i vesti lui pricina acestei scârbe prea mari, a povestit cele de sine, zicând: «Gândurile curviei mă supără; şi mergând eu, am vestit cutărui bătrân, iar după cuvântul lui, nu este mie nădejde de mântuire. Deci, deznădăjduindu-mă de mine, mă duc în lume». Acestea auzind părintele Apollo, mult îl ruga şi-l sfătuia pe dânsul, zicând: «Nu te mira, fiule, nici nu te deznădăjdui, că eu, întru vârstă şi bătrâneţe ca aceasta, foarte mă supăr de nişte gânduri ca acestea. Deci nu te slăbănogi pentru o înfocare ca aceasta, care se tămăduieşte nu atât cu sârguinţa omenească, cât cu iubirea de oameni a lui Hristos; dăruieşte-mi mie numai ziua de astăzi şi întoarce-te la chilia ta». Şi fratele a făcut aşa; şi, aşezându-l pe dânsul Avva Apollo la chilia lui, s-a dus la acel bătrân ce l-a deznădăjduit pe fratele. Şi, stând în afara chiliei lui, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi, zicând: «Doamne, Cel ce toate le faci spre folos, şi ispitele le laşi a se aduce asupra noastră spre folosire, însuţi mă ascultă pe mine şi întoarce războiul fratelui spre acest bătrân, ca prin cercare să se înveţe la bătrâneţe ceea ce în lungă vreme nu s-a învăţat: că se cuvine a pătimi împreună cu cei luptaţi». Şi cum a sfârşit rugăciunea, a văzut un arap stând aproape de chilie şi slobozind săgeţi asupra bătrânului; iar bătrânul, sărind îndată ca dintr-o beţie, se întorcea ici şi acolo; şi neputând a aştepta mult, a ieşit din chilie pe aceeaşi cale pe care şi tânărul s-a dus spre lume. Iar văzându-l Avva Apollo pe dânsul aşa ducându-se şi pricepând ceea ce s-a făcut, prin altă cale întrecându-l pe dânsul, l-a întâmpinat, zicând: «Unde te duci? Care este pricina unei turburări ca aceasta ce te ţine pe tine?» Iar el, simţind că s-au cunoscut cele ale lui sfântului, de ruşine nu răspundea nimic.

Şi a zis Avva Apollo: «întoarce-te la chilia ta, iar de aici, cunoscând neputinţa ta, să te socoteşti pe tine sau necunoscut de Diavolul, sau nebăgat în seamă de el, pentru că nu te-ai învrednicit de lupta cu el, că asupreala lui n-ai suferit-o nici o zi, iar aceasta ţi s-a întâmplat din pricină că, primind pe fratele cel luptat de vrăjmaşul de obşte, în loc să-l îndemni spre nevoinţă, l-ai adus în deznădăjduire, nesocotind acea înţeleaptă poruncă ce zice: Scapă pe cei târâţi la moarte, şi nu înceta să răscumperi pe cei duşi la junghiere (Prov. 24: 11), ba nici pilda Mântuitorului care zice: Trestia zdrobită să nu o frângi; şi inul fumegând nu-l stinge (Matei 12: 20). Căci nimeni n-ar putea suferi uneltirile vrăjmaşului, şi nici a stinge înfocata înfierbântare a firii, de n-ar întări harul lui Dumnezeu slăbiciunea omenească. Deci, după ce s-a împlinit această iconomie mântuitoare pentru noi, cu rugăciuni de obşte să-l rugăm pe Dumnezeu ca să depărteze biciul cel lăsat asupra ta; căci El face durerea, şi iarăşi aşază, El răneşte şi mâinile Lui tămăduiesc, El smereşte şi El înalţă, omoară şi viază, pogoară în iad şi ridică (I Împ. 2: 6-7)».

Acestea zicând şi rugându-se, îndată de război pe dânsul l-a izbăvit, îndemnându-l să ceară de la Dumnezeu a i se da lui limbă de învăţătură, ca să cunoască când se cuvine a zice cuvânt. Deci, din cele zise, ne învăţăm că nu se află vreo altă cale de mântuire mai temeinică fără decât a mărturisi fiecare gândurile sale la Părinţii cei ce au dreaptă-socoteală, şi de la aceia a se canonisi spre fapta bună, şi a nu urma voii şi socotelii sale; iar dacă cineva s-ar întâlni cu vreun bătrân mai simplu şi mai puţin iscusit, pentru aceasta nu se cuvine să nu-şi mărturisească gândurile [şi] Părinţilor mai iscusiţi, sau a ascunde gândurile şi a nu le mărturisi din pricina celor mai slabi şi mai neiscusiţi, agonisind astfel necredinţă şi de toţi deopotrivă fugind, ci, precum pe doftorii cei trupeşti, mai întâi a cerca pe cel ce învaţă, şi atunci a-i arăta ranele sufleteşti, şi a nu grăi împotriva tămăduirilor lui, ci a le primi pe acestea cu mulţumire, măcar că întru vremea de faţă aduc mâhnire şi suferinţă".


V. Dintr-ale Sfântului Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Pe cine se cuvine a întreba despre gânduri, şi oare se cuvine tot pentru aceleaşi [gânduri] a întreba şi pe altul?"

Şi a răspuns stareţul: "Se cuvine a întreba pe cel spre care ai credinţă şi despre care ai aflat cum că poate purta gândurile, şi aşa se cuvine a crede lui ca lui Dumnezeu. Iar a întreba pe altul de acelaşi gând este necredinţă şi ispitire. Căci dacă crezi că Dumnezeu a grăit întru sfântul Lui, ce trebuinţă mai este a ispiti pe Dumnezeu de acelaşi şi a întreba pe altul?"

2. Zis-a fratele: "Dacă pentru gândul ce face necaz, răspunsul se va da şi necazul va stărui, ce se cuvine a socoti sau lucra?"

Răspuns-a bătrânul: "De va stărui gândul, necăjind pe cel ce a întrebat după răspunsul acelui părinte, nu stăruie în zadar, ci arătat este cum că cel ce a auzit, nici curat, nici cu sârguinţă nu a făcut cea poruncită lui; drept care dator este a îndrepta greşeala şi a face ceea ce i s-a poruncit, că Dumnezeu, Cel ce grăieşte întru Sfinţii Săi, nu minte".

3. Zis-a fratele: "Oare pe acelaşi se cuvine a-l întreba pentru acelaşi, sau nu? Că ştiu, Părinte, că odinioară, întrebând eu pe un stareţ pentru un gând oarecare, mi s-a zis de dânsul să nu fac cutare lucru. Iar după aceasta, iarăşi l-am întrebat pe acelaşi pentru aceleaşi, şi mi-a zis să fac cutare lucru pe care mai-nainte mi-a poruncit să nu-l fac; şi cum este aceasta?"
Şi a răspuns stareţul: "Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânc mult. Insă cunoaşte că, după inima celui ce întreabă, Dumnezeu pune uneori în gura celui ce-i grăieşte lui [a celui ce întreabă]: sau spre ispitirea celui ce aude, sau pentru că inima lui s-a schimbat şi [pentru aceasta] s-a învrednicit a auzi în alt fel; adică unii se schimbă întru acelaşi lucru, iar Dumnezeu grăieşte într-alt fel întru sfântul Lui pentru dânşii; precum prin Isaia a grăit către împăratul Iezechia, că, după ce i-a zis lui: Rânduieşte cele pentru tine, că vei muri (Is. 38: 1), inima împăratului s-a schimbat şi s-a mâhnit. Şi iarăşi prin acelaşi Isaia i-a zis lui: lată, a adăugat Dumnezeu la viaţa ta alţi cincisprezece ani (Is. 38: 5). Deci, dacă ar fi grăit printr-altul, lucrul ar fi avut sminteală, văzând că sfinţii grăiesc în chip felurit. Şi iarăşi, după inima Ninivitenilor, a grăit către Iona şi a zis: După trei zile voi nimici cetatea (Iona 3: 4). Iar când inima lor s-a schimbat spre pocăinţă, Dumnezeu a arătat marea Lui iubire de oameni şi a lăsat cetatea, căci s-a schimbat spre bine. Pentru aceasta dar nu trebuie ca cineva să schimbe pe sfântul cel întrebat, ci pe acelaşi iarăşi să-l întrebe, căci, dacă vreodată se iveşte trebuinţa ca Dumnezeu să schimbe răspunsul, pricină făcându-se, să o facă prin acelaşi, ca să nu se afle sminteală".

4. Zis-a fratele: "Deci, dacă luând sfat de la părinte pentru vreun lucru, voi veni întru dânsul şi voi afla că nu mă potrivesc cu dânsul după răspunsul bătrânului, ce mi se cuvine a socoti sau a face într-o greutate ca aceasta?"

Răspuns-a stareţul: "Acest răspuns se apropie de cel dintâi. Cum? Ascultă. Ai luat răspuns pentru vreun lucru: că adică fă cutare, şi ai aflat potrivnicie? Întâi adică eşti dator a te cerca pe sineţi, de nu cumva inima ta s-a îndulcit în lucru, şi nu l-ai lăsat pe tot lui Dumnezeu, şi, pentru aceasta, Dumnezeu nu a îngăduit ca lucrul să se facă după răspunsul bătrânului; şi, de vei afla, cunoaşte că din tine este pricina, drept care nu trebuie să pui aceasta pe seama răspunsului bătrânului, ci pe tine să te prihăneşti. Că Elisei, nădăjduindu-se, a trimis pe ucenicul său ca să scoale pe mort, şi acesta nu s-a sculat, iar pricina nu e de la cel ce l-a trimis, ci de la trimis, căci altminteri cum se face că el l-a sculat pe dânsul mai pe urmă? (cf. IV împ. 4: 29-35).

Deci dator eşti ca mai întâi să faci după puterea ta ca să te păzeşti a face după răspuns; iar de se va întâmpla ca lucrul să nu se facă după sârguinţa ta, să ştii că s-a făcut schimbare într-una din părţi: sau tu îndulcindu-te de lucru, precum ţi-am zis mai-nainte, sau însuşi lucrul sau felul în care ai [priveşti] lucrul s-a schimbat; şi, pentru aceasta, şi Dumnezeu schimbă cele ale răspunsului, precum la Iezechia şi la Niniviteni. Deci atunci, de nu este aproape de trupul tău cel pe care l-ai întrebat ca iarăşi să-l întrebi pe dânsul, roagă-te lui Dumnezeu, numind pe acel stareţ şi zicând: «Dumnezeule al cutăruia, nu mă lăsa să mă rătăcesc din voia Ta şi din răspunsul robului tău, ci vesteşte-mi ce să fac». Şi ce te va vesti pe tine, aceea fă, crezând că Dumnezeu a grăit ţie prin sfântul şi te-a povăţuit, şi văzând că cu adevărat schimbare oarecare s-a făcut, şi pentru dânsa Dumnezeu a schimbat răspunsul".

5. Zis-a fratele: "De câte ori se cuvine, stăpâne al meu, a mă ruga ca să se vestească gândul meu pentru aceasta?"

Răspuns-a bătrânul: "Când nu poţi întreba pe bătrânul, de trei ori trebuie a te ruga pentru tot lucrul; iar după aceasta trebuie să priveşti unde se pleacă inima - măcar şi până la un fir de păr - şi apoi a face aceasta; că vestirea de la Dumnezeu este, şi, cu adevărat, se arată inimii".

6. Zis-a fratele: "A mă ruga de trei ori se cuvine a o face în osebite vremi sau în acelaşi ceas? Că de multe ori se întâmplă ca lucrul să nu aibă zăbavă".

Răspuns-a stareţul: "De ai odihnă [slobozenie] de vreme, te poţi ruga în răstimp de trei zile, iar dacă te zoreşte, ca în ceasul vânzării Mântuitorului, şi e greu de îndurat, ia-L pe Hristos ca chip, că El, mergând de trei ori, acelaşi cuvânt a zis rugându-Se (cf. Matei 26: 44), iar la vedere n-a fost ascultat, de vreme ce trebuia să împlinească iconomia; iar din aceasta ne învaţă ca să nu ne scârbim când ne rugăm, sau dacă nu suntem ascultaţi în acea vreme, că El, mai mult decât noi, ştie ce este de folos; numai noi să nu ne depărtăm de mulţumire şi aşa ne mântuim".

7. Zis-a fratele: "Şi dacă după rugăciune va zăbovi a veni vestirea, ce trebuie să fac? Dacă încă şi dintru a mea pricină este, şi aceasta se ascunde de mine, de unde o voi cunoaşte?"

Răspuns-a stareţul: "Dacă după a treia rugăciune nu-ţi va veni ţie vestire, cunoaşte că din tine este pricina; măcar că nu ţi se arată ţie greşeala, prihăneşte-te pe sineţi, şi aşa te va milui Dumnezeu".

8. Zis-a fratele: "Dar întrebând cineva pe Părinţi, şi primind răspunsurile, oare pe toate în chip nestrămutat este dator a le săvârşi?"

Răspuns-a stareţul: "Nu pe toate, ci pe cele date lui după poruncă; că adică sfătuirea este îndemnare afară de nevoie, arătând omului calea cea dreaptă, iar porunca se pune ca un jug ce fără cârtire cere purtarea şi lucrarea lui".

9. Zis-a fratele: "Mi-ai spus, Părinte, despre osebirea dintre poruncă şi sfătuirea cea după Dumnezeu; lămureşte-mi acum şi semnele deosebitoare ale fiecăreia, cum se cunosc şi care este puterea fiecăreia dintr-însele?"

Răspuns-a stareţul: "Dacă tu te apropii de vreun Părinte duhovnicesc şi-l întrebi de vreun lucru, nu ca şi cum vrând a lua poruncă, ci a auzi răspuns după Dumnezeu, şi ţi se spune ce trebuie să faci, fără îndoială că eşti dator a o păzi şi pe aceasta; iar de vei voi să faci aceasta şi eşti încercat de un necaz, să nu te tulburi, că pentru folosul tău se face. Iar de nu vei voi să faci ceea ce ai auzit, să nu te arăţi ca unul ce ai călcat porunca, căci nu ai luat [sfătuirea] ca pe o poruncă, ci să socoteşti că ai trecut cu vederea ceea ce îţi era de folos, şi pentru aceasta să te osândeşti pe sineţi. Deci se cuvine să crezi că toate cele ce ies din gura sfinţilor sunt spre folosul celor ce le aud, de aceea, tot aşa trebuie să socoteşti şi atunci când, neîntrebând tu, stareţul îţi zice ceva de la sineţi, pornindu-se de gândul cel după Dumnezeu, precum s-a întâmplat şi odinioară: că oarecare din fraţi căuta să intre în cetate, iar un bătrân i-a zis lui de la sineşi: «Dacă vei intra, vei cădea în curvie». Şi, neascultând el, a intrat şi a căzut. Iar de întrebi în chip deosebit despre un lucru, vrând a lua poruncă, dator eşti să pui metanie şi să rogi ca să ţi se dea poruncă; iar după ce ţi-a dat-o, iarăşi să faci metanie, ca cel ce ţi-a dat-o să te blagoslovească, zicându-i lui: «Blagosloveşte-mă, Părinte, pentru porunca ce mi-ai dat-o, şi roagă-te ca să o păzesc».

Şi cunoaşte, frate, că cel ce dă porunca nu face aceasta în deşert, ci te ajută cu cererea şi cu rugăciunile, ca să o poţi păzi. Iar dacă printr-o răpire nu-i vei face metanie, să nu socoteşti porunca deşartă (căci ea oricum este tare [vrednică spre a fi lucrată]), căci tu ai primit-o fără a o lucra şi împlini desăvârşit pe dânsa. Iar de vei putea, nu te lenevi ca să te întorci şi să pui metania şi să ceri blagoslovenia. Iar de nu poţi aceasta, socoteşte-te pe sineţi ca pe unul ce ai primit porunca cu o lipsă".

10. Zis-a fratele: "Dacă eu întreb ca să primesc o poruncă, iar bătrânul nu are ca scop să-mi dea vreo poruncă, ci doar o sfătuire, sau dacă, dimpotrivă, eu nu cer, dar el îmi dă o poruncă, o voi socoti oare ca poruncă, pe care trebuie să o păzesc numaidecât? Şi, de vreme ce sunt şi canoane bisericeşti, şi graiuri ale Părinţilor ce se află în scris, oare cu adevărat şi pe acelea ca pe o poruncă trebuie să le păzim?"

Răspuns-a stareţul: "Dacă, întrebat fiind bătrânul, nu a avut ca scop să-ţi dea poruncă, nu ţi se va socoti ţie întru poruncă, chiar dacă tu ai cerut aceasta. Iar dacă el a socotit să-ţi dea ţie poruncă, deşi tu nu ai cerut aceasta, poruncă este, şi este trebuinţă de a o păzi. Încă şi aceea se cuvine a o primi ca pe o poruncă: atunci când oarecari canoane dogmaticeşti hotărăsc ceva, sau răspunsuri ale Părinţilor care hotărăsc ceva, dar nu trebuie simplu a le primi, ci, prin întrebarea Părinţilor şi a bătrânilor, să te adevereşti în gândul tău; că nu poţi înţelege întotdeauna drept puterea graiurilor, şi, pentru aceasta, trebuie să întrebi pe bătrâni, şi a te pleca mai degrabă răspunsului lor şi a păzi în chip nestrămutat cele auzite, cu ajutorul Iubitorului de oameni Dumnezeu şi cu rugăciunile sfinţilor. Amin".

11. Zis-a fratele: "Dar dacă, căzând în ispită, voi călca porunca, ce voi face?"

Răspuns-a stareţul: "Dacă, luând poruncă de la cineva din sfinţi, o vei călca pe dânsa, să nu te tulburi, nici să te deznădăjduieşti întru a o strica pe dânsa, ci adu-ţi aminte de cel ce zice: Dreptul, de cade şi de şapte ori în zi, se ridică (Prov. 24: 16), şi de Domnul, Care a zis lui Petru: De şaptezeci de ori cate şapte să ierţi fratelui tău (Matei 18: 22). Deci dacă oamenilor li s-a poruncit a ierta aşa, cu atât mai vârtos Însuşi va face aceasta, bogat fiind întru milă şi întru îndurări, Care pe toate le biruieşte cu covârşire; Care prin proorocul în toate zilele strigă: întoarceţi-vă către Mine, şi Mă voi întoarce către voi; că milosărd sunt, şi nu voiesc moartea păcătosului (Ioil 2:13; Zah. 1: 3) şi celelalte. Dar ia seama ca nu cumva, auzind că porunca se zădărniceşte [strică] prin călcare, dar şi că iarăşi se arată lucrătoare prin pocăinţă, să te trândăveşti şi să vii întru lenevire, că greu [împovărător] este lucrul acesta; dar nici spre lucrurile ce par mici să nu defaimi porunca, şi, chiar de se va face oarecare lenevire [nesocotire] într-însele, sârguieşte-te a o îndrepta [împlini], ştiind că din nesocotirea celor mici se ajunge la mari greşeale".

12. Zis-a fratele: "Mă sfătuieşte gândul a nu întreba pe sfinţi, ca nu cumva, primind răspuns şi defăimându-l pentru neputinţa mea, să greşesc".

Răspuns-a stareţul: "Acest gând este prea cumplit şi pierzător, deci nu-l suferi pe dânsul; că dacă cineva, învăţându-l, va greşi, se osândeşte cu totul pe sineşi; iar dacă, neînvăţânduse, va păcătui, nu se osândeşte niciodată, dar patimile lui rămân netămăduite. Pentru aceasta pune Diavolul în gând unele ca acestea cuiva, spre a rămâne ele netămăduite. Deci tu, atunci când te va sfătui gândul că nu poţi împlini răspunsul [sfatul, porunca] bătrânului din pricina neputinţei, atunci întreabă aşa: «De vreme ce aceasta voiesc să fac, spune-mi, Părinte, ce-mi este de folos? Că adică, măcar de-mi vei spune, nu pot să fac şi să păzesc cea zisă [de tine], dar pentru aceasta voiesc să ştiu, ca să mă osândesc pe sinemi că trec cu vederea folosul». Iar aceasta îti va fi tie smerenie. Domnul să lumineze inima ta a auzi şi a păzi, cu rugăciunile sfinţilor. Amin".

13. Întrebat-a fratele: "Spune-mi, Părinte, atunci când mă îngreunez de gânduri şi rog pe bătrâni a se ruga pentru mine şi ascult cele zise de dânşii, îndată se odihneşte sufletul meu. Cum să înţeleg aceasta?"

Răspuns-a stareţul: "Atunci când se înviforeşte corabia de valuri, de are cârmaci, acesta, prin înţelepciunea cea dată lui de la Dumnezeu, mântuieşte corabia, şi cel din corabie [călătorul] se veseleşte, mântuindu-se corabia. Încă şi pe bolnav, nu îl veseleşte atât pomenirea doftorului, cât mai vârtos iscusirea lui. Şi oare pe cel ce se primejduieşte pe cale de tâlharii cei ce vin asupra lui, nu-l întăreşte glasul paznicilor, şi mai vârtos venirea lor? Deci dacă acestea sunt aşa, câtă veselie şi întărire poate da răspunsul Părinţilor celui ce ascultă! Aceasta mai vârtos atunci când este amestecată cu întinsă rugăciune către Dumnezeu, Care a zis: Rugaţi-vă unii pentru alţii, ca să vă vindecaţi (Iac. 5: 16). Iar atunci când îşi fac ca a loruşi [însuşesc] patima mădularelor [fiilor] lor, vor striga către Iisus, către Stăpânul lor, zicând cu preadulci lacrimi: Invăţătorule, măntuieşte-ne, că pierim! (Luca 8: 24).

Deci dacă mult poate rugăciunea dreptului care se face, precum este scris (cf. Iac. 5: 16), să nu ne lenevim a ruga pe drepţi ca să se roage pentru noi; măcar că noi suntem nevrednici, Bunul Stăpân primeşte faţa robilor Săi (cf. şi Filip. 2: 6-8), precum, iată, de multe ori a şi făcut, şi ne miluieşte pe noi. Că zice: Voia celor ce se tem de El o va face (Ps. 144: 19) şi celelalte. De multe ori, frate, când tâlharii aud glasul celor mai tari, fug, tot aşa şi tâlharii cei gândiţi, când aud răspunsurile şi glasurile celor mai tari întru puterea Duhului - a celor ce au auzit de la Stăpânul şi înainte-stătătorul lor Iisus îndrăzniţi, că Eu am biruit lumea (Ioan 16:33), şi iarăşi, dau vouă putere ca să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului şi nimic nu vă va vătăma pe voi (Luca 10:19) - fug cu cutremur, ruşinându-se. Deci să rugăm pe sfinţi ca să se roage pentru noi, şi aşa ne facem pe înşine ai lor [familiari], că mare folos este dintru aceasta".


VI. Din Pateric

1. Zis-a Avva Pimen: "Către cel spre care inima nu se încredinţează deplin, nu încredinţa lui conştiinţa ta".

2. Un frate, căzând în păcate mari, a mers la Avva Lot, şi, strâmtorându-se, se tulbura: intrând şi ieşind, nu putea să şadă. Şi i-a zis lui bătrânul: "Ce ai, frate?" Iar el a zis: "Am făcut păcat mare, şi nu pot să-l spun". Iar stareţul a zis către dânsul: "Mărturiseşte-l mie, şi eu îl iau asupra mea". Atunci fratele, punându-se pe sine la pământ, a zis: "Am căzut în curvie, şi am jertfit ca să dobândesc lucrul". Iar stareţul, dându-i lui mâna şi ridicându-l, a zis către dânsul: "îndrăzneşte, că este pocăinţă. Du-te de şezi în peşteră şi posteşte câte două zile, şi eu [iată] port cu tine jumătate de păcat". Şi ducându-se fratele şi făcând precum i-a poruncit lui stareţul, trecând trei săptămâni, bătrânul s-a înştiinţat că Dumnezeu a primit rugăciunea lui şi pocăinţa fratelui şi i-a iertat lui greşeala. Şi, chemându-l, i-a vestit lui mila lui Dumnezeu, şi a rămas fratele supunându-se bătrânului până la moartea lui.

3. Venit-a odinioară un frate la Avva Pimen şi i-a zis lui: "Ce voi face, Părinte, că mă necăjesc dinspre curvie? Şi, iată, m-am dus la Avva Ivistion şi mi-a zis: «Nu trebuie să o laşi pe dânsa să zăbovească întru tine»". Şi i-a răspuns lui Avva Pimen: "Faptele lui Avva Ivistion sunt sus împreună cu îngerii, şi se ascunde de dânsul că eu şi tu suntem în curvie. Iar tu să ştii că, de va ţine călugărul pântecele, limba şi înstrăinarea, îndrăzneşte, că nu moare".

4. Un frate oarecare ce era supărat de curvie, a mers către un stareţ mare; şi, vestindu-i lui gândul său, îl ruga pe stareţ ca să se roage pentru el. Iar stareţul s-a rugat pentru el lui Dumnezeu. Şi, întorcându-se fratele, iarăşi a fost supărat, şi iarăşi a venit către stareţul. Şi, mărturisind aşijderea, îl ruga pe el ca să se roage pentru dânsul, iar el s-a făgăduit. Şi ruga pe Dumnezeu, zicând: "Doamne, descoperă-mi mie aşezarea fratelui acestuia; şi de unde este lucrarea aceasta. Că Te-am rugat, şi el n-a aflat odihnă!" Şi a descoperit Dumnezeu cele despre fratele: şi l-a văzut pe dânsul şezând, şi duhul curviei aproape de dânsul; şi îngerul Domnului stătea [acolo], trimis fiind spre ajutor, care se şi mânia spre fratele: că nu se arunca pe sineşi către Dumnezeu, adică că nu se nevoia prin rugăciune împotriva gândurilor, ci, îndulcindu-se cu gândurile, toată mintea sa o vindea lucrării aceleia. Deci a cunoscut stareţul că pricina este de la fratele. Şi i-a vestit lui, zicând: "Tu eşti pricina pentru care nu se depărtează războiul: că te învoieşti şi te îndulceşti cu gândurile". Apoi l-a învăţat pe dânsul cum că se cuvine a sta împotriva gândurilor, prin rugăciune izgonindu-le pe dânsele. Şi, trezvindu-se fratele prin rugăciunile şi învăţătura stareţului, a aflat odihnă.

5. Un frate, luptându-se spre curvie, a mers la un stareţ; şi l-a rugat pe el să se roage pentru dânsul ca să se uşureze războiul de la dânsul; iar el s-a făgăduit; şi s-a rugat stareţul pentru fratele şapte zile. Iar a şaptea zi a întrebat pe fratele, zicând: "Cum se află, frate, războiul?" Şi a răspuns acela: "Rău, n-am simţit nici o uşurare". Şi s-a mirat stareţul; şi a rugat pe Dumnezeu să-i descopere lui pentru care pricină nu s-a uşurat fratele; şi s-a arătat lui Satana noaptea şi a zis: "Crede-mă, bătrâne, că, din ziua cea dintâi de când ai început a te ruga lui Dumnezeu, eu m-am depărtat de la dânsul, dar el are un osebit drac al său, şi osebit război din lăcomia gâtului şi a pântecelui lui; că eu nu am treabă la războiul lui, ci însuşi pe sineşi se luptă mâncând şi bând şi dormind mult, adică până la saturare sau şi peste saturare".

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "De-mi va veni necaz, şi nu voi avea pe cineva căruia să-i vestesc cu încredinţare, ce să fac?" Şi a răspuns stareţul: "Cred lui Dumnezeu că-ţi trimite harul Său şi-ţi ajută ţie dacă într-adevăr te vei ruga Lui". Că era în Schit un nevoitor oarecare, care, auzind de oarece lucruri şi primind gânduri, şi neputând să le vestească pe dânsele pentru că nu avea încredinţare despre nimeni, şi-a gătit cojocul ca să plece. Şi, iată, s-a arătat harul lui Dumnezeu ca o fecioară care l-a mângâiat pe dânsul, zicând: "Nicăieri să nu te duci, ci şezi aici cu mine; şi să ştii că, din cele ce ai auzit, nici un rău nu s-a făcut". Iar el, supunându-se, a şezut; şi îndată s-a tămăduit inima lui.


VII. A Sfântului Varsanufie

Un frate a întrebat pe un bătrân: "Oare pentru toate gândurile care răsar în inimă trebuie a întreba pe bătrâni?" Şi a răspuns bătrânul: "Nu trebuie a întreba pentru toate gândurile ce răsar, căci unele sunt trecătoare; ci pentru cele ce rămân şi bat război; că precum un om, de mulţi fiind ocărât, îi dispreţuieşte şi nu-i bagă în seamă, aşa se face fără de grijă, dar de se va porni cineva împotriva lui sau se va sfădi cu el, atunci se plânge dregătorului; adică, apropiindu-se de dregător, îl pârăşte pe cel ce s-a sfădit cu el; tot aşa este şi la gânduri: pe cele ce ne luptă sau se zăbovesc, se cuvine să le mărturisim la bătrâni". Zis-a fratele: "Dar de unde mi se întâmplă ca, după întrebare, să stărui a osândi pe alţii?" Şi a răspuns stareţul: "A osândi pe alţii şi după întrebare ţi se întâmplă ţie pentru aceea că îndreptăţirea n-a murit de la tine; osândeşte-te pe sineţi, şi osândirea altora se va duce de la tine".