I. A lui Palladie

1. Era un oarecare Iron, Alexandrin de neam, ce locuia aproape de mine, tânăr, isteţ, ascuţit la minte, curat cu viaţa în chip covârşitor, subţire la buna-petrecere, încât mulţi din cei obişnuiţi ai lui ziceau cum că de multe ori mănâncă o dată la trei luni, îndestulându-se numai cu împărtăşania, sau cu vreo buruiană sălbatică pe care ar fi găsit-o. Pe acesta l-am cunoscut şi eu mergând împreună cu Fericitul Albin la Schit, care era departe de noi, ca la patruzeci de stadii; şi, întru acestea călătorind noi, mâneam şi beam de două ori, iar acela nicidecum gustând, mergea pe jos, recitând pe de rost psalmi, pe cel mare [Ps. 118] şi pe ceilalţi cincisprezece, Trimiterea către Evrei, Isaia, parte din Ieremia Proorocul, Evanghelistul Luca şi Parimiile [Pildele]; mergând noi cu acesta, a-l ajunge nu puteam. Acesta, după mari osteneli vitejeşti şi sudori, cu îngâmfarea nebuniei ridicându-se sus întru înălţime, de acolo înaintea tuturor cu jalnică cădere s-a surpat, şi asupra Sfinţilor Părinţi s-a ridicat cu slavă deşartă, şi zicea: "Cei ce se pleacă învăţăturii voastre se amăgesc; că nu se cuvine a avea alţi învăţători afară de singur Hristos; că însuşi Mântuitorul a zis: Să nu vă chemaţi pe voi învăţători pe pământ (Matei 23: 10)".

Ca şi cel mai-nainte scris Oualis, s-a întunecat atât de mult la minte, încât a căzut cu pierzătoarea mândrie de sus în jos, iar mai pe urmă a trebuit să fie pus în fiare, căci nici de Dumnezeieştile Taine nu voia să se apropie. În sfârşit, ca de un foc mare de dracul fiind gonit, prin Dumnezeiasca Pronie s-a pogorât în Alexandria, ca să scoată un cui, cum se zice, cu un alt cui.

Şi aşa a căzut în nebăgare de seamă mergând la hipodrom, şi petrecându-şi cealaltă vreme în cârciumi; în sfârşit, şi de pofta femeiască cuprinzându-se, se sfătuia să păcătuiască către oarecare actriţă, adeseori vorbind cu ea cele spre rana sa. Şi, întru unele ca acestea fiind, i s-a făcut lui după o oarecare iconomie bube la mădulare, şi în şase luni atâta a bolnăvit, încât părţile cele de ruşine i-au putrezit şi au căzut de la sine. Însă însănătoşindu-se mai pe urmă şi întru simţire venind, s-a întors fără aceste mădulare; şi, venind întru pomenirea cereştii petreceri întru pricepere dumnezeiască, a mărturisit Părinţilor toate cele întâmplate lui, dar nemaiajungând a lucra iarăşi petrecerea cea mai-nainte, după puţine zile a adormit.

2. Un altul, pe nume Ptolemeu, viaţă de fapte bune anevoie de povestit iscusind la început, a locuit dincolo de Schit, într-un loc ce se cheamă Scara, întru care, pentru că era departe de apă la optsprezece stadii, niciunul din călugări n-a putut locui. Iar acela ţinea vase de lut şi burete, adunând în vase roua care se pogora în decembrie şi ianuarie; şi, aşa punând-o în vase de lut, i-a ajuns lui timp de cincisprezece ani; iar în toată această vreme n-a vorbit deloc cu nimeni. Deci înstrăinându-se de folosul cel învăţătoresc [de la dascăli] şi de vorbirea Sfinţilor Părinţi, ca şi de deasa împărtăşire cu Sfintele Taine ale lui Hristos, atâta s-a nebunit abătându-se din calea cea dreaptă, încât a căzut în eresul cel fără de Dumnezeu, vrăjmaşul punându-i acestuia în minte să zică că lucrurile nu au nici o fiinţă, că toate sunt simple şi lumea se poartă de sineşi.

Apoi, intrând cu totul în sufletul lui, zicea: "Acestea dar astfel fiind, ce te împilezi pe sineţi aşa în deşert, că ce te va folosi pe tine, nefiind răsplătire? Şi ce plată ţi-ar ajunge ţie pentru atâtea osteneli? Sau cine este cel ce îţi răsplăteşte ţie? Şi care este judecata cu care îngrozeşte Scripturile, toate fiind fără Pronie?"

Cu aceste gânduri sataniceşti fiind stăpânit ticălosul Ptolemeu, depărtându-se de pustnicie, se povesteşte despre el că umbla cu capul pe sus, ieşit din minţile cele după fire până în ziua de astăzi, rătăcea prin Egipt, dându-se pe sine îndrăcirii pântecelui şi beţiei, nevorbind nicidecum cu nimeni şi înconjurând aşa mut târgul, se arăta pe sine jalnică privelişte şi vrednică de plâns creştinilor spre batjocura celor ce nu cunosc viaţa noastră [creştinească]. Şi o atât de mare şi netămăduită primejdie l-a ajuns pe ticălosul Ptolemeu din părerea cea dobitocească [iraţională], încât se socotea pe sine că are o cunoştinţă mai presus de toţi Sfinţii Părinţi, nevorbind [de fapt] niciodată cu dânşii, ca prin învăţătura acestora să se povăţuiască, ci, nepovăţuit aflându-se, în cel mai dedesubt fund al morţii a căzut; căci cei ce nu au povăţuire, aceia cad ca frunzele.


II. Din viata Sfântului Sava

Odinioară, Cuviosul Părintele nostru Sava, precum se obişnuise, în vremea postului ducându-se în pustie şi petrecând acolo, un oarecare din ucenicii săi, Iacov, de neam ierusalimit şi obraznic cu năravul, uneltind o socoteală mojicească, întovărăşind încă şi pe alţi călugări asemenea cu el la mojicie, s-a apucat a-şi alcătui lângă lacul ce se cheamă Eptastomon o lavră a sa, zidind chilii şi rânduind casă de rugăciune, gătind şi celelalte câte îi sunt de folos lavrei.

Dar, mâniindu-se fraţii şi nelăsând a spori mai mult zidirea, acela, pe lângă nedreptatea lucrului, a adăugat şi minciună, zicând că acestea se fac după voia Părintelui Sava; care, auzindu-se de călugări, aceştia s-au depărtat şi nu l-au mai oprit pe el de la zidire, însă nu s-au putut izbăvi de mâhnire, văzându-l cu ochii lor pe el că tăia nu mică parte din lavră; însă, socotind că Iacov grăieşte adevărat, tăceau, aşteptând întoarcerea Părintelui lor.

Iar după plinirea postului, întorcându-se către lavră şi dumnezeiescul Sava şi cuprinzând cu vederea cele făcute, a chemat îndată pe Iacov, pe care l-a sfătuit părinteşte să se depărteze de ceea ce s-a apucat, căci nu este nici după Dumnezeu, nici după voia fraţilor, şi chiar şi lui îi este foarte cu greşeală, a i se încredinţa adică sufletele altora, mai-nainte de a se învăţa bine pe sineşi. Şi aşa dumnezeiescul Părinte mai întâi l-a sfătuit cu blândeţe şi părinteşte, dar, de vreme ce vedea pe Iacov împotrivindu-se şi nicidecum supunându-se, schimbându-şi puţin din obişnuita blândeţe, a zis: "Eu, o fiule, socotesc a fi tie de folos ceea ce te-am sfătuit eu, dar de vreme ce tu nu te supui, vezi ca nu cumva cu vreo mare vătămare să te înveţi a-ți fi ție de folos aceea".

Acestea zicându-le, se îndrepta spre turn; iar Iacov îndată începu a pătimi de tremurare a trupului, numaidecât fiind cuprins de mare fierbinţeală, apoi, căzând la pat, şapte luni de-a rândul s-a chinuit şi s-a strâmtorat cu o boală ca aceasta; iar în tot acest răstimp, stingându-se toată nădejdea lui pentru viaţă, şi-a adus aminte de nesupunerea pe care a arătat-o odinioară către Sava şi îndată întins s-a rugat către cei de faţă ca să-l ridice pe el pe pat precum era şi, ducându-l, să-l pună lângă sfinţitele picioare ale Marelui Sava, "ca să mă ierte, zicea, de neascultare, şi nu aşa, neiertat către dânsul fiind eu, să-mi sfârşesc viaţa".

Aceasta dar făcându-se, şi pe pat zăcând fiind adus Iacov, blând către dânsul căutând cu adevărat blândul şi milostivul, i-a zis: "Cunoscut-ai, zice, frate, care este rodul obrăzniciei? Te-ai învăţat îndestul? Ai învăţat care sunt începerile neascultării şi nesupunerii?" Iar el, abia putând-şi desface buzele (că din pricina boalei i se ferecaseră şi acelea), a zis într-un târziu: "Iartă-mă pe mine, cinstite Părinte, pe mine, care durerea cea de pe urmă o duc". Iar acela îndată a zis: "Dumnezeu, frate, să te ierte". Şi, zicând aşa, i-a atins mâna, iar mâna aceluia s-a făcut în putere; şi, o, minune, îndată s-a sculat, apoi i-a dat şi din Preacuratele şi sfintele Taine, iar acelei Dumnezeieşti hrane i-a urmat hrana trupească, şi aşa se hrănea şi se întărea. Şi, însănătoşindu-se, se arăta tuturor mai presus de fire, sculându-se din pat mai cu lesnire decât cei ce sunt sănătoşi. Apoi şi-a dat luişi o certare ca aceasta: să nu se mai întoarcă către acele zidiri noi. Iar venind lucrul întru auzurile lui Ilie Patriarhul, nu i s-a părut de suferit a lăsa pe acestea să petreacă mai mult, ci, trimiţând de îndată, le-a surpat pe toate din temelie, peste care a pus şi foc.

Însă dumnezeiescul Sava, vrând a-l arăta pe Iacov fiu al ascultării, i-a dat lui în mână slujirea străinilor ce veneau la lavră. Deci s-a întâmplat odată că, pe când fierbea bob - ca un nedeprins cu totul şi neiscusit fiind către acestea - l-a gătit aşa de prisosit şi peste trebuinţă, încât din el rămânea şi pentru a treia zi. Iar el, atâta din bob cât era peste trebuinţă l-a aruncat ca pe o lepădătură lângă pârâul de lângă lavră, care lucru n-a fost tăinuit nicidecum de Sfântul Sava, că zice: Ochii înţeleptului în capul lui (Eccl. 2:14). Deci s-a dus îndată pe ascuns şi pe bobul cel vărsat adunându-l, l-a întins puţin la soare, pe care apoi l-a strâns iarăşi.

Apoi, trecând la mijloc o vreme oarecare, a chemat la ospăţ numai pe Iacov; şi gătind bine foarte acel bob - pe care el, cu puţin mai-nainte aruncându-l lângă pârâu, l-a lăsat acolo - mâncare dulce i-a pus lui înainte. Iar pe când mâncau, dumnezeiescul Sava a început a ispiti pe Iacov, zicând: "Iartă-mă, frate, că poate nu după cum mi-a fost voia te-am mângâiat cu bucatele, de vreme ce nu ştiu nici iscusul gătirilor şi al dresurilor". Iar el, zicând că foarte s-a îndulcit de dânsele şi cum că este multă vreme de când nu s-a mai îndulcit cu o astfel de mâncare, luând prilej Marele Sava, i-a zis: "Să ştii, fiule, că acel bob este, pe care tu, cu puţin mai-nainte, ca pe un netrebnic l-ai slobozit lângă pârâu. Iar acum este ţie vreme a socoti că celui ce nu-i este cu putinţă a iconomisi nicio oală de legume - ca să fie deopotrivă cu trebuinţa şi să nu treacă de aceasta - nici îndestulat nu va fi spre a putea bine-povăţui starea-înainte a fraţilor. Drept aceea, nu este nepotrivit a aduce spre mărturie şi zicerea apostolească: Dacă casa sa nu ştie a o chivernisi, cum va şti acesta a chivernisi Biserica lui Dumnezeu? (I Tim. 3: 5). Acestea şi altele ca acestea vorbindu-i lui Iacov, pe de-o parte a îndreptat părinteşte iconomia, iar pe de alta a mustrat pe cea mai-nainte obrăznicie a aceluia; şi, întărindu-l ca nu cumva iarăşi să fie prins într-o patimă ca aceasta, l-a slobozit pe bărbat cu rugăciunea şi cu blagoslovenia.

Iar în vremea mai de pe urmă, liniştindu-se Iacov în chilie, s-a supărat cumplit de gândurile cele necuvioase ale trupului; şi mare furtună a poftei era împrejurul lui; dar stând vitejeşte nu puţină vreme împotriva acestora, privind apoi spre noianul ispitelor şi părându-i-se cum că furtuna ispitelor nu se va opri niciodată (iar acest lucru cu adevărat a fost [gând] al vicleanului şi al amestecării aceluia şi a năvălirii vrăjmaşilor), întunecându-se la minte, încă venind şi întru uitarea pravilelor, smulgând cuţitul, şi-a tăiat mădularele cele născătoare de copii, cu rău pe răul acela mai vârtos rău tămăduindu-l; apoi, nesuferind durerea şi curgerea sângelui, îi striga pe cei de aproape, chemând pe cei ce puteau ca să-l ajute.

Şi alergând ei şi văzând această voită grozăvie a sa, cu meşteşuguri doftoriceşti precum puteau îi ajutau şi durerea o opreau. Dar lucrul a mers şi până la Sfântul Sava; şi, tămăduindu-se Iacov de durere, l-a scos pe dânsul din lavră ca pe un vrăjmaş de sineşi ce cu a sa mână şi-a făcut rău. Pentru aceasta, oarecare iute căinţă intrând în Iacov, rănea amar sufletul lui: lacrimi fierbinţi îl făcea a vărsa şi cu amar dintru adânc a suspina, şi cu totul jalnică era priveliştea aceea, încât pe cei de acolo ce-l vedeau îi îndemna spre milostivire.

Deci, aşa aflându-se, s-a apropiat către Fericitul Teodosie, căruia i-a vestit acele cumplite războaie ale trupului, vrăjmăşia cea spre sine spunându-i şi pe înstrăinarea din lavră tânguind-o. Deci, miluindu-l acela pe dânsul, s-a dus cu dânsul la Fericitul Sava şi s-a făcut lui rugător ca să ierte pe fratele, ca pe dânsul cu cele cuviincioase canonisiri [epitimii] iarăşi în lavră să-l primească.

Iar Sava, spre rugăminţile prietenului său îmblânzindu-se, mult foarte spre aceasta ajutându-i lui şi ale sale îndurări, a primit pe Iacov, căruia i-a pus încă şi alte porunci: ca cu niciunul din lavră să nu se împărtăşească, nici de cuvânt nici de vedere. Şi deci avea iarăşi pe Iacov liniştindu-se în chilie şi arătând multă pocăinţă, rugându-se întins lui Dumnezeu, până când de sus i s-a iertat lui vina, iar în ce fel, se va spune îndată.

I s-a părut odată acestui dumnezeiesc Sava că vede un oarecare bărbat luminat şi, dulce rază de lumină de pretutindenea slobozind, stătea aproape de el, iar înaintea picioarelor lui Iacov arăta spre un mort lepădat, iar Iacov, rugându-se pentru mort lui Dumnezeu, s-a auzit apoi un glas de sus, zicând: "Iacove, auzitu-s-a rugăciunea ta, atinge-te dar de mort şi va învia". Apoi, atingându-se Iacov, precum i s-a poruncit, mortul a înviat. Iar acel bărbat luminat, uitânduse către Sava şi ce voieşte vedenia degrab tâlcuindu-i, a ieşit îndată din chilie şi, chemând pe Iacov, i-a poruncit ca de aici înainte să se apropie de dumnezeiasca slujbă. Deci, apropiindu-se acela la biserică şi cu fraţii de cea după Hristos sărutare împărtăşindu-se, s-a pogorât apoi şi către Fericitul Teodosie, şi pe acela aşijderea în Hristos sărutându-l, a şaptea zi după vedenie, dintru această viaţă bucurându-se s-a dus.


III. Din Pateric

1. Mers-am odinioară la oarecine din Părinţi şi l-am întrebat pe el, zicând: "De va avea cineva vreun gând, şi se vede pe sineşi [deja] biruit, şi, de multe ori citind cele ce au zis Părinţii despre un gând ca aceasta, se ispiteşte a-l îndrepta pe acesta, dar nu poate cu niciun chip, ce este mai bine: a vesti gândul oarecăruia din Părinţi sau a se sârgui a face cele ce a citit, îndestulându-se cu a sa conştiinţă?" Răspuns-a bătrânul:

"Dator este a vesti la un om ce-l poate folosi pe el, şi a nu îndrăzni de sine, că nu poate cineva să-şi ajute luişi, mai vârtos atunci când de patimi este împilat. Că mie, zice, tânăr fiind, una ca aceasta mi s-a întâmplat:

Aveam patimă sufletească şi mă biruiam întru dânsa; dar, auzind de Avva Zinon că pe mulţi, aşa având, i-a tămăduit, am voit să mă duc şi să-i vestesc lui, iar Satana mă împiedica, punându-mi în gând: «Că de vreme ce ştii ce eşti dator a face, fă precum citeşti. Şi dar ce mergi să osteneşti pe bătrânul?» Deci, când mă sârguiam a merge şi a vesti lui, războiul se uşura de la mine prin meşteşugul vicleanului care-l uşura tocmai ca să nu mă duc, iar dacă mă supuneam a nu merge, iarăşi de patimi mă stăpâneam, şi aceasta multă vreme mi-a meşteşugit-o mie vrăjmaşul, nelăsându-mă a mă mărturisi bătrânului, încă de multe ori am şi mers la bătrânul vrând a-i spune lui cugetul, şi vrăjmaşul nu mă lăsa, aducând ruşine în inima mea şi zicând: «Că de vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti pe sineţi, ce trebuinţă este să mai spui şi altcuiva? Că doar nu te leneveşti pe sineţi, ştiind doar ce au zis Părinţii».

Acestea îmi punea deci în gând potrivnicul, ca să nu arăt patima la doftor şi să mă tămăduiesc; iar bătrânul cunoştea cum că am gânduri, dar nu mă vădea, aşteptând ca eu să le mărturisesc pe ele; şi mă învăţa despre dreapta vieţuire, iar apoi mă slobozea. Iar mai pe urmă, plângând eu, am zis întru sinemi: «Până când, ticăloase suflete, nu voieşti a te tămădui? Alţii de departe vin la stareţul şi se tămăduiesc, iar tu nu te ruşinezi, aflându-te aproape de doftor şi nemărturisindu-te?» Deci, înfierbântându-mă cu inima, m-am sculat şi am zis întru sinemi că, ducându-mă la bătrânul, de nu voi afla acolo pe cineva, voi cunoaşte că este voia lui Dumnezeu ca să-i vestesc lui gândul. Şi, ducându-mă eu, n-am aflat pe nimeni. Iar stareţul, după obicei învăţându-mă despre mântuirea sufletului şi cum se curăţă cineva de gândurile cele spurcate, eu, de vreme ce m-am ruşinat şi nu i-am descoperit lui nimic, vrând eu a mă duce, sculându-se el, a făcut rugăciune şi mă petrecea, mergând înaintea mea până la uşa cea din afară. Iar eu, muncindu-mă de gânduri - a spune sau a nu spune bătrânului - mergând încetişor încetişor înapoi, iar acela întorcându-se şi văzându-mă muncit de gânduri, mă bate în piept şi-mi zice: «Ce ai? Şi eu sunt om». Iar aceasta zicând, mi s-a părut că mi s-a deschis inima şi am căzut pe faţă la picioarele lui, zicând: «Miluieşte-mă!» Iar stareţul mi-a zis: «Ce ai?» Răspuns-am eu: «Nu ştii ce am?» Răspuns-a acela: «Se cuvine ca tu să spui aceasta».

Iar atunci am spus lui cu ruşine cu de-amănuntul patima mea. Şi el mi-a zis: «Pentru ce mai demult te-ai ruşinat a-mi spune? Nu sunt şi eu om? Vrei însă să-ţi spun totuşi ceea ce ştiu? Nu ai oare trei ani de când vii aici având aceste gânduri şi nemărturisindu-le pe ele?» Iar eu mărturisind şi căzând iarăşi şi rugându-mă şi zicând lui: «Miluieşte-mă pentru Domnul», mi-a zis: «Du-te şi nu te lenevi de rugăciunea ta şi să nu cleveteşti pe nimeni. Deci ducându-mă în chilia mea şi nelenevindu-mă de rugăciunea mea, cu darul lui Hristos şi rugăciunea bătrânului, nu m-am mai supărat de patima aceea. Iar după un an mi-a venit un gând ca acesta: «Oare nu pentru mine Dumnezeu a făcut mila Sa, şi nu pentru stareţul?» Şi, cugetând aceasta, m-am dus să-l ispitesc pe el; şi, luându-l pe el deosebi, i-am făcut metanie şi i-am zis: rog pe iubirea ta de Dumnezeu, părinte, roagă-te pentru mine pentru gândul acela de care ţi-am vestit odinioară. Iar el m-a lăsat să zac lângă picioarele lui; şi, tăcând puţin, mi-a zis: «Scoală, ai credinţă!» Iar eu, auzind, de ruşine voiam să mă înghită pământul. Şi, sculându-mă, nu puteam să privesc şi să-l văd pe bătrânul; şi m-am întors la chilie, minunându-mă şi înspăimântându-mă".

2. Zis-a un stareţ: "Cine se face nebun pentru Domnul, îl înţelepţeşte pe el Domnul".

3. Întrebat-a un frate pe oarecare din stareţi: "Cum de nu sunt lăsat a fi slobod cu bătrânii despre gândurile mele?" Şi a răspuns bătrânul: "Pentru nimic nu se bucură vrăjmaşul aşa de mult precum pentru cei ce nu-şi arată gândurile lor".

4. Zis-a Avva Antonie: "Am văzut călugări căzând după multe osteneli, şi venind întru ieşirea din minţi pentru nădejdea cea spre lucrul lor, şi pentru a amăgi pe cel ce a zis: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie; pe cei bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32: 7)".

5. Zis-a iarăşi: "De este cu putinţă, şi câţi paşi pune călugărul sau câte picături bea în chilia lui, dator este a mărturisi bătrânilor şi a întreba, ca nu cumva să greşească întru dânsele. Că un frate, fiind sub un părinte, a aflat un loc depărtat şi liniştit în pustietate, şi ruga pe părintele său, zicând: «Blagosloveşte-mă să locuiesc întru dânsul, şi nădăjduiesc întru Dumnezeu şi întru rugăciunile tale că mă voi osteni foarte». Şi nu l-a lăsat stareţul său, zicând: «Cu adevărat, ştiu că te vei osteni mult, dar tocmai pentru că nu ai stareţ îndrăzneşti spre lucrul tău, cum să placi adică lui Dumnezeu; iar de vei îndrăzni cu totul [să socoteşti] că lucru călugăresc faci, pierzi osteneala ta şi-ţi pierzi minţile»".

6. Zis-a Avva Moise: "Monahul, sub părinte duhovnicesc fiind, dar neavând ascultare şi smerenie, de posteşte de sineşi sau face altceva, având pentru aceasta părere bună despre sine, unul ca acesta nu va câştiga nicio faptă bună, nici nu ştie ce este monahul".

7. Spus-a Avva Pimen: "Zicea Avva Theona că, măcar de va câştiga cineva fapta bună de la sineşi, Dumnezeu nu-i va da lui har ca fapta bună să rămână după dânsul; căci ştie că nu este credincios întru lucrul său; iar de va merge către prietenul său, atunci (darul) va rămâne întru dânsul".

8. Zis-a un stareţ: "De te supără pe tine gândurile spurcate, nu le ascunde pe ele, ci spune-le pe ele îndată duhovnicescului tău părinte şi le vădeşte; că atâta vreme cât omul va ascunde gândurile sale, pe atâta se vor înmulţi şi vor lua putere. Că precum şarpele, dacă iese din culcuşul său, fuge îndată, tot aşa şi gândul cel viclean, arătat fiind, îndată piere; şi precum viermele în lemn, aşa gândul cel rău strică inima. Cel ce arată gândurile sale, îndată se tămăduieşte, iar cel ce le ascunde, cu mândria boleşte".

9. Avva Macarie, locuind în pustie, sihăstrea singur întru dânsa; şi era în josul lui o altă pustie, întru care locuiau mai mulţi fraţi. Deci într-o zi, stând afară din chilia sa, a văzut pe Satana trecând pe cale în chip de om, şi purta un fel de stihar de in cu găuri şi de fiecare gaură era spânzurată o tigvuliţă; şi, cunoscându-l pe dânsul bătrânul, a zis: "Unde merge marele?" Iar el a zis: "Mă duc să aduc aminte fraţilor". Şi a zis bătrânul: "Şi pentru ce-ţi trebuie tigvuliţele acestea?" Iar acela a zis: "Aduc gustări fraţilor". Iar bătrânul: "Şi acestea toate?" Iar acela a răspuns: "Da, dacă cuiva nu-i place una, îi dau alta, iar dacă nici aceasta, îi dau alta. Şi, cu adevărat, dintr-acestea toate, măcar una tot îi va plăcea". Şi, acestea zicând, s-a dus.

Iar bătrânul a rămas pândind căile până când se va întoarce acela. Iar dacă l-a văzut pe dânsul bătrânul, a zis: "Mântuieşte-te". Iar el a zis: "Unde este cu putinţă a mă mântui?" Zis-a lui bătrânul: "Pentru ce?" Răspuns-a acela: "Pentru că toţi mi s-au făcut sălbatici şi niciunul nu mă suferă". Şi a zis bătrânul: "Dar n-ai niciun prieten acolo?" Iar el a zis: "Da, acolo am numai un frate, şi numai el mi s-a supus; iar când mă vede, se întoarce ca o vârtelniţă". Intrebat-a bătrânul: "Şi cum se cheamă fratele?" Răspuns-a acela: "Theopempt". Şi, acestea zicând, s-a dus. Şi sculându-se bătrânul, a mers către fraţi, iar ei, cunoscându-l cum că vine, luând stâlpări de finic, au ieşit întru întâmpinarea lui. Şi fiecare se gătea spre primirea bătrânului, gândind că poate va găzdui la dânsul. Iar el cerceta întru dânşii cine ar putea fi cel pe nume Theopempt; şi, aflând, a intrat în chilia lui; şi l-a primit fratele bucurându-se. Deci făcând ei rugăciune şi şezând, a zis bătrânul către fratele: "Cum sunt cele ale tale, frate?" Iar el a zis: "Cu rugăciunile tale, bine". Şi a zis bătrânul: "Nu te luptă gândurile?" Răspuns-a fratele: "Până acum mă aflu bine (că se sfia să spună)". Şi i-a zis lui bătrânul: "Iată, eu de atâţia ani postesc şi mă cinstesc de toţi, şi pe mine, bătrânul, mă supără duhul curviei". Iar el a zis: "Crede-mă, Avva, şi pe mine". Şi bătrânul pricinuia cum că şi alte gânduri, până când l-a făcut pe dânsul să mărturisească. Apoi a zis lui: "Cum posteşti, frate?" Iar el a zis: "Până la ceasul al nouălea". Şi a zis bătrânul: "Posteşte până seara şi te ne voieşte, şi citeşte din Evanghelie şi din osebiţi psalmi, şi de se va sui întru tine gând, să nu iei aminte nicidecum jos, ci totdeauna sus; şi-l vesteşte pe dânsul la bărbaţi duhovniceşti, şi îndată Domnul îţi va ajuta". Şi, îndreptând bătrânul pe fratele, s-a întors întru chilia sa.

Şi, pândind drumurile, a văzut pe acel drac, aşijderea îmbrăcat, şi i-a zis lui: "Unde mergi iarăşi?" Iar el a răspuns: "Să le aduc aminte fraţilor". Şi s-a dus, iar stareţul, aşteptând şi veghind, cum l-a văzut pe dânsul întorcându-se iarăşi, i-a zis lui: "Cum se află fraţii?" Iar el a zis: "Rău". Şi bătrânul: "Pentru ce?" Iar el a zis: "Sălbatici sunt toţi, şi ce e cu mult mai rău e că, şi pe cel pe care-l aveam prieten ascultându-mă, şi acela, nu ştiu de unde, s-a răzvrătit, şi nu mi se mai supune, şi s-a făcut mai sălbatic decât toţi; şi m-am jurat să nu mai calc o vreme pe acolo". Şi, acestea zicând, s-a dus. Iar Sfântul a intrat în chilia lui, mulţumind lui Dumnezeu pentru mântuirea fratelui.


IV. A Sfântului Efrem

Frate, ia aminte de sineţi, ca nu cumva să fie grai viclean în inima ta, iar de te vei învoi cu un gând ca acesta, să nu-l ascunzi de părintele tău duhovnicesc; că aşa a pătimit oarecine din cei de demult: luând din afierosire şi ascunzând în cortul său. Aşijderea şi Ghiezi, sluga Proorocului Elisei, nu s-a ascuns nici de Dumnezeu, nici de oameni: că, pe ascuns făcând răutate, întru arătare şi-a luat plata: unul adică fiind ucis de tot poporul cu toată casa sa (cf. Iisus Navi 6:18; 7: 1-26), iar altul a moştenit lepra împreună cu seminţia lui până în veac (II împ. 5: 20-27). Că nemincinos e cel ce a zis: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit şi ceea ce seamănă cineva, aceea şi seceră (Gal. 6: 7).


V. A lui Avva Isaac

Frate, de vei greşi în vreun lucru, să nu minţi din pricina ruşinii, ci fă metanie, zicând: "Iartă-mă", şi greşeala trece. Să nu fie una în gura ta şi alta în inima ta, că Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ci pe toate le vede - şi pe cele ascunse, şi pe cele arătate. Deci tot gândul, şi tot necazul, şi toată voia ta, şi toată bănuiala să nu le ascunzi, ci vesteşte cu slobozenie stareţului tău; şi ce vei auzi de la dânsul, sârguieşte-te să faci cu credinţă, şi aşa se va uşura războiul de la tine; că duhurile cele rele nu au bucurie fără numai în omul ce face gândurile sale, fie ele bune sau rele.

Dă inima ta spre ascultarea Părinţilor, şi harul lui Dumnezeu va locui întru tine. Nu fi lângă sineţi înţelept, ca să nu cazi în mâna vrăjmaşilor tăi. A tăcea întru a nu spune gândurile te face pe tine cum că cauţi cinstea lumii şi slava ei cea urâtă; iar cel ce îndrăzneşte a mărturisi gândurile sale înaintea Părinţilor săi le goneşte pe ele de la sineşi. Împărtăşeşte-te de-a pururea din sfatul Părinţilor tăi, şi vei face toată vremea ta întru odihnă.


VI. A lui Avva Cassian

1. Semn al adevăratei smerenii este a descoperi Părinţilor nu numai ce facem, ci şi ceea ce gândim. Că această lucrare găteşte pe călugăr a merge fără poticneală pe calea cea dreaptă. Că cu neputinţă este ca cel ce îşi rânduieşte viaţa sa prin judecata şi socoteala celor mai bătrâni să cadă în amăgirea dracilor, încă şi într-alt chip: că însăşi aceasta, a arăta adică şi a descoperi Părinţilor pomenirile cele rele, le veştejeşte pe acestea şi mai slabe le face. Că precum şarpele, din gaură întunecoasă ieşind la lumină, se sârguieşte a unelti fugă şi a se ascunde, tot aşa şi gândurile cele rele se arată prin curata mărturisire şi spovedanie.

2. Una ca aceasta mi-a povestit şi Avva Serapion despre sineşi, zicând: "Când eram mai tânăr şi petreceam cu stareţul meu, după ce mâncam, sculându-mă de la masă, furam, prin lucrarea Diavolului, câte un posmag, pe care îl mâncam pe ascuns de stareţul meu. Deci, dacă am stăruit întru aceasta, făcând-o multă vreme, stăpânit fiind, nu mă puteam opri pe sine: conştiinţa nu mă mai odihnea, iar bătrânului mă ruşinam a-i spune.

Şi s-a întâmplat după iconomia Iubitorului de oameni Dumnezeu ca să vină la stareţ oarecari fraţi pentru folos, care l-au întrebat despre gândurile lor. Şi a răspuns stareţul: «Nimic nu vatămă mai mult pe călugăr şi veseleşte pe draci precum ascunderea gândurilor de Părinţii duhovniceşti». Apoi le-a grăit lor şi despre înfrânare. Iar eu, cele grăite auzindu-le şi întru sinemi venind, am gândit că Dumnezeu a descoperit stareţului greşealele mele; şi, umilindu-mă, am început să plâng. Şi am scos posmagul din sânul meu, pe care eram obişnuit a-l fura, şi, aruncându-mă pe sinemi la pământ, ceream iertare pentru greşealele cele ce s-au făcut de mine şi rugăciune de întărire pentru cele ce vor veni de aici înainte. Şi a zis stareţul: «O fiule, mărturisirea ta, chiar şi tăcând eu, te-a izbăvit pe tine; şi pe dracul cel ce te rănea până acum prin tăcere, mărturisind tu cele despre tine, l-ai junghiat; de acum nu va mai avea loc întru tine, căci l-ai scos din inima ta la arătare». Şi încă nu sfârşise stareţul grăind, şi iată, lucrarea Diavolului s-a arătat ca o făclie ieşind din sânul meu şi umplând casa de putoare, încât cei de faţă au socotit că acolo arde multă pucioasă. Atunci a zis stareţul: «Iată arătarea cuvintelor mele şi a izbăvirii tale, pe care Domnul o a făcut cunoscută în chip simţit prin semnul ce s-a făcut». Deci, de atunci, aşa s-a depărtat de la mine patima îndrăcirii pântecelui şi acea poftă diavolească, încât nici în minte nu-mi mai venea".

3. Ne învăţăm dar din cele zise că nu este altă cale de mântuire fără decât a vesti gândurile la Părinţi şi a nu defăima predania strămoşilor: că şi ei, nu pornind de la sineşi, ci de la Dumnezeu şi din Scripturile cele de Dumnezeu insuflate au lăsat celor mai de pe urmă a întreba pe cei ce au călătorit mai-nainte. Şi este cu putinţă adică şi din multe altele ce se găsesc în Scripturile cele de Dumnezeu insuflate a ne învăţa, şi mai vârtos din istoria cea despre Samuil Proorocul (cf. I Samuil 3: 1-14), care, din pruncie fiind dăruit lui Dumnezeu de maica sa şi învrednicindu-se de Dumnezeieşti vorbiri, n-a crezut gândului său, ci, odată, şi de două ori fiind chemat de Dumnezeu, a alergat către bătrânul Eli şi, cu învăţătura acestuia îndreptându-se, s-a canonisit despre cum trebuie a răspunde lui Dumnezeu; Care Dumnezeu, pe cel ce l-a hotărât vrednic de Sine prin chemarea Sa, pe acela voieşte să-l povăţuiască prin îndreptarea şi învăţătura bătrânului, încât prin aceasta să fie călăuzit spre smerenie.

4. Incă şi pe Pavel, chemându-l Hristos prin Sine şi mai multe vorbindu-i, deşi de îndată putea să-i deschidă ochii lui şi calea desăvârşirii să i-o facă cunoscută, l-a trimis către Anania, poruncindu-i să înveţe de la dânsul calea adevărului, zicând: Mergi în cetate, şi acolo ţi se va spune ce se cade să faci (Fapte 9: 6), printr-acestea învăţându-ne pe noi să urmăm povăţuirii celor ce au călătorit mai-nainte pe cale. Iar aceasta şi însuşi Apostolul învăţându-se, a plinit-o apoi cu lucrurile lui, precum despre sineşi, scriind, zicea: Că m-am suit în Ierusalim ca să văd pe Petru şi pe Iacov, cărora le-am spus Evanghelia pe care o propovăduiesc, ca nu cumva să fi alergat în deşert şi încă alerg (Gal. 2: 2). O, minune, vasul alegerii, cel ce s-a ridicat până la cerul al treilea şi a auzit de la Dumnezeu graiuri negrăite, cel ce darul Duhului îl avea împreună cu sine călător şi cuvântul învăţăturii îl adeverea prin semnele ce urmau, acesta mărturiseşte că are trebuinţă de sfătuirea Apostolilor celor mai-nainte decât dânsul!

Cine, dar, va fi aşa de fudul şi mândru, care, auzind acestea, să nu se îngrozească, şi aşa să se teamă ca de gheena focului şi de veşnica muncă, şi să mai umble vreodată în a sa socoteală? Că nimănui nu descoperă Dumnezeu calea desăvârşirii, decât celor ce se vor povăţui spre dânsa prin Părinţii cei duhovniceşti, precum porunceşte şi prin proorocul, zicând: întreabă pe tatăl tău, şi-ţi va vesti ţie, pe cei mai bătrâni ai tăi, şi-ţi vor spune ţie (Deut. 32:7).


VII. De la Avva Varsanufie

1. Un frate a întrebat pe stareţul, zicând: "Am fost trimis în sfânta cetate pentru un răspuns al obştii, şi m-am pogorât la Iordan ca să mă rog, necerând pentru aceasta de la stareţul blagoslovenie. Oare am făcut bine, sau nu?" Răspuns-a stareţul: "Nu eşti dator a merge undeva fără blagoslovenie, că cele ce se fac cu gândul propriu, măcar bune de se par a fi, nu plac lui Dumnezeu; ia spre păzire porunca stareţului ce te-a trimis, aceasta este şi rugăciune, şi mângâie pe Dumnezeu, pe Cel ce a zis: N-am venit să fac voia Mea, ci voia Tatălui, Cel ce M-a trimis (Ioan 6: 36)". Zis-a fratele: "De mă voi duce departe şi voi uita să întreb pe Avva unde sunt dator a găzdui, ce voi face?" Răspuns-a bătrânul: "Trebuie să iei aminte la lucrurile ce te întâmpină, şi aşa, spre folosul sufletului, a face după putinţă; însă de ca şi cum ai călca porunca, şi nu ca şi cum ai face bine, căci îndrăzneşti să faci ceva fără a lua voie; şi aşa se încredinţează stareţul tău pentru a te ierta pe tine".

2. Intrebat-a iarăşi fratele: "Ce este cunoştinţa mincinoasă (cf. I Tim. 6: 20)?" Răspuns-a stareţul: "Mincinoasa cunoştinţă este a crede gândului tău, adică că aşa este lucrul cutare; şi oricine voieşte să se izbăvească de dânsa, să nu creadă niciodată gândului său, părându-i-se a judeca bine, ci să zică către sine: «Eu de draci mă batjocoresc, ca să cred gândului că am cunoştinţă adevărată şi să nu întreb pe cei mai bătrâni, ca dintru aceasta şi într-altele să mă aduc cu capul în jos»". Deci stareţul a zis adevărul; că de la Dumnezeu grăieşte, şi nu se batjocoreşte nicidecum de draci, iar gândul meu este batjocură şi amăgire.


VIII. Din Pateric

1. Un frate ce de multă vreme era luptat de dracul curviei, mult ostenind, n-a putut însă a se izbăvi de dânsul. Intr-o zi, simţindu-se pe sineşi aşijderea supărat de patimă şi aflându-se printre alţi călugări, s-a hotărât să lupte, ca să iasă biruitor din vătămarea ce o aducea Diavolul, rugându-i pe fraţi să se roage pentru el, ca aşa să afle o oarecare izbăvire de patimă. Şi deci, trecând cu vederea toată ruşinea, s-a dezgolit pe sineşi înaintea tuturor fraţilor şi a vădit lucrarea Satanei, zicând: "Rugaţi-vă pentru mine, părinţi şi fraţi, că, iată, paisprezece ani am de când sunt luptat aşa". Şi îndată s-a depărtat de la dânsul războiul, pentru smerenia pe care a arătat-o.

2. Alt frate aşijderea a fost luptat de curvie, şi se nevoia întinzând osteneala, şi se păzea ca gândul să nu i se învoiască cu pofta; iar dacă războiul n-a încetat, venind la biserică, l-a arătat pe acesta la toată mulţimea. Şi s-a dat poruncă de la preoţi, şi toţi s-au ostenit pentru dânsul, o săptămână rugându-se lui Dumnezeu; şi s-a izbăvit fratele de război.

3. Alt frate a fost luptat spre curvie; şi, sculându-se noaptea, s-a dus la un bătrân şi a mărturisit lui gândul; iar bătrânul îl mângâia pe dânsul cu cuvinte duhovniceşti. Şi folosindu-se fratele, s-a întors în chilia sa. Şi îndată războiul s-a pornit iarăşi asupra lui; iar el, neîndoindu-se, s-a dus iarăşi către bătrânul; şi, mângâindu-se de la dânsul, aşijderea s-a întors. Şi iarăşi, precum era supărat, se întorcea către stareţ, de nimic îndoindu-se; iar bătrânul îl primea pe el cu osârdie. Şi, întărindu-l cu sfătuiri şi cu mângâieri, îl primenea, poruncindu-i a nu slăbi, ci de-a pururea, ori de câte ori va fi luptat, să vină către dânsul şi vătămarea Diavolului să o vădească: "Că nimic, zice, nu-l izgoneşte pe el aşa de mult precum vădirea şi curata mărturisire cu smerenie şi cu credinţă". Şi, multă vreme făcându-se aceasta, Dumnezeu, văzând răbdarea fratelui şi suferirea [îngăduinţa] bătrânului, a izgonit războiul de la fratele.