I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Palladie: "Se cuvine ca sufletul cel ce se nevoieşte după Dumnezeu, sau să se înveţe cele ce nu ştie prin credinţă, sau să înveţe pe alţii înţelepţeşte cele ce a cunoscut, iar dacă nu voieşte pe niciuna din cele două, boleşte cu nebunie; căci începutul depărtării de Dumnezeu este lipsa învăţăturii cuvântului şi nepoftirea acestuia, de care cuvânt, de-a pururea flămând este sufletul iubitorului de Dumnezeu".

2. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Avva, iată, îi rog pe bătrâni, şi ei îmi spun mie despre sufletul meu, şi întru nimic nu mă tin din cuvintele lor; deci, la ce să-i mai rog, dacă nu fac nimic? Căci sunt cu totul necurăţie". Şi erau acolo două vase deşarte, şi i-a zis lui bătrânul: "Du-te de adu unul din vase, pune untdelemn în el, astupă-l şi apoi mută-l, punându-l la locul lui". Şi a făcut fratele aşa o dată, şi de două ori. Şi, deşertând untdelemnul, a pus vasul în locul unde era mai-nainte, apoi i-a zis lui bătrânul: "Adu-le acum pe amândouă împreună, şi vezi care este mai curat". Zis-a fratele: "Cel în care am pus untdelemn". Răspuns-a bătrânul: "Tot aşa este şi sufletul: că măcar, deşi nu ţine nimic din cele ce întreabă, care lucru [totuşi] nu mi se pare, se curăţeşte însă mai mult decât cel ce nicidecum nu întreabă".

3. Zis-a Avva Palladie: "Mai mult decât o fereastră bine-luminată se cuvine a vâna vorbirile bărbaţilor celor cuvioşi, ca, printr-acestea, precum într-o carte scrisă frumos, cineva să poată vedea şi inima sa şi, prin alăturare [contrast], să cunoască lenevirea sau sârguinţa sa; că multe din cele văzute sunt la cei îmbunătăţiţi, cele ce mărturisesc curăţia sufletului lor, şi floarea feţelor ceea ce înfloreşte împreună cu vieţuirea şi neîmpodobirea hainei, lipsa slavei deşarte în obicei, lipsa îngâmfării în cuvinte, simplitatea noimelor şi cucernicia năravurilor [obiceiurilor], cele ce [adică] pe cei ce iau aminte mult îi folosesc şi în sufletele lor pun închipuiri neschimbate ale faptei bune.

4. Un frate a întrebat pe un bătrân, zicând: "Bine este a merge la bătrâni, sau a ne linişti?" Şi a răspuns bătrânul: "A merge la bătrâni este canon al Părinţilor celor vechi".

5. Venit-a odinioară un frate la Avva Ioan Colovul, seara, şi se sârguia să se ducă. Dar, începând el a grăi cu bătrânul pentru folos, s-a făcut dimineaţă şi n-a cunoscut; şi a ieşit bătrânul petrecându-l pe el, şi au petrecut grăind până la al şaselea ceas; şi l-a adus pe el bătrânul înlăuntru; şi, gustând ceva, s-a dus aşa.

6. Povestit-a Avva Cassian despre un stareţ ce şedea în pustie că s-a rugat el lui Dumnezeu ca să-i dăruiască ca, atunci când se va porni vorbă duhovnicească, niciodată să nu dormiteze. Iar dacă cineva ar aduce cuvinte de clevetire şi de vorbă deşartă, să se cufunde în somn, ca nu cumva auzurile lui să guste o otravă ca aceasta; şi ceea ce a cerut, aceea i-a şi dat lui Dumnezeu. Şi zicea aceasta pentru că Diavolul este sârguitor al cuvântării deşarte şi vrăjmaş a toată învăţătura duhovnicească. Şi adeverea cuvântul cu o pildă ca aceasta: "Odinioară, grăind eu pentru folos pentru nişte fraţi oarecare, cu atâta greutate de somn s-au cuprins, încât nici genele lor n-au putut să le mişte. Apoi, vrând eu a arăta lucrarea cea arătată a dracului, am adus în mijloc cuvânt de grăire în deşert, spre care, veseli făcându-se ei, îndată s-au trezit. Şi, suspinând, am zis: «Iată, fraţilor, cât am vorbit eu despre lucrurile cele cereşti, ochii voştri ai tuturor erau ţinuţi de somn, iar când a curs cuvântul deşert, toţi cu sârguinţă v-aţi trezvit. Deci, rogu-mă, fraţilor, să cunoaşteţi lucrarea vicleanului drac şi luaţi aminte de sine, păzindu-vă de dormitare, atunci când faceţi sau auziţi ceva duhovnicesc»".

7. Dusu-s-a odinioară Avva Pimen, pe când era mai tânăr, către un stareţ, ca să-l întrebe trei gânduri; iar dacă a venit către bătrân, a uitat unul şi a întrebat numai despre cele două şi, auzind cuvântul, s-a întors în chilia sa; şi, cum a pus mâna ca să deschidă cu cheia, şi-a adus aminte de gândul pe care-l uitase; şi a lăsat cheia şi s-a întors către bătrânul; şi, văzându-l bătrânul pe el, a zis: "Te-ai grăbit să vii, frate". Iar el i-a povestit lui, zicând: "Atunci când am pus mâna mea ca să iau cheia, mi-am adus aminte de gândul pe care-l căutam, şi n-am deschis, ci m-am întors îndată, iar lungimea drumului era mare foarte". Şi i-a zis lui bătrânul: "Pimen, îngeresc păstor, numele tău se va vesti în tot pământul Egiptului".

8. Trei Părinţi aveau obicei a merge în tot anul la Fericitul Antonie; doi dintre ei îl întrebau despre gânduri şi mântuirea sufletului, iar unul tăcea totdeauna, nimic întrebând. Deci, de multe ori venind, şi aşa fratele acela era tăcând şi nimic întrebând, i-a zis lui Avva Antonie: "Iată, ai atâta vreme de când vii aici, şi nimic nu întrebi". Iar acela, răspunzând, a zis lui: "îmi ajunge mie numai să te văd, Părinte".

9. Zicea Avva Pafnutie: "în toate zilele vieţii bătrânilor mergeam la dânşii de două ori pe lună, având chilia departe de dânşii cu douăsprezece mile; şi toate gândurile le ziceam lor, iar ei nu-mi ziceau nimic altceva fără numai aceasta: «în care loc vei merge, să nu te numeri pe sineţi, şi vei fi odihnit»".

10. Povestit-a oarecine despre un stareţ că a făcut şaptezeci de săptămâni mâncând o dată pe săptămână; şi se ruga pentru un grai al Scripturii, şi nu i-a descoperit lui Dumnezeu; şi a zis întru sineşi: "Iată, atâta osteneală am făcut, şi n-am isprăvit nimic; mă voi duce către fratele meu şi-l voi întreba pe el". Şi cum a închis uşa ca să meargă, iată, s-a trimis la el îngerul Domnului, zicând: "Cele şaptezeci de săptămâni pe care le-ai postit nu s-au apropiat de Dumnezeu, iar când te-ai smerit pe sine a ieși către fratele tău, am fost eu trimis ca să-ti vestesc cuvântul". Şi, adeverindu-l pe el despre cuvântul pe care-l căuta, s-a dus.


II. A Sfântului Marcu

Omul sfătuieşte pe aproapele precum ştie; iar Dumnezeu lucrează întru cel ce aude, după cum acela a crezut.

Bărbatul îndelung-răbdător mult este întru pricepere; aşijderea şi cel ce pune urechea sa la cuvintele înţelepciunii.

Nu te da înapoi de la a învăţa, măcar foarte priceput de ai fi; căci iconomia lui Dumnezeu este mai folositoare decât priceperea noastră.

Celui ce voieşte a ridica crucea şi a urma lui Hristos i se cuvine ca, înaintea îndeletnicirii cu vreo cunoştinţă sau învăţătură, să se sârguiască prin cea necurmată întru dânsul cercare a gândurilor, şi prin multa grijire cea pentru mântuire, şi prin întrebarea robilor lui Dumnezeu, a celor ce sunt de o minte şi de un suflet, a celor ce se nevoiesc într-aceeaşi nevoinţa; ca nu cumva, necunoscând unde şi cum umblă, întru întuneric, fără lumina făcliei să călătorească. Căci, călătorind cu rânduială de sine, fără cunoştinţa evanghelicească şi fără dreapta-socoteală şi fără povăţuirea cuiva, mult se poticneşte şi în multe gropi şi curse ale vicleanului cade, mult se rătăceşte, mult se osteneşte şi în multe primejdii cade, şi nu ştie ce sfârşit va dobândi.

Că mulţi, deşi prin multe osteneli şi nevoinţe au trecut, şi rea-pătimire şi multe trude au răbdat pentru Dumnezeu, însă prin rânduiala de sine [idioritmia] şi nedreapta socoteală şi neîndeletnicirea cu folosul de la aproapele, mulţimea ostenelilor lor netrebnice şi deşarte le-au făcut. Pentru aceasta, de este cu putinţă, se cuvine să fii împreună şi adeseori a te sârgui şi a te nevoi să vorbeşti cu bărbaţi cunoscători. Căci, dacă nu ai făclia adevăratei cunoştinţe, călătorind împreună cu cel ce o are, nu vei umbla întru întuneric, nu te vei primejdui în curse şi în laţuri şi nu vei cădea în fiarele cele înţelegătoare ce se pasc întru întuneric, care pe cei ce umblă întru dânsul fără gânditoarea făclie a dumnezeiescului cuvânt, îi hrăpesc şi îi strică.


III. A lui Avva Isaac Sirul

Întru tot lucrul socoteşte-te pe sineţi a fi lipsit de învăţătură, şi în toată viaţa ta te vei arăta înţelept.


IV. A Sfântului Maxim

Precum născătorii trupurilor au patimă către cei născuţi dintr-înşii, tot aşa şi mintea stă fireşte lipită la cuvintele sale. Şi precum cei mai pătimaşi dintre aceia, privesc la copiii lor ca pe cei mai blânzi şi mai frumoşi dintre toţi - tot aşa şi nebunii privesc la cuvintele lor: măcar că sunt decât toate mai rele, decât toate i se par mai înţelepte. Iar înţeleptului, nu aşa [i se par] cuvintele sale, ci, atunci când i se pare că se vesteşte cum că sunt bune şi adevărate, atunci mai vârtos nu crede judecăţii sale, ci pune pe alţi înţelepţi drept judecători ai cuvintelor şi gândurilor sale - ca nu cumva să fi alergat sau încă să alerge în deşert - şi de la dânşii primeşte adeverirea.


V. Din Pateric

1. Zis-a un stareţ: "Cel ce intră în fierbătoarea de mir, măcar nimic de nu va cumpăra, tot se împărtăşeşte de mireasmă; tot aşa şi cel ce merge la stareţ, de va voi să lucreze, îi arată lui calea smereniei şi se face lui zid întru năvălirile dracilor".

2. Mers-a un frate către Avva Filica, având cu sine mireni, şi l-au rugat pe el să le spună lor cuvânt, iar bătrânul tăcea. Şi, mult rugându-l ei, a zis lor bătrânul: "Cuvânt voiţi să auziţi?" Iar ei au zis: "Da, Avvo". Iar el a zis lor: "Acum nu este cuvânt: căci atunci când întrebau fraţii pe bătrâni şi făceau cele ce le ziceau lor bătrânii, Dumnezeu dădea cuvânt, pentru folosul celor ce întrebau. Iar acum, de vreme ce întreabă, dar nu fac cele ce aud, a ridicat Dumnezeu darul de la bătrâni, şi nu află ce să grăiască, căci nu este cel ce lucrează". Şi, auzind, au oftat şi au zis: "Roagă-te pentru noi, Avva".


VI. A Sfântului Efrem

Nu te lepăda de sfătuirea sfinţilor bărbaţi, măcar de ai fi cunoscător; că şi aceasta este rod al cunoştinţei.


VII. A lui Avva Isaac

Nu căuta a lua sfat de la cineva ce nu este întru petrecerea ta, măcar foarte înţelept de ar fi; ci mai vârtos vesteşte cele ale tale prostului ce este întru iscusul lucrurilor, decât filosofului în cuvânt ce vorbeşte din cercetare, fără iscusul lucrurilor. Iar iscusul este aceea a nu intra cineva şi a iscodi oarecari părţi ale lucrurilor, neluând încă întru sineşi cunoştinţă din lucrare, ci a simţi cu lucrul folosul sau paguba lor prin a zăbovi într-însele. Căci, de multe ori, lucrul se arată având pagubă, iar înlăuntrul lui se arată având ascuns mare folos; iar la cel împotrivă aşijderea: altădată se arată cumva plin de folos, iar înlăuntru este plin de pagubă; pentru aceasta, din mulţimea oamenilor nu puţini s-au păgubit din lucrurile ce se arată aducătoare de câştig. Deci pe acela să-l ai sfătuitor: care cu iscusul ştie firile şi puterile lucrurilor şi care ştie a le deosebi pe acestea fără greşeală, care slobozenia întâi spre sineşi temeinic o a chivernisit, acesta dar care este cel mai vrednic de crezut, pe care slobozenie cu socotinţă o dă şi altora.