I. A lui Palladie

1. Un oarecare Pior, de neam egiptean, tânăr cu vârsta, lepădându-se de lume, a ieşit din casa părintească, pentru covârşirea dumnezeiescului dor, şi a făcut făgăduinţă lui Dumnezeu să nu mai vadă pe cineva dintre ai săi. Iar după cincizeci de ani, sora acestuia, bătrână fiind şi înştiinţându-se de la oarecine că fratele său trăieşte, simţea că-şi va ieşi din minţi dacă nu va apuca să-l vadă pe acesta; dar neputând merge în pustie, a rugat pe episcopul de acolo să scrie părinţilor celor din pustie ca să-l trimită pe dânsul şi să-l vadă. Şi, silă multă punându-se lui, ascultând de părinţi, a luat cu sine pe încă unul şi s-a dus; şi, ajungând la casa unde era sora lui, a vestit aşa: "Fratele tău, Pior, a venit". Şi simţind că soru-sa iese către dânsul, închizându-şi ochii, a strigat către ea: "Soro cutare, eu sunt fratele tău, eu sunt Pior, fratele tău; uită-te şi vezi cât voieşti". Şi, încredinţându-se aceea, a proslăvit pe Dumnezeu. Şi, multe făcând ea, nu l-a putut pleca pe dânsul să intre în casă; şi, făcând rugăciune în prag, s-a dus iarăşi în pustie.

2. Vestitu-s-a odinioară Fericitului Evagrie Diaconul săvârşirea părintelui său; şi a zis celui ce i-a vestit: "încetează de a huli, că tatăl meu e nemuritor".


II. Din viata Sfântului Pahomie

1. Auzind sora cea după trup a Cuviosului despre viaţa lui cea îmbunătăţită, a venit la mănăstire poftind a-l vedea pe acesta. Şi, aflând Marele de venirea ei, a trimis pe portar ca să-i zică ei: "Iată, ai auzit despre mine că trăiesc, deci du-te, şi să nu te mâhneşti că nu te voi vedea. Iar de voieşti şi tu să râvneşti acestei vieţi a mea, spre a afla noi milă de la Domnul, socoteşte întru sine şi, de-ţi este ţie plăcut, îţi vor face fraţii o chilie ca să te poţi linişti de sine; şi poate Domnul va chema şi pe altele prin tine. Că nici o altă odihnă nu are omul pe pământ decât a face bunătate şi a plăcea lui Dumnezeu". Primind ea acest răspuns, a lăcrimat şi, străpungându-se [la inimă], a dat inima ei spre mântuire.

Şi, aflând Pahomie de râvna ei şi proslăvind pe Dumnezeu, a ridicat pe cei mai cucernici dintre fraţi ca să-i facă ei undeva mai departe de mănăstire o sihăstrie. Iar nevoindu-se aceasta după Dumnezeu, s-au adunat şi altele, arătându-le ea toate căile cele către mântuire. Iar pe oarecare Petru, foarte bătrân cu vârsta şi cucernic, l-a rânduit spre a le cerceta pe ele; încă şi canoane scriind, le-a trimis lor, ca, după dânsele purtându-se, să se ţină de viaţa cea după Dumnezeu.

Încă şi maica lui Teodor (ce şi el era sub dânsul, pe care foarte îl iubea Pahomie, văzând ascultarea lui cea mare şi minunată şi nevoinţă lui strălucind), căutându-l pretutindenea şi aflând că petrece acolo, a ajuns la mănăstire aducând scrisori de la episcopi care porunceau să-i dea [spre vedere] pe fiul ei; şi, găzduind ea la mănăstirea de femei, a trimis scrisorile lui Pahomie, rugându-se să poruncească să poată vedea pe fiul ei.

Şi, chemând el atunci pe Teodor, i-a zis lui: "Ai auzit, dar, fiule, că maica ta a venit aici, vrând să te vadă pe tine; iată, ne-a adus nouă şi scrisoare de la episcopi; deci du-te şi o întâmpină pe ea, mai vârtos pentru bărbaţii cei sfinţi care ne-au scris nouă". Zis-a lui Teodor: "încredintează-mă pe mine, părinte, că, dacă o voi vedea pe ea, după atâta cunoştinţă, nu mi se va face mie cuvânt de la Domnul în ziua aceea, pentru că, după ce o am părăsit, iarăşi spre poticneala fraţilor vorbesc cu ea. Că dacă fiii lui Levi cei mai-nainte de har, pe părinţii şi fraţii lor nu i-au cunoscut, ca dreptăţile lui Dumnezeu să le păzească, cu mult mai vârtos eu, cel ce m-am învrednicit de atâta, sunt dator a nu cinsti mai întâi decât dragostea lui Dumnezeu pe născători sau rudenii; că zice Domnul: Cel ce iubeşte pe tatăl său sau pe mama sa mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine (Matei 10: 37)". Zis-a lui Pahomie: "Dacă ai cercat, fiule, că nu-ţi este de folos, eu nu te silesc; iar aceasta este a celor ce desăvârşit s-au lepădat de lume şi cu totul s-au lepădat de sineşi. Zic adică că se cuvine ca călugării să fugă de vorbele cele mireneşti nefolositoare, iar pe cei ce sunt mădulare ale lui Hristos şi slujesc Lui cu totul, pe aceştia pe toţi deopotrivă să-i iubească. Iar dacă cineva este ţinut de oareşicare pătimire şi zice «că sunt trupul meu, şi îi iubesc», să ia aminte la ce zice Scriptura: De ce se biruieşte cineva, de aceea se şi robeşte (II Pt. 2:18)".

Deci nevrând el să se arate maicii sale, şi ea la rândul ei a socotit să rămână în mănăstire lângă cele întru Hristos fecioare, socotind că, "de va voi Dumnezeu, îl voi vedea poate cu fraţii, şi sufletul meu îl voi câştiga pentru dânsul". Aşadar, o astfel de asprime după Dumnezeu, ce se face întru slava lui Dumnezeu, ajunge pricinuitoare de folos celor ce se întâmplă [pe la mănăstire], deşi, pentru puţin, pare a fi întristăcioasă.


III. Din viata Sfântului Simeon Stâlpnicul

Trecând douăzeci şi şapte de ani de când s-a lepădat de legile firii şi de toate cele din lume, acest mai presus de lume bărbat, Marele Simeon, purtând încă mamă-sa focul firesc al inimii iubitoare de fii şi neputând cu niciun chip să stingă para, s-a dus la acest în trup şi fără de trup fiu - căci aşa ne sileşte cuvântul a-l numi, poftind ea şi faţa fiului a o avea, şi cuvântul lui a-l auzi, de care fusese lipsită de atâta vreme. Iar el, aflând de venirea maică-si, priveşte dar cum a păzit şi cinstea maică-si, şi nedezlegata poruncă a legii celei mari: că n-a primit venirea, ci a trimis [solie] către dânsa, zicând: "De ţi se pare, o, maică, că s-ar cuveni mai degrabă vederea noastră, în veacul cel de acolo să o învistierim şi dacă cu adevărat plăcută lui Dumnezeu va fi viaţa noastră, [să ştii că] după ducerea cea de aici în Hristos unul pe altul ne vom vedea mai îndeaproape şi mai cunoscuţi ne vom face".

Acestea dar i-a trimis el maicii şi a sfătuit-o; iar de vreme ce para care ardea pe sufletul ei nu a lăsat-o să [şi] simtă cele zise, ea petrecea mai departe punând înainte dorul vederii, drept care el i-a vestit a doua oară, zicând: "Eu, maică, socoteam mai vârtos că vei primi şi tu cele ce ne sunt de folos de obşte, nouă fiecăruia, şi nu te vei sili aşa spre vorbire, dar, de vreme ce le văzui pe toate mai prejos decât dorul tău, iată, de aici înainte se cuvine a ne linişti, iar după puţin te voi vedea; căci aşa s-a părut lui Dumnezeu". Iar mamă-sa, ca pe o prea dulce şi vrednică de dorit primind făgăduinţa, sufletul ei se ridică de la dânsa, şi cu nădejdile se bucura şi se veselea, şi toată era a vremii viitoare, şi, pe scurt [fie zis], i se părea de ca şi cum îl vedea pe fiul ei de faţă, şi-l cuprindea şi îmbrăţişa, şi glasul lui îl auzea. Iar întrucât acestea erau astfel, aceea şi-a întors de îndată viaţa şi sufletul l-a dat lui Dumnezeu, fericită, cu adevărat, pentru viaţă şi cu mult mai fierbinte fericită pentru sfârşit, că unui fiu ca acesta a fost maică şi că l-a lăsat ajuns întru fapta bună. Deci a poruncit dumnezeiescul Simeon ca trupul ei cel mort să fie adus înlăuntrul mandrei (adică al staulului, că aşa se chema ocolul stâlpului); căci stâlpul era împrejmuit de pretutindenea cu un zid, ca aşa să nu facă vre-o intrare femeilor. Deci aducându-se maica sa la dânsul, moartă fiind, o a văzut pe ea după făgăduinţă şi, spre dânsa rugându-se, acolo oareunde lângă stâlp o a îngropat. Aşa şi maicii cinste i-a dat, şi stăpâneasca poruncă nu numai că o a împlinit, ci şi, cu ale sale sporiri, şi crescând-o s-a arătat.


IV. Din Pateric

1. Un frate, străin fiind de loc, a întrebat pe un stareţ, zicând: "Voiesc să mă duc întru ale mele". Şi i-a zis lui bătrânul: "Aceasta să cunoşti, frate, că, venind din oraşul tău în cele de aici, îl aveai pe Domnul povăţuindu-te, iar de te vei întoarce, nu-L vei mai avea pe dânsul".

2. Un frate, sârguindu-se spre cetate, cerea rugăciune de la un stareţ, iar bătrânul a zis către dânsul: "Nu te sârgui spre cetate, ci sârguieşte-te a fugi de cetate, şi te vei mântui".

3. Un frate cucernic foarte avea o mamă săracă; şi, făcându-se o foamete mare, luând pâine, a mers să ducă maică-si; şi, iată, s-a făcut glas către dânsul, zicând: "Tu porţi grijă de mamă-ta, sau Eu să port?" Şi, socotind fratele puterea glasului, s-a aruncat pe sineşi cu faţa la pământ, rugându-se şi zicând: "Tu, Doamne, poartă grijă de noi". Şi, sculându-se, s-a întors în chilia sa. Iar a treia zi a venit maica sa către el, zicând: "Cutare călugăr mi-a dat puţin grâu; ia-l şi fă-ne nouă câteva pâinişoare ca să ne hrănim". Iar auzind fratele acestea, a proslăvit pe Dumnezeu şi, bine-nădăjduit făcându-se, sporea cu harul lui Dumnezeu întru toată fapta bună.

4. Un călugăr ce locuia într-un schit avea un fiu într-un sat; şi, pârât fiind fiul la stăpânire, l-a prins un ostaş şi l-a dus; şi, venind mama fiului său la călugăr, l-a rugat prin cineva ca să scrie către dregător şi să-l roage să-l slobozească pe fecior. Şi a zis călugărul către cel trimis: "Şi dacă acesta se va slobozi, oare nu vor prinde pe altul în locul lui?" Şi acela a răspuns: "Da". Şi a zis bătrânul: "Şi ce folos îmi este dacă voi pune bucurie în inima maicii lui şi, luând mâhnirea ei, o voi pune în inima altei femei?"

5. Tot acel stareţ era lucrând multă rucodelie şi-şi oprea numai cât îi ajungea spre trebuinţa sa, iar cealaltă parte o dădea săracilor; şi, făcându-se foamete, maica a trimis pe fiul său rugându-l să le dea câteva pâinişoare. Iar auzind bătrânul, a zis fiului său: "Mai sunt şi alţii în acel loc ce au trebuinţă ca şi voi?" Răspuns-a acela: "Da, sunt mulţi". Iar bătrânul, închizând uşa în fata lui şi lăcrimând, a zis: "Du-te, fiul meu, Cel ce poartă grija acelora, şi a voastră o va purta". Iar un frate, fiind de faţă atunci, acolo, şi văzând ceea ce a făcut stareţul, l-a întrebat pe dânsul, zicând: "Acum nu ai suferit cu gândul, pe fiul tău aşa întorcându-l deşert?" Şi a zis bătrânul: "Dacă nu se va sili omul pe sineşi în fiecare lucru, plată nu va avea!"

6. Era un călugăr oarecare ce avea un frate mirean sărac şi orice lucra, îi dădea lui; şi, pe cât îi dădea lui, cel ce lua sărăcea şi mai mult. Şi, ducându-se călugărul, a vestit unui stareţ lucrul; şi i-a zis lui bătrânul: "De voieşti, ascultă-mă: să nu-i mai dai; ci zi-i lui: «Frate, când aveam, îţi dădeam ţie, deci şi tu, ce vei câştiga din cele ce vei lucra, adu-mi şi mie», şi orice va aduce, ia de la dânsul şi, unde ştii că e vreun străin sau bătrân sărac, dă-le pe acelea, şi te roagă ca să facă rugăciune pentru dânsul". Şi, ducându-se fratele, a făcut întocmai; iar când a venit fratele său mirean, i-a grăit lui despre graiurile bătrânului, şi, auzind acela, s-a dus mâhnit. Insă, în chiar ziua cea dintâi, luând din osteneala sa câteva verdeţuri, le-a adus călugărului; iar el, luându-le pe acelea, le-a dat bătrânilor şi i-a rugat pe ei să se roage pentru dânsul; şi, blagoslovindu-se, s-a întors la casa sa.

Iar după puţin, a venit iarăşi către călugăr şi a adus verdeţuri şi trei pâini; şi, luându-le călugărul şi pe acelea, a făcut ca mai-nainte; şi, blagoslovindu-se mireanul de la bătrâni, s-a dus. Apoi a venit a treia oară şi a adus multe bunătăţi, şi vin, şi peşte; şi, văzând călugărul, s-a minunat; şi a chemat pe săraci şi i-a odihnit. Şi a zis mireanului: "Nu cumva ai trebuinţă de puţină pâine?" Iar el a zis: "Nu, doamne. Că şi când luam de la tine ceva, ceva ca un foc intra în casa mea şi prăpădea şi acel puţin pe care-l aveam. Iar de când nu mai iau de la tine, Dumnezeu mă blagosloveşte". Şi, ducându-se fratele, [călugărul] a vestit bătrânului toate cele întâmplate, şi i-a zis lui bătrânul: "Au nu ştii că lucrul călugărului este foc, şi oriunde ar intra, arde? Şi mai vârtos aceasta este ceea ce-l foloseşte pe dânsul: a face milostenie din osteneala sa, şi a lua rugăciune de la sfinţi, şi aşa se blagosloveşte".

7. Venit-a odinioară mama Sfântului Marcu, ucenicul Avvei Siluan, ca să-l vadă pe dânsul, şi avea mult alai; şi a ieşit bătrânul [Avva Siluan] către dânsa, şi i-a zis lui: "Avvo, zi-i fiului meu să iasă, ca să-l văd". Şi, intrând bătrânul, i-a zis lui: "Ieşi, ca să te vadă mama ta". Şi era îmbrăcat cu fotă (chenotarion) şi murdar de la bucătărie. Şi, ieşind pentru ascultare, şi-a închis ochii săi şi le-a zis lor: "Mântuiţi-vă". El însă nu i-a văzut pe dânşii, iar maica sa nu l-a cunoscut pe el. Şi a trimis iarăşi către bătrânul, zicând: "Avvo, trimite-mi pe fiul meu ca să-l văd!" Şi, chemând bătrânul, i-a zis: "Nu ţi-am zis să ieşi ca să te vadă mama ta?" Răspuns-a acela: "Am ieşit după cuvântul tău, Avvo, şi am zis lor «mântuiţi-vă!»; însă, rogu-te, nu-mi zice să ies încă o dată, ca să nu mă fac neascultător". Şi ieşind bătrânul, a zis ei: "Acela este, cel ce v-a întâmpinat pe voi şi a zis «mântuiţi-vă!»; şi, mângâind-o pe dânsa, a slobozit-o.

8. Mers-au odinioară bătrâni mulţi la Avva Pimen şi, iată, venise şi oarecine din rudeniile Avvei Pimen, având pe copilul său cu sine, a cărui faţă, prin lucrarea Satanei, se întorsese înapoi; şi văzând tatăl copilului mulţimea părinţilor, luând copilul afară de mănăstire, şedea plângând. Şi s-a întâmplat să iasă un bătrân şi, văzându-l pe dânsul plângând, a zis: "Omule, de ce plângi?" Iar el a zis: "Sunt rudenie a Avvei Pimen şi, iată, copilului meu i s-a întâmplat ispita aceasta. Şi, vrând a-l duce pe dânsul la bătrânul, m-am temut că nu va voi să ne vadă pe noi, iar acum, de va afla că suntem aici, va trimite şi ne va izgoni pe noi, iar eu, văzând venirea voastră, am îndrăznit să venim. Deci, precum voieşti, Avvo, miluieşte-mă, şi ia copilul înlăuntru şi rugaţi-vă pentru dânsul". Şi, luându-l bătrânul, a intrat şi a lucrat înţelepţeşte: că nu îndată l-a dus pe dânsul la Avva Pimen, ci, începând de la fraţii cei mai mici, zicea: "însemnaţi copilul cu semnul cinstitei cruci". Şi, făcând toţi pe rând, îl însemnară pe el. Iar mai pe urmă l-a dus şi la Avva Pimen, iar el nu voia să se apropie de dânsul. Iar ei l-au rugat pe dânsul, zicând: "Precum au făcut toţi, aşa fă şi tu, Părinte!" Şi, suspinând, sculându-se, s-a rugat, zicând: "Dumnezeule, tămăduieşte zidirea Ta, ca să nu fie stăpânită de vrăjmaşul!" Şi, însemnându-l îndată, l-a tămăduit, şi l-a dat tatălui său sănătos.


V. A lui Avva Isaia

Dacă te-ai depărtat de rudeniile tale cele după trup şi voieşti să te faci străin pentru Dumnezeu, şezând în chilie, să nu laşi dulceaţa lor să intre în inima ta, milostivindu-te cumva de tatăl sau maica ta, sau pomenind în inima ta de frate sau de soră şi de milostivirea [afecţiunea] fiilor, sau de voia femeii, sau de cele ce le-ai lăsat, ci adu-ţi aminte de ieşirea ta şi de nevoia [greutatea] morţii, că niciunul dintr-înşii nu-ţi va ajuta atunci. Şi pentru ce, dar, n-ai voi să-i părăseşti pe dânşii pentru fapta bună?

De ţi se va face nevoie să mergi în satul tău pentru vreun lucru, păzeşte-te pe sine dinspre rudeniile tale cele după trup: să nu ai adică îndrăzneală către ele, nici să te amesteci pe sine cu cuvintele lor.


VI. Din Pateric

Povestit-a oarecine din părinţi despre Avva Pimen şi despre fraţii lui care locuiau în Egipt; că, poftind mama lor să-i vadă, nu putea. Deci a pândit, iar când mergeau ei la biserică, i-a întâmpinat pe dânşii, iar ei, văzând-o pe ea, s-au întors şi au închis uşa de la faţa ei. Iar ea, dacă stătea în afara uşii, striga cu mare plângere şi cu jale, zicând: "Voiesc să văd pe voi, fiii mei cei iubiţi!" Deci fiind ei înlăuntru şi auzind-o pe dânsa, a zis Avva Anuv către Avva Pimen: "Ce să facem bătrânei acesteia de lângă uşă care plânge?" Şi, ducându-se Avva Pimen şi stând aproape de uşă, a zis ei: "Ce strigi aşa, bătrână?" Iar ea, auzind glasul lui, striga mult mai vârtos, plângând şi zicând: "Voiesc să vă văd, fiilor! Că ce este de vă voi vedea? Au nu sunt eu maica voastră? Au nu sunt eu care v-am aplecat [alăptat] pe voi? Acum toată sunt căruntă, deci miluiţi bătrâneţile mele. Lăsaţi-mă numai puţin să vă văd pe voi şi să potolesc măcar puţin pârjolul inimii mele, că foarte mă ard cu dorul vostru, mai vârtos acum, când am auzit glasul tău, fiule!" Zis-a ei Avva Pimen: "Aici voieşti să ne vezi pe noi sau în lumea cea de acolo?" Răspuns-a aceea: "Şi, dacă nu vă voi vedea pe voi aici, vedea-vă-voi oare în lumea cea de acolo?" Iar el a zis ei: "Dacă te vei sili a nu ne vedea pe noi aici, ne vei vedea acolo". Iar aceea, cum a auzit aceasta, s-a dus bucurându-se şi a zis: "Dacă urmează să vă văd pe voi acolo, nu voiesc să vă văd aici".


VII. A Sfântului Grigorie Dialogul

Un călugăr oarecare din mănăstirea Sfântului Benedict era supărat de dracul mâhniciunii [akediei] cu risipirea gândurilor, şi nu voia nicidecum să umble în predania cea cu de-amănuntul a canonului; iar omul lui Dumnezeu [Sfântul Benedict] nu lipsea niciodată să-l înveţe şi nici să-l pedepsească nu se dădea înapoi, iar acela nu numai că nu voia cu niciun chip să asculte sfătuirea Părintelui, ci şi cerea cu neruşinare Părintelui să-l lase să meargă la părinţii săi.

Într-o zi, supărându-se foarte Sfântul Părinte de rugăminţile lui, i-a poruncit cu mânie să se ducă din mănăstire. Iar el, ieşind din mănăstire pentru a merge la născătorii lui, a aflat înainte-i pe cale un balaur foarte mare, ce avea gura deschisă, voind a-l înghiţi pe el. Iar fratele a început a tremura şi de frică a căuta scăpare încolo şi-ncoace şi cu prea mari glasuri a striga: "Alergaţi, alergaţi! Că balaurul acesta voieşte să mă mănânce!" Şi, alergând fraţii, n-au văzut niciun balaur, iar pe fratele, aflându-l tremurând şi căutând cu mâna ajutor, l-au luat şi l-au întors în mănăstire. Şi îndată a făgăduit că nu va mai ieşi din mănăstire de voia sa, nici nu se va mai depărta până la moarte. Şi aşa întru această făgăduinţă a petrecut până la sfârşit, îngrădit fiind cu rugăciunile Sfântului Părinte, nemaivăzând de aici încolo pe balaurul acela stând înainte.