I. Din Pateric

1. Zis-a Avva Iacov: "Decât să te faci primitor de străini, mai mare este să te faci străin spre Dumnezeu".

2. Întrebat-a odinioară Avva Longhin pe Avva Luchion şi i-a zis lui: "Sufletul meu pofteşte a se înstrăina". Răspuns-a stareţul: "De nu vei ţine limba ta, nu eşti străin, oriunde vei merge; deci şi aici ţine-ţi limba ta, şi aşa eşti străin".

3. Zis-a un stareţ: "De va şti călugărul vreun loc având sporire, dar pentru lipsa celor ale trupului nu se va duce acolo, unul ca acesta nu crede că este Dumnezeu".

4. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Cum se poate, părinte, ca neamul nostru să nu poată ţine nevoinţa Părinţilor?" Şi a răspuns bătrânul: "Pentru că nu iubeşte pe Dumnezeu, nici nu fuge de oameni, nici nu urăşte materia lumii. Căci omul ce fuge de oameni şi de materii, de la sineşi îi vin lui străpungerea şi nevoinţa. Că precum cel ce voieşte să stingă focul cel aprins în ţarina sa, de nu va apuca mai-nainte să taie materia cea dinaintea focului, nu-l va putea stinge. Tot aşa şi omul: de nu va merge în locul unde cu osteneală şi însăşi pâinea sa o va afla, nu poate să câştige nevoinţa; căci sufletul, de nu va vedea, nu va pofti degrabă".

5. Un frate a întrebat pe Avva Sisoe, zicând: "Ce este înstrăinarea, Părinte?" Şi a răspuns bătrânul: "A tăcea; şi a nu avea vreun lucru oriunde merge străinul. Aceasta este adevărata străinătate".

6. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Care este lucrul înstrăinării?" Şi a zis bătrânul: "Văzut-am un frate străin care se afla la biserică, şi s-a întâmplat să se facă agapă, şi a şezut la masă cu fraţii ca să mănânce. Iar unul a zis: «Cine l-a lăsat pe acesta?» Şi i-a zis lui: «Scoală, du-te afară!» Şi, sculându-se, a ieşit. Iar alţii, scârbindu-se de ceea ce s-a făcut, s-au sculat şi l-au adus înlăuntru. Iar după aceasta l-au întrebat pe dânsul: «Oare ce era în inima ta când te-au scos şi te-au băgat?» Iar el a zis: "Am pus în inima mea: deopotrivă cu câinele sunt, care, atunci când e gonit, se duce, iar când e chemat, vine»".

7. Povestit-a oarecine din părinţi că erau doi fraţi care se învecinau cu dânsul: unul străin şi altul de-al locului; iar străinul era puţin [la suflet] şi lenevos, iar cel de loc era sârguitor foarte. Şi s-a întâmplat de a adormit mai întâi cel străin, iar bătrânul, fiind văzător, a văzut mulţime de îngeri povăţuind sufletul lui; iar dacă a ajuns la cer şi era aproape de a intra, s-a făcut cercare pentru dânsul şi a venit glas de sus, zicând: "Arătat este că era puţin lenevos, dar, pentru înstrăinarea lui, deschideţi-i lui". Şi a adormit şi cel de loc, iar la vremea morţii lui a venit tot neamul lui; iar bătrânul a văzut că nu era niciun înger şi s-a minunat şi a căzut pe faţă înaintea lui Dumnezeu, zicând: "Doamne, cum s-a făcut că străinul, lenevos fiind, o astfel de slavă a câştigat, iar acesta, cu osârdie fiind, de nimic de acest fel nu s-a învrednicit?" Şi i-a venit lui glas, zicând: "Când i-a venit lui a adormi, a deschis ochii şi a văzut neamul lui plângând, şi s-a mângâiat cu sufletul lui, iar străinul, deşi era lenevos, n-a văzut pe nimeni dintr-ai săi şi, suspinând, a plâns, iar Dumnezeu l-a mângâiat pe dânsul".


II. A lui Avva Isaia

De te vei înstrăina pentru Dumnezeu, să nu voieşti să te amesteci pe sineţi cu cei de loc, nici cuvântul tău să-l amesteci cu dânşii, căci pentru aceasta mai de folos ţi-ar fi fost să fii cu rudeniile tale după trup. De vei lua chilie într-un loc pe care-l cunoşti, să nu-ţi îngădui mulţi prieteni, ci numai unul, pentru pricinile neputinţei sau ale boalei; şi să nu pierzi puterea străinătăţii tale. De vei merge să locuieşti într-un loc, să nu-ţi voieşti a-ţi lua ţie degrab chilie spre locuinţă, până când nu vei deprinde petrecerea [felul de vieţuire al] locului, ca nu cumva să-ţi fie ţie acolo sminteală: fie pentru grija ce ţi-o dă, fie pentru odihnă, fie pentru slavă, sau pentru sminteala prietenilor tăi. Că, de vei fi înţelept, le vei pricepe pe toate în puţine zile, şi [cele spre] moartea ta, şi [cele spre] viaţa ta.

Deci, mai-nainte de toate, întâia nevoinţă este cea a străinătăţii, mai ales dacă, deosebi [singur] fugind, vei părăsi pe ale tale şi te vei duce într-alt loc, ducând cu tine credinţă desăvârşită şi nădejde şi inimă întărită împotriva voilor tale. Iar făcând aceasta, demonii te vor înconjura cu multe înconjurări, îngrozindu-te prin ispite, sărăcie aspră şi boale cumplite, punându-ţi în gând că, dacă vei cădea în acestea, te vei prăpădi, neavând pe nimeni care să te grijească sau care să te cunoască. Şi aşa bunătatea lui Dumnezeu te va ispiti ca să se arate osârdia şi dragostea cea către Dânsul. Iar de vei rămâne singur în chilie, îţi vor semăna [dracii adică] în gând şi alte gânduri [de acum] mai grele, precum frica, zicând: "Nu străinătatea singură mântuieşte pe om, ci şi păzirea poruncilor". Încă aducându-ţi ţie pomenire de cei din lume ce sunt aproape şi de cei ai tăi după trup, vor zice: "Ce dar? Nu sunt şi aceştia robi ai lui Dumnezeu?" Apoi îţi pun în gând şi cele despre greaua amestecare a aerului, şi de greutatea trupului, şi altele ca acestea pun în inimă, aducându-te întru împuţinare de suflet. Dar dacă în inimă vor fi dragostea şi nădejdea, răutatea lor nu va lucra: căci atunci se arată dorul tău către Dumnezeu - de-L iubeşti pe El mai mult decât odihna trupului. Că nu în zadar te-ai înstrăinat, ci ca să te găteşti pe sineţi şi să te îndeletniceşti a bate război împotriva vrăjmaşilor, şi să ştii cum să trânteşti pe fiecare la vremea lui, până când te vei izbăvi de dânşii.

Ai părăsit toată materia văzută, trezveşte-te dinspre dracul întristării, ca nu cumva, din pricina sărăciei celei mari sau pentru necazuri, să nu poţi veni spre mari fapte bune, care sunt: a nu te număra pe sineţi, a suferi ocara, a nu te numi pe sineţi întru toată petrecerea lumii acesteia. Că dacă te vei nevoi să le câştigi pe acestea, acestea îţi vor găti ţie cununile sufletului. Că nu numai cei ce s-au lepădat de lume şi sărăcesc întru cea văzută sunt săraci, ci cei ce sărăcesc dinspre toată răutatea şi însetoşează de pomenirea lui Dumnezeu; nici, de asemenea, cei ce au necazul cel văzut câştigă nepătimirea, ci cei ce se grijesc pentru omul cel dinăuntru şi voile lor le taie - aceştia, dar, vor lua cununa bunătăţilor.

Încă înţelege şi pe cei ce te tulbură pe tine, şi vezi din care pricină te tulbură, că de multe ori îţi aduc împuţinare de suflet: ca să-ţi alegi vreun loc fără vreo pricină, ca apoi, căindu-te, să şezi în acelaşi; şi aceasta o fac ca mintea să se facă risipită şi deşartă. Dar cei ce cunosc vicleşugul lor petrec netulburaţi, mulţumind Domnului pentru locul în care le-a dat lor a răbda. Că răbdarea şi îndelungă-răbdarea şi dragostea fac pe om mulţumitor în ostenelile şi trudele sale, iar iubirea odihnei caută loc întru care să se slăvească, iar din slava multora, simţurile se slăbănogesc, de unde de nevoie îi silniceşte pe ei şi robimea patimilor, iar prin saţiu şi risipirea minţii pierd înfrânarea cea lăuntrică.


III. A Sfântului Diadoh

Dacă aşezarea sufletului nu se va fi făcut nemişcată către văzduhul cel de aici, nu va pofti să se despartă de trup. Căci toate simţirile trupului se împotrivesc credinţei, de vreme ce ele se fac [se pleacă mai mult] spre lucrurile cele de faţă, iar aceasta vesteşte bogăţia bunătăţilor celor ce vor să fie. Deci, se cuvine ca cel ce se înstrăinează şi se nevoieşte să nu-şi aducă aminte vreodată de oarecari copaci cu ramuri bune şi umbroşi, sau de izvoare bine-curgătoare, sau de grădini de multe feluri, sau case bine împodobite, sau şi despre petrecerile cu rudeniile, şi a nu pomeni nici chiar de praznicele cele de mult-preţ şi de vremea când s-ar întâmpla ele, ci să se folosească numai de cele de nevoie cu toată mulţumirea, iar viaţa să o socotească ca o cale străină, pustie de toată aşezarea spre îndulcirea trupească. Că numai aşa, strâmtorând cugetul nostru, pe el îl vom întoarce cu totul pe urma vieţii veşnice. Că vederea şi gustul şi celelalte simţiri - atunci când le folosim pe dânsele peste măsură - împrăştie pomenirea inimii. Iar aceasta ne-o spune Eva cea dintâi: că, până ce nu s-a uitat ea [poftind] la copacul poruncii, îşi aducea aminte cu osârdie de dumnezeiasca poruncă; iar pentru că încă era acoperită cu aripile dumnezeiescului dor, pentru aceasta nu cunoştea goliciunea ei. Iar pentru că s-a uitat cu dulceaţă la lemn, s-a şi atins de dânsul cu multă poftă, şi, de aici, din lemnul lui, cu oarecare dulceaţă lucrătoare a gustat; şi aşa de îndată s-a aplecat cu îndulcire, ca o goală ce era, către trupeasca împleticire [împreunare] şi, împreunând cu patima toată pofta ei, întru îndulcirea acestora de acum s-a dat, amestecând - pentru pricina părelnicei dulceţi a rodului - întru sminteala ei şi pe Adam. Drept aceea, de aici înainte mintea omenească cu anevoie a mai putut pomeni pe Dumnezeu sau poruncile Lui. Deci noi, întru adâncul inimii noastre pururea privind cu neîncetata pomenire a lui Dumnezeu, viata aceasta iubitoare de amăgire ca nişte lipsiţi de vedere să petrecem. Căci lucrare osebită a filosofiei duhovniceşti este a păzi de-a pururea neînaripat dorul vederii. Aceasta încă şi mult-iscusitul Iov ne învaţă pe noi, zicând: Iar inima mea n-a urmat ochiului meu (Iov 31: 7); iar aceasta nu este altceva decât arătare şi pricină a înfrânării celei desăvârşite.


IV. A lui Avva Isaac

Lumea se aseamănă cu o curvă, care cu pofta frumuseţii ei trage pe cei ce o văd spre dragostea eişi; iar cel ce este ţinut în parte de dragostea ei şi [este] împleticit nu poate să se izbăvească din mâinile ei până când nu-l va dezbrăca pe el de viaţa lui; iar când îl va goli pe el de toate, îl scoate pe dânsul din casa ei în ziua morţii; iar atunci omul o va cunoaşte că a fost rătăcitoare şi amăgitoare. Iar dacă cineva voieşte să iasă din lumea aceasta, voind să vadă împleticirile ei, să se facă departe de dânsa, şi atunci va fi putincios a vedea urâciunea ei.


V. Din Pateric

1. Era în Schitopole un ostaş oarecare care făcuse multe rele şi în tot chipul întinase trupul său; iar umilindu-se el de la Dumnezeu, s-a lepădat de lume; şi, zidindu-şi lui chilie într-un loc pustiu, şedea grijindu-se de suflet şi de mântuirea sa. Iar aflând unii din cunoscuţii lui, au început să-i trimită pâine şi finice, făcându-l fără lipsă la toată trebuinţa lui. Iar dacă s-a văzut pe sine întru odihnă, nimic lipsindu-i, a zis întru sineşi: "Cu adevărat, o odihnă ca aceasta ne scoate pe noi din odihna cea de acolo; iar eu nu sunt vrednic de aceasta". Deci, părăsind chilia sa, s-a depărtat, zicând: "Să mergem, suflete, întru necaz; că pâinea mea este [se cuvine a fi] hrana dobitoacelor, adică iarba cea potrivită dobitoacelor, ca celui ce am lucrat lucrurile dobitoacelor".

2. Întrebat-a cineva: "In ce chip poate omul tăia obişnuinţele cele dintâi, ca să se obişnuiască pe sineşi în viaţa cea lipsită şi sihăstrească?" Răspuns: "Nu e cu putinţă să trăiască trupul afară de trebuinţa sa, dar, pe cât este cu putinţă, mintea îl poate ţine pe dânsul departe de desfătare şi moliciune, atunci când şi departe va fi de cele ce pricinuiesc moliciunea, de vreme ce, atunci când vede pricinile răsfăţării şi ale slăbănogirii, se deşteaptă într-însul pofta cea înfocată; şi aşa, fie iarăşi se întoarce într-însele, fie primeşte nevoinţă mare de război. Pentru aceasta şi Izbăvitorul nostru, celui ce voieşte a-I urma, i-a poruncit întâi a goli şi a lepăda de la sineşi pricinile slăbănogirii, şi aşa să-I urmeze Lui; încă şi însuşi Acela, când a început să bată război cu Diavolul, în pustie, pe uscat l-a biruit pe el.

3. Încă şi Pavel, atunci când luăm crucea lui Hristos, ne îndeamnă să ieşim din cetate, zicând: Să ieşim împreună cu Hristos şi să luăm ocara Lui, că în afara cetăţii a pătimit (Evr. 13: 13). Că, prin despărţirea omului de lume şi de ai săi, degrab uită şi de obişnuinţa cea de mai-nainte şi nu se va osteni multă vreme întru pomenirea acestora. Iar întru nevoinţă aceasta ajută mult şi aceea de a avea aşezarea chiliei călugărului întru sărăcie şi lipsă, ca aşa chilia lui să fie deşartă şi nelucrătoare de toate cele ce mişcă într-însul pofta odihnei; căci atunci când pricinile slăbănogirii sunt departe de om, nu se va primejdui într-un război îndoit: nici întru cel dinafară, nici întru cel dinlăuntru, adică întru cel prin simţiri şi întru cel prin gânduri.

Şi aşa, mai mult biruieşte omul cel ce se află departe pe cele către dulceaţă decât cel ce are pofta zădărându-l; căci omul are război în fiecare din mădularele trupului; pentru aceasta, dator este să se păzească pe sine şi a micşora astfel războiul cel asupra sa.

4. Zis-a Avva Pimen: "Se cuvine a fugi de cele trupeşti, adică de materiile cele ce zădărăsc patimile, căci, atunci când omul va fi aproape de războiul trupesc, se aseamănă cu bărbatul ce stă deasupra unei gropi prea adânci, asupra căruia, când voieşte a năvăli vrăjmaşul, cu lesnire îl trage în groapă; iar dacă cineva va fi departe de cele trupeşti, va fi asemenea bărbatului ce stă departe de groapă, care, deşi vrăjmaşul, prinzându-l, îl va trage să-l arunce în groapă, se poate împotrivi acestuia, încă fiind el tras, încă şi ajutorul lui Dumnezeu poate cere, Care, şi degrab stând lângă dânsul, îl răpeşte pe om din mâinile vrăjmaşului".

5. Povestit-a oarecine că trei iubitori de osteneală s-au făcut prieteni şi şi-au ales vieţi deosebite: şi unul dintr-înşii a ales a împăca pe cei învrăjbiţi, după cea zisă: Fericiţi făcătorii de pace, iar altul a cerceta pe cei bolnavi, iar altul s-a dus în pustie să se liniştească şi să se nevoiască cu Părinţii. Deci cel dintâi, foarte ostenindu-se pentru desele vrajbe ale oamenilor şi neputând a împăciui pe toţi, obosind, veni către cel ce slujea bolnavilor şi l-a aflat pe dânsul împuţinat şi neputând a săvârşi porunca. Iar tocmindu-se amândoi, s-au dus către sihastru, vrând a se învăţa dacă a dobândit ceva din nevoinţa cea din liniştire. Şi, văzându-l pe dânsul, au povestit lui mai întâi cele despre dânşii, cum adică, nenumărate necazuri răbdând fiecare din ei, n-au putut duce la bun sfârşit lucrul ce şi l-au pus înainte. Apoi l-au rugat şi pe acela să le spună lor ce a câştigat din linişte. Iar el a pus apă în pahar şi a zis către ei: "Luaţi aminte la apă (şi era tulbure)". Iar după ce au mai stat puţin, a zis către dânşii: "Luaţi acum aminte la apă". Iar acum era aşezată. Şi, dacă au luat aminte şi au văzut în apă ca într-o oglindă feţele lor, a zis către dânşii: "Aşa este şi cel ce petrece în mijlocul oamenilor, din pricina tulburării nu-şi poate vedea păcatele sale, iar când se va face departe de lume, ducându-se întru loc pustiu ca acesta, şi se va linişti cu simţurile, atunci vede neajunsurile sale; şi, dacă voieşte, cu împreună-lucrarea harului lui Dumnezeu pe sine se îndreptează.

6. Zis-a un stareţ: "Precum în drumul cel mare, adică pe calea cea bătută şi adeseori călcată, nu se iveşte nimic verde, nici nu răsare ceva, chiar de ai şi semăna - ci numai întru cel necălcat şi nebătătorit, tot aşa şi pentru noi, până când suntem în mijlocul materiilor lumii, surpându-se mintea de grijile cele dinafară şi deseori călcându-se, nu poate să cunoască patimile cele ascunse într-însa; iar atunci când, departe făcânduse de risipire şi de griji, se va linişti, atunci vede patimile cele ce răsar şi se arată în ea, care mai-nainte erau ascunse de dânsa, înlăuntrul ei fiind, măcar că întru dânsele de-a pururea umbla şi petrecea".

7. Un frate a întrebat pe un stareţ, zicând: "Bine este, Avvo, a locui în pustie?" Şi a răspuns bătrânul: "Fiii lui Israil, atunci când au încetat din grija cea din Egipt şi au locuit în corturi, atunci au cunoscut ei cum se cuvine a se teme de Dumnezeu. Încă şi corăbiile, până când se înviforează în luciul mării, nelucrătoare petrec, iar după ce vin la liman, atunci fac negustoria. Aşa şi omul, de nu va ieşi din tulburare, ca să rabde într-un loc liniştit, nu va lua niciodată cunoştinţa adevărului". Intrebat-a fratele iarăşi: "Şi ce va face, părinte, cineva pentru a lua darul faptelor bune?" Şi a răspuns bătrânul: "Dacă cineva voieşte să înveţe meşteşugul, lasă toată grija, şi întru dânsul singur se îndeletniceşte, şi petrece lângă dascăl, smerindu-se şi ticăloşindu-se pe sine, şi aşa învaţă meşteşugul. Tot aşa şi călugărul, de nu va lăsa toată îndeletnicirea omenească, socotindu-se pe sine mai rău decât tot omul, dându-se pe sine fără cârtire la un dascăl duhovnicesc, nu va câştiga nicidecum fapta bună".

8. Povestit-a un bătrân: "Atunci când eram mai tânăr, aveam, zice, un stareţ care iubea să se ducă în cele mai îndepărtate pustietăţi şi acolo să se liniştească. Şi i-a zis lui într-o zi: «Pentru ce, Avvo, fugi totdeauna în pustietăţi? Că mi se pare că cel ce petrece aproape de lume, şi văzând, trecu cu vederea pentru Dumnezeu, are plată mai mare decât cel ce nu vede nicidecum». Şi mi-a răspuns bătrânul: «Crede-mă, fiule, că până când nu va veni omul la măsura lui Moise, şi, pe scurt, să se facă fiu al lui Dumnezeu, nu se foloseşte din lume. Iar eu încă sunt fiu al lui Adam: precum tatăl meu, de văd rodul păcatului, îndată îl poftesc, pe care îl iau, îl mănânc şi mor. Pentru aceasta fugeau şi Părinţii noştri în pustie, întru care, neaflând materiile patimilor, cu lesnire le-au ucis pe acestea".

9. Zis-a Avva Tithoi: "Străinătatea este a-şi ţine omul gura sa în orice loc s-ar afla".


VI. A Sfântului Efrem

Lucrul cel bine-canonisit [măsurat] este liman liniştit, iar la cei ce nu este călăuzire, aceia cad precum frunzele.