I. Din povestirea uciderii Sfinţilor Părinţi celor din Sinai şi Raith

[...] Inştiinţându-se mama tânărului acela - pe care, într-altele, cuvântul l-a făcut vestit şi cunoscut pentru mărimea lui de suflet - că aşa împotriva barbarilor vitejeşte s-a nevoit, şi chiar întru chilia în care sihăstrea s-a junghiat, şi a primit acele rane nenumărate fără măcar a ieşi din chilie sau haina călugărească a o dezbrăca, şi că nu s-a supus barbarilor nici atunci când aceia s-au făgăduit că nu-l vor omorî dacă va face ceva din acestea, ci aşa bărbăteşte împotriva barbarilor a stătut, şi moartea vitejeşte a răbdat, de acestea dar, zic, înştiinţându-se mama sa, cu fapta a arătat şi ea înrudirea cea către dânsul, arătându-se maică bună şi adevărată a aceluia: îndată haină luminată împrejur punându-şi şi portul tot spre chip veselitor schimbându-şi, şi-a întins mâinile către cer şi a slobozit către Mântuitorul Hristos nişte glasuri ca acestea: "Ţie, Stăpâne, Ţi l-am dat pe tânărul şi el mi s-a mântuit şi acum, şi în veac; Ţie Ţi l-am încredinţat pe tânăr şi Păzitor al acestuia pe Tine Te-am pus, şi mi s-a păzit întreg cu adevărat şi nerănit; căci nu gândesc cum că a murit sau că şi-a sfârşit viaţa, ci socotesc că a scăpat de ispita a tot păcatul, nu că s-a rănit trupul şi amar sfârşit a răbdat, ci că sufletul curat şi fără prihană l-a adus acolo, şi duhul neîntinat întru ale Tale mâini l-a pus.

Eu dăruiri judec junghierile; eu ranele le socotesc cununi. O, şi mai multe de ar fi încăput trupul tău, fătul meu, ca mai multe să-ţi fie plăţile! De aici mie plăţile purtării pântecelui mi-ai răsplătit; de aici răsplătirile durerilor mi-ai dat; de aici cinstele aplecării [alăptării] mi-ai întins. Ce dar? Nu mă vei lua oare şi durerilor împreună-împărţitoare? Mă pun dar şi eu părtaşă cu tine la nevoinţele tale. Nevoitu-te-ai? Şi eu întru nevoinţă mă îndulcesc. Stătut-ai împotriva mâniei celei barbare? Eu stau împotriva tiraniei firii. Tu de moarte n-ai băgat de seamă? Iar eu mai presus de rărunchi cuget. Tu durerea junghierii o ai suferit cu răbdare? Iar eu, strujindu-mi-se cele dinlăuntru, sufăr muncirea. Deopotrivă şi numaidecât ale tale sunt ale mele. Tu cu amărăciunea durerii biruieşti? Eu cu lungimea vremii covârşesc. Măcar că ţie foarte dureroasă şi într-un ceas cu adevărat s-a făcut moartea, eu lungă durere trag şi blând pe aceasta o port, fiind încredinţată că trăiesc lângă Dumnezeu viaţă nestricată, crezând că, nu după mult timp, te voi avea acolo ajutor bătrâneţilor, când, într-un chip oarecare, vasul acesta de lut mi se va sfărâma şi către veacul cel de acolo voi merge.

Punând eu acest fel de nevoitor lângă Dumnezeu şi fericită întru maici stând, fericită iarăşi sunt eu: că îndrăznesc cu adevărat a mă lăuda, că de aici în Hristos te-ai dezlegat şi, veşnic lângă Acela fiind, te-ai împărtăşit desfătării celei negrăite.


II. Din viata Sfântului Clement, Episcopul Ancirei şi Mucenicul

Încă de când Sfântul Clement era foarte mic, tatăl său s-a săvârşit; iar maica sa, aşa făcându-se pustie de bărbat şi nădejdile spre copil numai către Dumnezeu punându-le, aşa oarecum stătea lipită cu iubire de osteneală, încât se făcuse toate lui: şi maică, şi povăţuitor, şi tată. Deci, într-acest fel fiind Clement, şi de maica cea iubitoare de fii bine hrănindu-se şi crescându-se, simţind ea că s-a apropiat de sfârşit, îmbrăţişându-l pe copil cu multă blândeţe şi dragoste - ca pe unul care nici zece ani nu împlinise încă - se ruga a-l face pe dânsul nu mai vârtos diadoh [moştenitor] al bogăţiei sale, cât moştenitor al vistieriilor celor din ceruri.

Cu prea dulci sărutări plecându-se către dânsul, zicea unele ca acestea: "Fiul meu, fiule preaiubite, fiule, mai-nainte până a vedea pe Tatăl tău, ai văzut sirimania, iar de mamă eşti bogat de Dumnezeu; folosindu-mă eu de bogăţia sirimaniei, eu adică te-am născut trupeşte, iar Hristos te-a născut prin Duhul; cunoaşte deci pe Tatăl tău; să nu faci deşert numele de fiu al Lui; slujeşte numai lui Hristos singur; fii nădăjduindu-te spre Hristos; Acesta este cu adevărat Nemurirea, Acesta, Mântuirea, Acesta, Care din cer pentru noi S-a pogorât şi împreună cu Sineşi ne-a înălţat şi pe noi şi ne-a făcut fii ai Săi şi dumnezei. Deci cel ce este supus sub Acest Stăpân va birui toate cele cumplite, surpând nu numai pe tiranii şi împăraţii cei ce cinstesc pe idoli, ci ruşinând şi pe demonii cei cinstiţi de dânşii, ca şi pe începătorul lor şi înainte-stătătorul lor, pe Diavolul.
Apoi, printre cuvinte umplând ochii de lacrimi, şi harul umplând de vedenie dumnezeiască, cele ce voia să i se întâmple lui, prooroceşte le povestea şi zicea: "Rogu-mă ţie, fiule preaiubite, rogu-mă ţie, un dar să-mi dai în locul tuturor, fiindcă vreme cumplită ne-a stătut înainte şi prigoana păgânătăţii suflă cumplit, şi ştiu că şi tu vei fi dus, precum zice Stăpânul, înaintea împăraţilor şi a ighemonilor pentru Dânsul. Această cinste să-mi faci, o fiule: să stai vitejeşte pentru Dânsul şi neclintită până în sfârşit să-mi păzeşti mărturisirea; şi mă nădăjduiesc către Hristosul meu, Partea mea, că şi pe capul tău va înflori degrab cunună mucenicească.

Deci găteşte-te pe sineţi şi către bărbăţie zădărăşte sufletul, ca nu cumva negătat către nevoinţă să-ţi prinzi sufletul, că nu pentru proşti, nici pentru cele proaste este lupta, ci către cei împotrivă-luptători, către însuşi vicleanul şi către ostaşii aceluia şi către slujitorii lui, sau adică pentru viaţa veşnică şi cinstea aceea, sau pentru nesuferita ruşine şi muncă. De aceea, sau de cele bune îndeamnă-te, sau de cele cumplite spăimântează-te.

Urât este, o fiule, ca ostaşii adică pentru cel împreună rob şi muritor împărat să voiască a muri, iar noi, pentru Nemuritorul Împărat, asemenea cu aceia a nu răbda moartea; măcar că ei nimic vrednic nu iau de la acela pentru o moarte ca aceasta. Că ce dar este deopotrivă cumpănit cu viaţa? Sau ce simţire de cele date este după moarte? Iar dacă pentru Stăpânul Cel de obşte al tuturor, Hristos, vei muri, în locul vieţii vremelnice, vei dobândi nemurire, în locul desfătării şi al măririi şi al bogăţiei celei curgătoare, te vei desfăta de fericirea cea veşnică. Şi ce e dacă acum nu vom muri? Au nu după puţin vom muri şi vom plăti tuturor datoria cea de obşte? Şi încă şi altfel: sfârşitul cel pentru Hristos nu e cu cuviinţă a-l socoti a fi moartea, că pururea, prin nădejdea cea bună a celor viitoare, această simţire va pieri.

Iar mai-nainte de toate, o fiule, acelea se cuvine a socoti: cum Însuşi Făcătorul a toată făptura şi Ziditorul neamului nostru S-a făcut om pentru noi şi, venind pe pământ, cu oamenii împreună a petrecut. Dar de ce să nu o zic şi pe cea mai mare? Că şi pentru noi, robii cei nemulţumitori, Stăpânul a toate la moarte a fost osândit, şi a fost pălmuit, iar după puţin a murit. Şi acestea toate El le-a pătimit pentru noi şi pentru mântuirea noastră, ca să se dezlege tirania păcatului, ca să se strice osândirea cea de mai-nainte, ca iarăşi să se deschidă porţile cerului.

Deci, cum nu este lucru neiertat, o fiule, ca El, pentru noi, cei ce am îndrăznit a face cele netămăduite, şi mai vârtos Stăpân fiind El, să pătimească unele ca acestea, iar noi să nu suferim nici măcar puţin pentru Dânsul? Acestea, o, fătul meu, socoteşte-le şi nimic să nu te despartă pe tine de dragostea lui Hristos: nici îngrozirile ighemonilor, nici muncirile, nici fricile acestor împăraţi vremelnici, a căror mânie cade degrab împreună cu sprânceana, iar focul se stinge şi sabia rugineşte, ci mai vârtos să te mângâie bunătăţile cele gătite mucenicilor, şi însuşi cerul, şi această plată a muceniciei ce-ţi stă înainte".

Acestea în toate zilele sfătuind maica pe dânsul, avea cu adevărat într-însa Duhul înţelepciunii grăind printr-însa; încă şi tânărul, acum, aflat încă înainte de vârsta bătrâneţilor, avea priceperea acestora, însă încă mai avea trebuinţă de mai adâncă sfătuire.

Iar la sfârşit i-a adăugat lui: "Cu acestea, pentru hrană, mie, maicii tale, îmi răsplăteşte, fiule; aceasta să-mi fie plata pentru durerile cele spre tine, prea dulce fiule, ca eu, maica ta, după Pavel, să mă mântuiesc prin naşterea de fii, şi întru mădularele copilului să mă slăvesc; că iată, o fiule, acum mă duc (căci se simţea pe sine pierind), iar puterea harului şi această lumină simţitoare nu-mi va mai lumina mie dimineaţa, căci tu îmi eşti lumină întru Hristos şi viaţă, şi mă rog ţie, inimii mele, să nu faci deşarte nădejdile cele spre tine.

Odinioară, o femeie evreică a adus spre mucenicie şapte fii, şi într-acele şapte trupuri s-a nevoit; iar tu singur îmi vei ajunge spre slavă; şi fericită între maici voi fi eu că prin tine voi fi slăvită. Iată, mă duc înaintea ta, fătul meu, mă duc trupeşte de aici, şi de doriţii tăi ochi mă despart astăzi, iar de mă voi săvârşi, sufletul meu să-l socoteşti pururea atârnat de sufletul tău, cu care cu îndrăzneală mă voi închina scaunului lui Hristos, lăudându-mă întru ostenelile tale; întru arsurile tale împodobindu-mă şi făcându-mă părtaşă cu tine dăruirilor celor de mult-preţ şi bucuriei.

Acestea zicea maica către copilul ei; şi toate mădularele aceluia le săruta, zicând: "Fericită iarăşi sunt, că mădulare de mucenic sărut, mădulare ce vor să aducă jertfă lui Hristos". Şi aşa pe dânsul sărutându-l şi dulce vorbind, fericită cu adevărat odihnă s-a odihnit: duhul adică dând lui Dumnezeu, iar trupul în prea dulcile mâini ale copilul său.

Iar el, ca un fiu iubitor de maică, stând până în sfârşit cu maica cea iubitoare de fii, trupul adică l-a dat pământului, iar el şi-a ales viaţă călugărească; şi îndată s-a plecat mai întâi spre poruncile maicii sale, adică a se lepăda de lume pentru Hristos, pentru Care mai pe urmă şi de viaţă a voit adică a se lepăda. Iar de atunci, în toată viaţa sa, pentru hrană folosea doar nişte seminţe, aducându-şi aminte pururea de acei trei tineri ale căror trupuri, întărindu-le postul, le-a făcut necuprinse de focul patimilor şi de văpaia cuptorului celui simţit [văpaia aprinderii simţurilor].


III. Din viaţa Sfântului Alipie

1. Marele Alipie, cu dorul cel către Dumnezeu înfocându-şi inima, şi cântărind cu socoteală cele ce le-ar putea face în viaţa aceasta pentru a fi împreună cu Cel Dorit totdeauna, şi cu toată mintea pe Dânsul a-L vedea şi curat a se uni, a socotit să se lepede de toate, şi s-a dus oareunde departe de prieteni, de rudenii, de cunoscuţi şi de însăşi ceea ce l-a născut pentru a alege bunătatea liniştii. Şi încredinţând lucrul acesta numai maicii sale, a zis: "O, maică, m-a cuprins dor fierbinte spre a mă duce spre răsărit, unde mulţi, alegând viaţă liniştită, au trăit cu iubire de Dumnezeu; către această cale dar să mă petreci, dăruindu-mi rugăciunile tale".

Acestea auzindu-le ea, n-a pătimit nimic femeiesc, nepunând înainte nici văduvia, nici singurătatea, nici lipsirea de un fiu aşa de bun - lucru nesuferit maicilor, nici altceva dintr-acestea grăind sau făcând spre moleşirea alegerii celei slobode a iubitului său (căci, cu adevărat, aceea nu iubea folosul ei, ci mai vârtos pe cel al fiului ei), şi, ridicându-şi în sus ochii şi mâinile, cugetul tot spre rugăciune l-a strâns: "Du-te, fiul meu, du-te acolo unde Duhul Cel poruncitor te va îndrepta. Că iată, Dumnezeu, Căruia îi viem, Căruia I te şi pui înainte, El să trimită pe îngerul tău înaintea feţei tale şi să te povăţuiască după voia Sa - trimită ţie ajutor din cel sfânt, şi din Sion să te sprijine pe tine (Ps. 19: 3), să te îmbrace în zaua dreptăţii şi coiful mântuirii să-ţi pună ţie, strălucească-ţi ca amiaza dreptatea lucrurilor tale, că mai mult decât pe părinţi, mai mult decât patria, pe Stăpânul L-ai iubit".

Maică cu adevărat era aceea unui fiu ca acesta, şi, pentru aceasta, socotind fapta bună mai mare decât firea, nimic nevrednic n-a putut face sau grăi.

Apoi, după rugăciune, copilul grumazul maicii cuprinzându-l, şi maica pe copil cu dorul îmbrăţişându-l, lacrimi fierbinţi picând unul pe altul şi sărutându-se, s-au despărţit unul de altul: maica spre casă, iar tânărul, de călătoria cea dorită apucându-se. După multe zile, însă după cum era de aşteptat, depărtarea acestuia s-a făcut mai vădită, iar mâhniciunea i-a cuprins pe toţi. Însă întâistătătorul bisericii nici câtuşi de puţin lenevindu-se din pricina celor auzite, a purces la a trimite după el, căutându-l în Evhaita, acum când se sfârşise praznicul Mucenicului Teodor; şi plecându-l pe el cu rugăciunea şi cu lacrimile, l-a făcut a se întoarce în patria sa; încă şi vestire dumnezeiască în vis a auzit, poruncindu-i a nu se mâhni întru nimic, chiar dacă nu-şi va ajunge scopul: "Că acolo, zicea cel ce s-a arătat, sunt sfintele locuri, unde, iubind omul pe Dumnezeu, îşi alege a vieţui creştineşte".

Şi aşa, cu bunăvoirea lui Hristos, pe pământul şi locul natal, iarăşi acel dulce rod al aceluia înapoi s-a dat. Iar dacă s-a întors, suindu-se pe unul din munţii de la miază-zi de cetate şi închizându-se pe sine mai întâi într-o căscioară oarecare, către nevointele cele pustniceşti s-a pedepsit; şi petrecând aşa câtăva vreme, şi din destul întru ostenelile faptei bune iscusindu-se, cercându-se pe sine întru cea smerită şi de pe pământ locuinţă, cel de-a pururea poftitor de cele mai înalte şi dumnezeieşti se dorea acum de una mai-înaltă.

Şi văzând la căpătâiul unuia din mormintele de acolo un stâlp mic, l-a înconjurat pe acesta cu câteva scânduri, după care şi-a cuprins trupul întru acesta şi aşa se întrecea pe sine întru schimbările cele potrivnice ale văzduhului, iar spre aceasta nu mică ajutătoare o avea pe mamă-sa, care nicidecum nu se depărtase de dânsul. Odinioară, pentru acea petrecere îngerească, duhurile viclene ale văzduhului au început să-l pizmuiască: şi, rânduindu-se pe ele întru oaste, atâtea pietre au azvârlit asupra lui, încât, din pricina zvârliturilor, scândurile cele dimprejur cu care era cuprins au început să se desfacă, începând a pătimi sfărâmare din alcătuirile lor. Iar una din pietrele acestea (şi mare era aceea) a lovit umărul sfântului, cărui i-a şi pricinuit rană mare. Iar el, vrând a arăta că rănile cele de la ei le socoteşte săgeţi ale pruncilor, după rugăciunea de dimineaţă, luând o teslă de la mamă-sa, a desfăcut tot acoperământul şi l-a surpat la pământ, ca aşa să facă zadarnice azvârliturile pietrelor. Iar mamă-sa, dacă a simţit sunetul scândurilor, şi pe acestea sfărâmate le-a văzut la pământ, cu dreapta lovindu-şi fruntea, zicea: "Ce este aceasta, fiule? Pentru ce ai răsturnat această mică adăpostire? Cum vei răbda vremea iernii? Cum vei răbda potopurile cele mari ale ploilor de vară? Cum vei răbda razele cele din vremea secerişului ce ard deopotrivă cu focul?" La care acestea, Cuviosul a răspuns: "Dar ce? Nu vom tremura oare, ca acolo să ne încălzim? Nu vom răbda arşiţa zilei, ca să scăpăm de munca focului cel veşnic? Şi, pe lângă aceasta, şi plată vrednică de lucrare să luăm?" Acestea şi altele asemenea acestora zicând, a plecat pe maica sa ca să-l îngăduie, adică scândurile să nu-l mai îndemne să le lepede, ba chiar şi haina a o îmbrăca, că deşi foarte era într-însa iubirea de fii, acum nu mai ştia să miluiască pe fecior, ci-l vedea ca pătimind în acel loc pentru Hristos prin lepădarea de fire, ca aşa mai mult să cinstească pe Dumnezeu decât pe cel născut mai întâi.

Şi cu adevărat se putea vedea privelişte de maică iubitoare de fiu, şi fiu veselindu-se de maică iubitoare de Dumnezeu, apoi şi Dumnezeu de dânşii cu apropiere proslăvit. Că cine nu putea să nu binecuvânteze rodul cinstei aceleia? Şi iarăşi, cine nu fericea rădăcina unuia ca acesta? Că pe lângă alte bunătăţi pe care le avea, petrecea şi împreună cu fiul, precum am zis, slujind trebuinţelor lui, înfigând lângă stâlp coliba, de la toate cele veselitoare din viaţă luându-şi ziua bună ca într-un rai şedea şi se desfăta, şi cu mâinile sale se ostenea la cele de trebuinţă, şi totdeauna de milostenie şi de săraci purtând de grijă. Drept aceea şi oarecine odinioară, trei galbeni cu chip de blagoslovenie dându-i, cu voia feciorului s-a dus în cetate pentru cheltuială ca să cumpere cele de nevoie.

Şi făcând aceasta, când s-a întors spre jurămintele faţă de săraci, milostivindu-se, a dat [acestora] tot; iar dacă o a văzut pe dânsul sfântul neavând nimic în mâini, a zis: "Unde sunt, mamă, cele ce le-ai cumpărat, cele ce ne trebuie aici spre folos?" Iar ea a zis: "La Dumnezeu, fiule, şi la săraci; dar şi la noi, precum cred; căci n-am judecat ca pe un lucru de cuviinţă ca jurămintele faţă de săraci să le socotesc mai mici decât hrana noastră, ci, mai vârtos pe Dumnezeul Cel viu jurându-mă, am crezut mai vârtos că şi noi, prin rugăciunile acelora, milă vom câştiga". Spre acestea iată a blagoslovit dumnezeiescul bărbat pe maica sa, ca un fiul al aceleia, iar lucrul ce s-a făcut l-a primit cu dulceaţă.

2. Încă şi minunata Sofia, pe ale sale fete, Pistis, Elpida şi Agapi, şi mai-nainte de mucenicie cu cuvinte îndemnătoare şi iubitoare de Dumnezeu către nevoinţă şi către moarte le-a întărit; încă şi însăşi mucenicia, de faţă fiind, şi pe fiecare văzându-le pătimind, cu cuvinte mângâietoare îndrăzneţe le făcea, până ce le-a văzut pe toate săvârşite şi foarte veselindu-se; iar mulţumind lui Dumnezeu, după trei zile s-a alăturat şi ea fiicelor, fiind pusă lângă trupurile acelora, astfel făcându-se, împreună cu dânsele, moştenitoare a slavei celei cereşti.


IV. Din Mucenicia Sfinţilor Patruzeci de Mucenici

Sfinţii Patruzeci de Mucenici, săvârşindu-se pe stadionul nevoinţei, şi, după starea cea de toată noaptea în iezer şi după răbdarea cea de diamant către ger, fiind traşi către dimineaţă la ţărmuri pentru a li se sfărâma cu beldiile fluierele picioarelor, pe când pătimeau ei, mama unuia dintre ei petrecea lângă dânşii, privindu-l pe feciorul său, mai ales şi pentru că acesta era mai tânăr la vârstă decât toţi; şi se temea ca nu cumva tinereţea şi iubirea de viaţă să facă frică întru dânsul şi nevrednic să se afle de cinstea şi rânduiala ostăşească. Deci stătea uitându-se, şi, precum putea, şi cu chipul şi cu vederea punea într-însul îndrăzneală, mâinile întinzându-le către dânsul şi zicând: "Fiul meu preadulce, fiu al Tatălui ceresc, puţin rabdă, ca desăvârşit să te faci; nu te spăimânta de munci, că, iată, lângă tine stă Hristos ajutător; nimic nesuferit, nimic dureros nu te va întâmpina; toate acelea au trecut, pe toate acestea cu a ta vitejie le-ai biruit; după aceasta, [vei afla] bucurie, dulceaţă, răsuflare şi veselie, de care te vei împărtăşi împărăţind cu Hristos, şi solitor mie, celeia ce te-am născut, către Dânsul te vei face".

Deci zdrobindu-li-se sfinţilor fluierele picioarelor, şi-au dat sufletele la Dumnezeu; iar ostaşii, aducând care, au pus într-însele sfinţitele trupuri ale sfinţilor, pe care le-au adus la gura râului vecinilor. Iar pe tânărul acela al cărui nume era Meliton, suflând încă viforul, l-au părăsit, lăsându-l aşa, cu nădejdea că va trăi, pe care, maica sa, trecând cu vederea slăbiciunea femeiască şi uitând de milostivirile cele de maică, văzându-l lăsat aşa singur, această privelişte o a socotit a fi mai vârtos ca o moarte a sa şi a fiului său; şi ridicându-l pe umerii ei, urma carelor cu mărime de suflet. Apoi, pe când i se părea că arată mai degrabă ca un mort şi stins, l-a aflat pe dânsul că trăieşte.

Deci, de vreme ce era astfel purtat de dânsa, şi-a dat duhul, iar atunci, de griji dezlegându-se mama sa, de o mare oarece şi foarte dulce [simţire] pentru sfârşitul fiului său săltând, l-a adus până la locurile unde erau sfinţii, punând trupul cel mort al fiului ei cel preaiubit deasupra, şi aşa cu ceilalţi l-a numărat, ca nici acest trup să fie lipsit de celelalte trupuri, al cărui suflet se silea cu sufletele acelora să se numere. Iar slujitorii potrivnicului [ighemon], aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor şi, pizmuind ei pe Creştini, au luat oasele lor şi le-au slobozit într-un râu. Iar acelea, cu adevărat, cu dumnezeiască Pronie s-au adunat aproape de o râpă, iar scoţându-se ele cu mâinile Creştinilor, s-a dăruit nouă astfel bogăţie nefurată.