I. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Despre cei aleşi în Evanghelie se zice aşa: In casa Tatălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14: 2). Că dacă toţi drepţii întru acea veşnică fericire în chip asemănător ar fi luat cele ale răsplătirii, ar fi fost numai un locaş, şi nu multe. Deci ele sunt multe, întru care, şi după vrednicie împărţiţi fiind pentru dreptatea lor, de obşte se vor bucura, iar aceasta, adică că toţi sunt împărţiţi în multele locaşuri, o arată prin cei ce au luat un dinar (cf. Matei 20: 10), iar fericirea pe care toţi o iau acolo este una, numai potrivirea răsplătirii este schimbată, după felurimea lucrurilor cu care au câştigat-o. Iar despre păcătoşi, arătând Domnul ziua judecăţii, a zis: Atunci voi zice secerătorilor: Adunaţi întâi neghinele şi le legaţi pe ele snopi pentru a se arde (Matei 13: 30). Deci secerătorii îngeri pe cei asemenea păcătoşi cu cei asemenea îi adună împreună spre munci: ca mândrii [să fie] cu mândrii, curvarii cu curvarii, iubitorii de argint cu iubitorii de argint, mincinoşii cu mincinoşii, pizmaşii cu pizmaşii, necredincioşii cu necredincioşii, [şi aşa toţi] să se ardă în locurile muncilor, de îngeri aruncându-se.

2. Petru: Cum se înţelege aceasta, rogu-te: că în vremile cele mai de pe urmă atâtea se vor arăta despre suflete câte mai-nainte erau ascunse? Oare nu, cu adevărat, lumea ce va să fie ni se va arăta ca să o vedem prin descoperiri luminoase?
Grigorie: Aşa este, precum ai socotit: că pe cât de mult se apropie sfârşitul lumii acesteia, pe atâta venirea cea viitoare prin semne luminate se cunoaşte, de vreme ce în lumea aceasta de acum gândurile unii altora nicidecum nu le vedem, iar în cea viitoare pe toate ale noastre în inimi unii altora le vedem; iar lumea aceasta se aseamănă cu noaptea, iar cea viitoare cu ziua.

Deci precum noaptea, sfârşindu-se, ziua începe a lumina, iar mai-nainte de răsăritul soarelui întunericul se amestecă oarecum cu lumina până când întunericul nopţii va trece desăvârşit, iar lumina zilei următoare cu totul se va fi întors, tot aşa şi sfârşitul lumii acesteia de acum: cu răsărirea celei viitoare, iată, amestecânduse, din lucrurile cele întunecate ale acesteia, cu amestecarea celor duhovniceşti, pe cineva lesne îl poate lumina. Aşadar, înţelegem multe din lumea aceea, însă nu le cunoaştem pe toate desăvârşit, ci, cu o rază oarecare a minţii, pe acestea le vedem precum [le vedem pe cele de aici] mai-nainte de răsăritul soarelui.


II. Din viata Sfântului Eftimie

1. Iată, adormind Cuviosul Părintele nostru, iar nevoitorul şi mult-pătimitorul lui trup cu laudele cele de cuviinţă în mormântul cel de mult preţ punându-se, Dometie, ucenicul Marelui şi Marele cu adevărat, ca cel ce era şi următor cu de-amănuntul vieţii lui, slujind sfântului de peste cincizeci de ani, nu s-a depărtat de loc, ci petrecea lângă mormânt, de atunci şi până în a şasea zi a adormirii, judecând că nu este lui cu putinţă a trăi de aici înainte, nici această lumină neputând-o suferi cu totul fără vederea lui. Iar sosind a şaptea zi, s-a arătat lui noaptea Eftimie, luminat la faţă: "Vino, zicea, de te îndulceşte de slava cea gătită ţie! Că, iată, zice, ne-a dăruit Dumnezeu a ne fi [unul altuia] de obşte şi de aici şi împreună-petrecerea". Venind Dometie la slujba bisericii, a vestit acestea fraţilor şi, aşa întru bucurie, şi el, întru nădejdea bunătăţilor ce vor să fie, a părăsit viaţa.


III. A lui Avva Isaac

1. Mântuitorul numeşte multele lăcaşuri ale Părintelui măsurile cugetărilor celor ce petrec în latura aceea; grăiesc adică de deosebirea întru care se desfătează cu cugetarea, căci a grăit nu de deosebirile locurilor, ci de rânduiala cea multă a darurilor. Că precum fiecare dintre noi, de soarele cel simţit, după curăţia puterii celei văzătoare se desfătează, acela nedespărţindu-se în multe lumini, ci tuturor deopotrivă luminând, tot aşa şi în veacul ce va să fie, drepţii toţi petrec într-o latură; iar fiecare, după măsura curăţiei sale, [atât] strălucirea soarelui celui înţelegător, [cât] şi veselia o va trage şi o va avea întru sineşi, pe cât adică este cu putinţă a încăpea şi a primi.


IV. A Sfântului Grigorie Dialogul

Petru: Socotesc, cinstite stăpâne, că, de vreme ce neamul omenesc este supus de multe şi nenumărate patimi, cea mai mare parte a Ierusalimului ceresc se va umple de prunci.

Grigorie: Nu putem să nu credem că toţi pruncii cei botezaţi şi care mor întru pruncie se vor duce în împărăţia cerurilor, însă nu se cuvine a crede că vor intra într-însa şi toţi cei ce încep să vorbească; că mulţi dintre prunci, dacă se vor creşte rău de către născătorii lor, aceştia din urmă le vor închide intrarea în împărăţia cerurilor. Iată şi în cetatea aceasta, acum trei ani, un bărbat ce era cunoscut de toţi avea un copil de cinci ani, pe care, foarte iubindu-l el, îl creştea fără a-l pedepsi trupeşte. Drept care, acel copil, când oareşicum o pomenire a intrat în sufletul lui, a dobândit obicei - de care a şi grăi este cu primejdie - de a huli mărirea lui Dumnezeu.

Acel copil, fiind lovit acum trei ani de acel mare omor şi căzând bolnav, a venit spre moarte. Iar pe când tatăl îl ţinea la sânul lui - precum mărturisesc cei ce au fost acolo de faţă, văzând copilul venind către dânsul duhurile vicleşugului, tremurând tot şi ochii închizându-i, a început să strige: "Izbândeşte-mi, tată, izbândeşte-mi!" Şi, strigând glasurile acestea, pleca faţa pe sânul tatălui său, vrând să se ascundă. Şi, văzându-l tatăl său tremurând aşa, l-a întrebat ce vede, iar copilul a răspuns, zicând: "Au venit oameni negri, vrând să mă ia". Şi, zicând aceasta, îndată a hulit numele măririi lui Dumnezeu, şi întru acestea şi-a dat sufletul său. Că spre a arăta Preaputernicul Dumnezeu lumii pentru care greşeală s-a dat unor slujitori ca aceştia, a îngăduit să moară cu acest păcat, pe care tatăl său, pe când trăia, n-a făcut nimic ca să-l oprească. Pe acest copil însă, dumnezeiasca milostivire, pe care nu l-a suferit a huli, cu dreapta judecată şi murind l-a slobozit a huli, ca aşa tatăl său să cunoască păcatul acestuia, căci, lenevindu-se el de sufletul micului său fiu, a crescut nu mic păcătos, ci mare, pe care l-a dat ca hrană gheenei focului.


V. Din Pateric

1. Ziceau stareţii: "Pedepsiţi pe copii, fraţilor, ca să nu vă pedepsească ei pe voi.