I. Din Viata Marelui Antonie

1. Vrând odinioară Sfântul Antonie să mănânce, sculându-se ca să se roage în ceasul al nouălea, s-a simţit pe sineşi răpit cu cugetul; şi, ce e mai preaslăvit, stând, se vedea pe sineşi de ca şi cum era în afară de sineşi şi prin văzduh povăţuindu-se de oarecari; apoi văzu nişte amari oarecari şi cumpliţi stând în văzduh şi vrând a-l opri pe dânsul ca să nu treacă, iar cei ce-l povăţuiau pe dânsul erau certaţi de aceia, care ziceau cum că lor le este dator. Şi vrând să facă socoteală de la naştere, cei ce-l povăţuiau pe Antonie s-au oprit şi le-au zis celorlalţi: "Cele ale naşterii le-a şters Domnul; iar de când s-a făcut călugăr şi s-a făgăduit lui Dumnezeu, de atunci se poate face socoteală". Şi pârându-l ei şi nedovedind [nimic], el s-a făcut slobod şi neoprită i s-a făcut lui calea şi, deodată, s-a văzut venind către sineşi şi stând; şi era iarăşi Antonie întreg. Iar atunci, uitând el a mânca, a petrecut cealaltă parte a zilei şi toată noaptea suspinând şi rugându-se - căci se minuna socotind către câţi ne va fi nouă a lupta şi prin câte osteneli va să treacă cineva văzduhul; şi pomenea cum că aceasta este cea zisă de Apostolul Pavel: ... după începătorul stăpânirii văzduhului (Ef. 2: 2); căci vrăjmaşul [numai] întru aceasta are stăpânire: întru a se lupta şi a se ispiti să oprească pe cei ce vor să treacă. Pentru aceasta şi mai vârtos îndemna: Luaţi toate armele lui Dumnezeu ca să puteţi sta împotrivă în ziua cea rea (Ef. 6: 13), ca, neavând vrăjmaşul nimic rău a zice despre noi, aşa să se ruşineze.

2. După acestea, s-a făcut odată lui întrebare, de la oarecari care intraseră la dânsul, despre petrecerea sufletului şi despre ce loc va fi sufletului după ieşirea de aici; iar în noaptea următoare l-a chemat pe dânsul oarecine de sus, zicând: "Antonie, sculându-te, ieşi şi vezi!" Şi ieşind - că ştia de cine trebuie să asculte - şi privind, a văzut pe oarecine lung, urât şi înfricoşător, stând şi ajungând până la nori, şi pe oarecari suindu-se de ca şi cum zburau, iar acela îşi întindea mâinile, iar unii erau opriţi de dânsul, iar alţii, zburând mai presus şi trecând, fără grijă petreceau de aici. Spre unii ca aceia acel urât scrâşnea din dinţi, iar spre cei ce cădeau se bucura, şi îndată s-a făcut glas către Antonie: "înţelege ce vezi!" Şi îndată, deschizându-se lui cugetul, a înţeles cum că este trecerea sufletelor, iar acel lung care stătea este Diavolul ce pizmuieşte credincioşilor, care pe cei vinovaţi [datori] lui îi ţine şi-i opreşte a trece, iar pe cei ce nu s-au plecat lui nu-i putea ţine, aceia suindu-se mai presus. Aceasta văzând iarăşi, şi oarecum pomenire făcându-şi, mai vârtos se nevoia a spori întru cele dinainte.


II. Din Pateric

1. Odinioară, doi fraţi s-au tocmit şi s-au făcut călugări; şi, dacă au sporit, au socotit între dânşii să zidească două chilii, departe una de alta; şi aşa fiecare s-a dus de sineşi singur pentru liniştire; şi au trecut mulţi ani şi ei nu s-au văzut unul cu altul, pentru că niciunul nu ieşea din chilia sa. Şi s-a întâmplat ca unul dintr-înşii să se îmbolnăvească; şi au venit Părinţii ca să-l cerceteze pe el, şi uneori era în uimire, iar alteori se deştepta. Şi îl întrebau pe dânsul, zicând: "Ca ai văzut?" Iar el a zis: "Am văzut îngeri ai lui Dumnezeu venind, care m-au luat pe mine şi pe fratele meu şi ne-au dus în cer, şi ne-au întâmpinat pe noi puterile cele potrivnice, şi erau mulţimi nenumărate şi înfricoşătoare la chip şi, ostenindu-se, n-au putut asupra noastră. Şi a fost că, dacă am trecut noi, au început să zică: "Mare îndrăzneală este curăţia!" Şi, acestea zicând fratele, a adormit. Şi, văzând părinţii, au trimis un frate ca să spună fratelui său că a adormit. Şi, mergând, l-au aflat şi pe dânsul adormit, şi s-au minunat, slăvind pe Dumnezeu.


III. A lui Avva Isaia

Iubite frate, cei ce fac lucrurile acestei lumi pieritoare, dacă sporesc într-însele, sau câştigă, nu socotesc ostenelile pe care le-au suferit, ci se bucură pentru sporirea pe care au avut-o la urmă. Deci câtă bucurie socoteşti că se va face în sufletul celui ce a început după Dumnezeu şi a săvârşit lucrul Lui? Că întru ieşirea sa, înseşi lucrurile lui vor merge înaintea lui, şi îngerii se vor bucura cu dânsul când îl vor vedea izbăvit de stăpânirile întunericului. Căci atunci când sufletul iese din trup, cu dânsul merg îngerii, iar atunci, întru întâmpinarea lui, ies toate puterile întunericului, vrând a-l opri pe el şi cercând de are ceva dintr-ale lor întru dânsul; iar atunci nu îngerii sunt cei ce bat război cu dânsele, ci lucrurile pe care le-a făcut, acelea îl vor înconjura şi-l vor păzi de acele puteri ca să nu se atingă de el. Şi, de vor birui lucrurile lui, înaintea lui vor cânta îngerii până ce va întâmpina pe Dumnezeu întru veselie. Intr-acel ceas el uită toate lucrurile lumii acesteia şi de toată osteneala sa.

Deci fericit este acela întru care nu se va afla nimic din cele ale boierilor întunericului, că bucuria şi cinstea, şi odihna lui sunt mai presus de orice măsură; să facem dar puterea noastră în lacrimi înaintea lui Dumnezeu, poate aşa ne va milui pe noi bunătatea lui Dumnezeu şi ne va trimite ajutor, prin care vom putea face acelea ce biruiesc pe boierii răutăţii, pe cei ce ne întâmpină pe noi. Să purtăm de grijă întru posomorârea inimii şi să ne câştigăm dorirea spre Dumnezeu întru simplitate, Care ne va mântui pe noi din mâinile vicleanului atunci când va ieşi acolo întru întâmpinarea noastră. Să iubim a iubi pe săraci, ca să ne mântuiască pe noi de iubirea de argint, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim a avea pace cu toţi, şi cu mici şi cu mari, că ne va păzi pe noi de urâciune. Să câştigăm îndelungă-răbdare întru toate, care ne va păzi pe noi de împuţinare, când va ieşi întru întâmpinarea noastră.

Să iubim pe toţi fraţii noştri, pe niciunul urând sau răsplătind cuiva cu rău, care lucru ne va păzi pe noi de râvna cea rea, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să iubim smerita cugetare, întru toate suferind cuvântul aproapelui, măcar de ne va vătăma pe noi sau ne va ocărî, care [lucrare] ne va păzi pe noi de mândrie, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să căutăm cinstirea aproapelui, negrăind pe nimeni de rău sau defăimând, care ne va păzi pe noi de clevetire, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să trecem cu vederea trebuinţa de lume şi cinstirea ei, ca să ne mântuim de pizmă, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Să învăţăm limba întru cugetarea lui Dumnezeu, în dreptate şi rugăciune, ca să ne păzească pe noi de minciună, când va ieşi întru întâmpinarea noastră. Că acestea toate ţin sufletul atunci când iese din trup, iar faptele bune ajută lui, de le va fi câştigat pe ele. Deci care înţelept nu va voi a-şi da sufletul său la moarte ca să se izbăvească de acestea toate? Să facem dar puterea noastră, şi puterea Domnului nostru Iisus Hristos mare este spre a ajuta smereniei noastre, că ştie că omul este ticălos, şi, până este în trup, îi dă lui pocăinţă până la suflarea cea mai de pe urmă.


IV. Din Pateric

1. Zicea Fericitul Teofil Arhiepiscopul: "Fraţilor, ce fel de frică şi de nevoie şi de cutremur suferă sufletul atunci când se desparte de trup, sau după despărţire: că vin către dânsul toate începătoriile şi puterile întunericului şi îi aduc lui toate păcatele cele întru ştiinţă şi cele întru neştiinţă, de la naştere până în ceasul lui cel mai de pe urmă întru care s-a despărţit de trup, şi stau pârându-l cumplit. Dar înaintea feţei potrivnicilor stau şi sfintele puteri, aducând cele împotrivă, dacă sufletul va fi lucrat oareşicare lucruri bune. Deci ce fel de cutremur şi nevoie ţi se pare a avea atunci acesta într-o cercetare înfricoşătoare ca aceasta şi întru neamăgită cercetare fiind ţinut în mijloc? Nu este cu putinţă a povesti cu cuvântul sau a înţelege cu cugetul frica aceea ce cuprinde atunci sufletul până va ieşi hotărârea şi se va izbăvi de cei ce-l opresc pe dânsul. Acela dar este ceasul nevoii lui, până ce judecata va lua hotărâre de la dreptul Judecător.

Deci, de se va da lui izbăvire, îndată vrăjmaşii se risipesc şi îngerii răpesc sufletul de la ei şi fără opreală se duce întru acea negrăită bucurie şi slavă întru care se va aşeza; iar dacă va fi trăit întru lenevire, se va afla nevrednic de izbăvire şi va auzi acel glas înfricoşător: «Ridică-se necredinciosul, ca să nu vadă slava Domnului!» Atunci îl ajunge pe dânsul ziua mâniei, ziua necazului, a durerii celei nesfârşite; că, pogorându-se întru întunericul cel mai dinafară al iadului şi în focul cel veşnic osândindu-se, într-însul în vecii netrecuti va fi muncindu-se. Unde este atunci lauda şi nălucirea lumii? Unde este slava deşartă şi răsfăţarea, şi îndulcirea de nestatornicia vieţii acesteia? Unde, banii? Unde, neamul bun? Unde, tatăl sau mama, fraţii, surorile sau prietenii? Cine-l va putea scoate dintru acestea pe sufletul cel ars de foc şi muncit de alte cumplite munci nepovestite?"