I. Din viaţa Sfântului Pavel Thebeul

Întorcându-se Sfântul Antonie către Sfântul Pavel Thebeul şi aducând lui veşmântul Sfântului Atanasie, precum i se poruncise a i se aduce de acela, iată, nu departe de peşteră fiind, la al treilea ceas a văzut pe cale - cu ochii cu care văd cei ce se învrednicesc a vedea unele ca acestea - cetele îngerilor, adunarea Apostolilor, danturile Proorocilor, rânduiala [tagma] Mucenicilor, iar în mijlocul lor era sufletul lui Pavel, care biruia strălucirea zăpezii, luminând mai mult decât dânsa, cu multă veselie suindu-se la ceruri.


II. Din viata Sfântului Pahomie

Marelui Pahomie - ce petrecea într-una din mănăstirile lui - i s-a vestit că un frate din Mănăstirea Hinoboschionilor, în boală zăcând şi la mare strâmtorare fiind, cerea să dobândească binecuvântare de la dânsul; acestea auzindu-le omul lui Dumnezeu, sculându-se, mergea către dânsul şi, apropiindu-se ca la două-trei stadii de locul unde era fratele cel bolnav, a auzit glas sfinţit şi minunat cântându-se în văzduh şi, privind, a văzut sufletul fratelui ducându-se pe drum luminat de îngeri cântători spre fericita viaţă, iar fraţii care îi urmau lui nici glas nu simţeau, nici altceva nu vedeau, ci numai pe dânsul văzându-l privind către răsărituri, au zis către el: "Te-ai oprit, Părinte?" Iar el a zis către dânşii: "Alergăm în zadar, că de atunci privesc la dânsul cum e dus în viaţa veşnică". Şi rugându-l să le spună lor cum a văzut [că se afla] sufletul, le-a povestit lor toate câte erau cu putinţă a fi povestite. Iar unii dintre ei, mergând mai repede la mănăstire, au cercetat mai cu deadinsul de ceasul în care a adormit fratele şi au cunoscut că era acelaşi cu cel în care Părintele l-a văzut suindu-se cu slavă la ceruri.


III. Din Pateric

Povestit-a un stareţ: "Era o fecioară oarecare bătrână, foarte sporită întru frica lui Dumnezeu, şi care, întrebată fiind de mine despre pricina depărtării sale de lume, a povestit, zicând: «Mie, o, minunatule, tata îmi era blând şi liniştit cu obiceiul, iar cu trupul era neputincios şi bolnăvicios, încât cea mai mare parte a vieţii lui a petrecut-o lipit de pat. Şi trăia cu atâta neiscodire de sine, încât arareori venea în vorbă cu cineva. Iar de se întâmpla să fie sănătos, se îndeletnicea lucrând cu răbdare la munca pământului, de unde ne aducea şi roade; şi avea atât de multă tăcere, încât celor ce nu-l ştiau li se părea că este mut.

Încă şi mamă având, aceasta era cu totul împotriva tatălui: că iscodea şi cele din afara ţării, şi aşa cu multă limbuţie uneltea către toţi, încât niciodată nu o puteai vedea pe dânsa măcar cât de puţin tăcând, uneori ba certându-se şi pricindu-se, iar alteori, zicând cele deşarte şi fără de ruşine; încă şi multă vreme petrecea la beţia vinului cu bărbaţi neastâmpăraţi; şi era precum o curvă mult-cheltuitoare, şi rău-iconomisea cele dinlăuntru ale casei, încât averile, măcar că nu puţine erau, nu era cu putinţă să ne ajungă, că îi erau încredinţate de tatăl meu cele ale casei. Astfel trăind aceasta, n-a fost nicio boală trupească care să o întunece vreodată şi nici vreo durere întâmplătoare n-a simţit în toată viaţa ei, ci trupul ei îl avea zdravăn şi sănătos.

Şi s-a întâmplat ca tatăl meu să moară doborât de boalele cele îndelungate. Şi îndată s-a tulburat văzduhul, şi tunete şi fulgere deseori se făceau, şi atât de multă şi necurmată ploaie se pogora, încât n-am putut ieşi deloc din căscioară vreme de trei zile, întru care şi tatăl meu zăcea neîngropat. Iar oamenii satului, văzând aceasta, aduceau nenumărate clevetiri asupra mortului, zicând: «Iată ce fel de răutate a fost acesta între noi, care, deşi se afla împreună cu noi, se tăinuia de noi! Căci, cu adevărat, vrăjmaş al lui Dumnezeu a fost unul ca acesta, pentru aceasta nici nu-i este îngăduit a se îngropa». Dar noi, ca nu cumva trupul să se dezlege înlăuntru şi aşa neintrată să ne facă nouă casa, scoţându-l pe dânsul, măcar că ploua, cum am putut, l-am dat pe dânsul îngropării. Iar maica mea, mai multă slobozenie luând, mai fără de ruşine uneltea neastâmpărarea; şi, pe scurt, făcând casa curvăsărie, cu cele de-a pururea desfătări îşi cheltuia avuţia, încât, după atâtea prădăciuni, începurăm să ne lipsească aproape toate. Iar după multă vreme, abia venindu-i ei moartea, a dobândit o grijire atât de mare, încât se părea că şi văzduhul ajută la îngroparea ei.

Deci, după îngroparea maicii mele, trecând eu de vârsta copilărească şi poftele ridicându-se acum spre urmarea desfătărilor, într-o seară mi-a venit un cuget: «Oare ce viaţă voi alege?» Şi ziceam întru sine-mi: «Oare voi alege viaţa tatălui meu, trăind în blândeţe, cinste şi întreagă-înţelepciune? Dar acela, petrecând aşa, n-a dobândit nici un bine, ci totdeauna cu boli şi cu necazuri topindu-se, aşa s-a dus de aici, nici măcar de îngropare ca ceilalţi oameni neavând parte. Deci, dacă o astfel de petrecere plăcea lui Dumnezeu, pentru ce a pătimit atâtea rele? Dar viata maicii mele cum era? Oare nu petrecea pururea în benchetuiri şi în dezmierdări, şi în sănătate şi fără rea pătimire a petrecut viaţa? Aşa trebuie să trăiesc şi eu, că mai bine este a da crezare ochilor mei decât cuvintelor altora».

Deci, cum mi s-a părut mie, ticăloasei, a urma urmelor maicii mele, iată, m-a apucat noaptea şi, în somn cufundându-mă, mi-a stătut înainte un bărbat oarecare, mare la trup şi înfricoşător la vedere; şi mânios pe mine, şi sălbatic căutând spre mine, mă întreba cu glas aspru, zicând: «Spune-mi mie care sunt gândurile inimii tale?» Iar eu, tremurând toată, nu îndrăzneam nici că caut la dânsul. Iar acela, folosind glas aspru, zicea: «Vesteşte-mi care sunt cele părute ţie?» Iar dacă m-am văzut slăbănogită cu totul de frică şi ieşită din minţi, el mi-a adus aminte de toate câte am cugetat în mintea mea. Iar eu, puţin putând a mă întări pe sinemi şi pentru că nu puteam tăgădui, m-am întors spre rugăciune şi mă rugam să mă învrednicesc de iertare. Iar el, luându-mă de mână, zicea: «Vino de vezi pe mama ta şi pe tatăl tău, iar după acestea, a cărui viaţă vei voi, pe aceea alege-o tie».

Deci, scoţându-mă din trup, m-a dus într-un câmp oareşicare al Raiului, unde erau fel de fel de copaci plini de roade, a căror frumuseţe biruiesc putinţa povestirii. Acolo dar umblând eu împreună cu dânsul, m-a întâmpinat tatăl meu, şi, îmbrăţişându-mă, mă săruta, numindu-mă fiică dorită. Şi, îmbrăţişându-l şi eu, mă rugam a fi împreună cu dânsul. Iar el a zis: «Acum nu este cu putinţă a fi aceasta; dar, dacă vei urma urmelor mele, nu după mult timp vei veni aici». Iar eu, pe când încă mă rugam a fi împreună cu dânsul, trăgându-mă îngerul de mână, a zis: «Vino de vezi şi pe mama ta, ca să cunoşti din lucruri către care viaţă socoteşti că-ţi este de folos a te abate». Şi luându-mă întru-un loc oarecare foarte întunecat, plin de scrâşnire şi de tulburare, mi-a arătat un cuptor de foc arzând ce vâlvâia cumplit şi pe oarecari înfricoşaţi stând înaintea cuptorului; iar eu, privind în cuptor, am văzut înlăuntru pe maica mea cufundată până la grumaz în foc şi mulţime de viermi de pretutindeni muncind-o, iar ea, de atâta durere, scrâşnea şi clănţănea din dinţi; şi, văzând-mă pe mine, mă striga cu plângere, zicând: «Vai mie, fiica mea, de nesuferitele dureri! Vai mie de nesuferitele munci! Amar mie, ticăloasei! Că, pentru puţină dulceaţă, ce fel de munci mi-am solit mie! Amar mie, nenorocitei, că în locul dulceţilor celor vremelnice mă muncesc veşnic! Ci miluieşte-mă, fiică, pe mine, maica ta, pe cea aşa arsă şi mâncată! Adu-ţi aminte de hrana pe care o ai câştigat de la mine şi mă miluieşte, şi-mi dă mână de mă scoate de aici!» Iar eu, lepădându-mă de acei cumpliţi ce stăteau înainte şi nici îndrăznind să mă apropii, aceea iarăşi striga cu lacrimi: «Nu trece cu vederea pe cea care se chinuie atât de cumplit în Gheena focului, pe cea mâncată de viermele cel neadormit». Iar eu, durându-mă sufletul pentru dânsa, am întins mâna ca să o trag pe dânsa; dar, atingându-se puţin focul de mână, durându-mă foarte, am început a mă văieta şi a suspina cu plângere. Iar cei din casă, sculându-se din pricina vaietelor şi aprinzând focul, au alergat către mine şi mă întrebau de pricina plângerii.

Iar eu, venindu-mi întru sine-mi, cele ce am văzut le-am povestit lor; şi, de aici, am început a râvni viaţa tatălui meu, şi aşa mă rog a dobândi aceasta şi părţii celor împreună cu dânsul a mă face, din înseşi lucrurile adeverindu-mă cu darul lui Dumnezeu ce fel de cinste şi slavă sunt învistierite celor ce aleg a vieţui cu bună şi dreaptă credinţă; şi iarăşi, ce fel de munci aşteaptă pe cei ce cu îndulcirile patimilor îşi cheltuiesc viaţa.


IV. A Sfântului Grigorie Dialogul

1. Benedict, omul lui Dumnezeu, stând într-o zi în chilia sa, ridicând în văzduh ochii săi, a văzut sufletul cuvioasei lui surori ca un porumbel strălucind ridicându-se la cer; şi, umplându-se de duhovnicească veselie, a mulţumit mult lui Dumnezeu; apoi a vestit sfârşitul ei fraţilor celor ce erau cu el, pe care i-a şi trimis de îndată ca pe cinstitul şi curatul ei trup să-l aducă în mănăstire; căci locul unde se nevoia fecioara aceasta nu era departe de locul mănăstirii cuviosului; deci, mergând fraţii şi aflând-o pe dânsa răposată, au adus sfântul ei trup şi l-au îngropat la mormântul pe care şi-l gătise luişi dumnezeiescul Benedict; căci cei a căror minte era împreunată întru Duhul Sfânt Cel dintru dânşii în timpul vieţii, nici de preasfintele trupuri nu s-au despărţit.

2. Încă şi altădată, acest om al lui Dumnezeu, stând într-o noapte şi rugându-se Preaputernicului Dumnezeu, căutând în sus, iată, fără de veste vede arătându-se o revărsare de lumină ce a făcut să se risipească tot întunericul nopţii, iar văzduhul se lumina aşa de tare, încât strălucea mai mult decât lumina zilei; şi încă altă taină, plină de minune a urmat în ceasul vedeniei aceleia, precum a povestit pe urmă cuviosul acesta. "Că am văzut, zice, şi iată, toată lumea, ca sub o rază de soare se adunase"; şi luând aminte la această strălucire cerească, a văzut sufletul lui Ghermano, episcop de Capua, ca o sferă de foc înălţându-se de îngeri în ceruri. Şi, trimiţând a doua zi solie în cetatea acestui bărbat drept, s-a înştiinţat că săvârşirea Sfântului Ghermano a fost în aceeaşi vreme în care văzuse şi el ieşirea sufletului lui către cer.

Petru: Şi cum se poate să se adune toată lumea sub o rază de soare mai-nainte de învierea cea de obşte, şi cum este cu putinţă a se vedea toată lumea de către un singur om?

Grigorie: Ia aminte cu deadinsul Petre la ceea ce zic: sufletului celui ce vede pe Ziditorul, toată lumea îi pare strâmtă; căci însăşi vederea dumnezeieştii lumini se face prin sălăşluirea acesteia înlăuntru în minte, şi atât de mult se suie, se lărgeşte şi se întinde mintea de dânsa către Dumnezeu, încât se face mai presus de toată făptura, şi, aşa făcându-se acolo şi atât de lărgită văzându-se pe sine, cunoaşte cât de mică este făptura pe care mintea, întru smerirea trupului fiind, nu o putea cuprinde sau vedea. Deci cum nu e lucru minunat dacă şi acest bărbat, întru lumina lui Dumnezeu fiind şi de Dânsul fiind aşa de înălţat şi lărgit, pe toată lumea ca şi când ar fi fost adunată înaintea lui o a văzut? Nu e aşa de minunat că înainte-i a stătut cerul şi pământul pe cât este aceea că mintea lui, cu acea lumină gândită către Dumnezeu fiind răpit şi înălţat, a văzut cu lesnire întru Dânsul toate cele arătate; că fiecare din cele ce sunt, în lăuntrul lui Dumnezeu sunt. De aceea, într-acea lumină ce i-a luminat ochii cei dinafară, lumina cea dinlăuntru i-a luminat ochii lui cei gânditori, prin care lumină şi sufletul, întru cele înalte hrănindu-se, i s-au arătat lui şi cât de strâmte sunt toate părţile cele mai de jos.

Petru: Aşa este; precum zici, aşa socotesc şi eu.

Grigorie: In vremea în care acest pururea pomenit bărbat voia să iasă din această viaţă şi a merge către Dumnezeu, apucând înainte, a vestit ziua sfârşitului său şi celor împreună cu dânsul ucenici, şi celor de departe, dar şi cum că se va face şi oarecare semn prin care vor cunoaşte când se va despărţi de trup. Deci, mai-nainte cu şase zile de cuvioasa lui adormire, a poruncit a i se deschide mormântul lui. Şi numaidecât căzând într-o fierbinţeală, timp de şase zile trupul lui n-a încetat să ardă; iar în a şasea zi a poruncit ucenicilor lui ca să-l ridice pe dânsul şi să-l ducă în casa de rugăciune. Şi ducându-se acolo, şi de Preacuratele Taine împărtăşindu-se, în mijlocul ucenicilor stând şi de dânşii purtându-se şi întărindu-se, a înălţat mâinile la cer şi, aşa, privind în sus şi rugându-se, şi-a dat sfântul suflet. Iar într-acel ceas, unor doi fraţi - unul adică care se liniştea în chilia sa, iar altul locuind departe - li s-a arătat o vedenie asemănătoare. Văzut-au aşadar fiecare, iată, o cale oarecare minunată, întinsă de la chilia cuviosului până la cer către răsărituri, şi era aşternută cu oarecari haine minunate numai de mătase, şi pe dânsa nişte bărbaţi minunaţi ţinând făclii, care suiau păşind apăsat, iar un alt bărbat ce purta haine albe, luminat şi acela, îi întreba de ştiu a cui este calea aceasta la care luând aminte se minunează. Iar ei, zicând că nu ştiu, cel ce li s-a arătat le-a zis lor: "Aceasta este calea pe care iubitul lui Dumnezeu Benedict se suie la cer". Şi venindu-şi întru sine fiecare din cei ce au văzut, s-au înştiinţat de săvârşirea sfântului bărbat de ca şi cum ar fi fost de faţă şi l-ar fi văzut pe dânsul săvârşit.


V. Din Pateric

1. Povestea Avva Macarie Egipteanul unele ca acestea: "Umblând odată prin pustie, am aflat o căpăţână de om zăcând jos şi, mişcând-o pe dânsa cu toiagul de finic, am auzit glas dintr-însa şi i-am zis ei: «Tu cine eşti?» Iar aceea a zis: «Eu eram arhiereu al idolilor şi al elinilor ce petreceau în locul acela, iar tu eşti Purtătorul de Duh Macarie. Deci să ştii că în orice ceas te milostiveşti de cei din muncă şi te rogi pentru ei, aceia se mângâie puţin». Intrebat-a bătrânul: «Care este mângâierea şi care munca?» Răspuns-a căpăţâna: «Pe cât este de departe cerul de pământ, atât este şi focul de sub noi [de întins], din picioare până la cap stând noi în mijlocul focului, şi nu este cu putinţă să vadă cineva pe altul faţă către faţă, ci faţa fiecăruia este lipită de dosul celuilalt. Pentru aceasta, atunci când te rogi pentru noi, unul poate vedea din parte faţa altuia, şi aceasta este mângâierea».

Iar auzind bătrânul, şi greu suspinând şi plângând, a zis: «Amar zilei întru care s-a născut omul, adică păcătosul. Că acestuia i-ar fi fost mai bine dacă nu s-ar fi născut, precum a zis Domnul despre Iuda». Şi a zis iarăşi bătrânul către căpăţână: «Este vreo altă muncă mai rea?» Iar ea a răspuns: «O muncă mai mare este dedesubtul nostru». Zis-a bătrânul: «Şi cine este acolo?» Iar ea a zis: «Noi, ca cei ce n-am ştiut pe Dumnezeu, măcar că puţin şi tot ne miluim, iar cei ce au cunoscut pe Dumnezeu şi s-au lepădat de Dânsul sunt dedesubtul nostru şi se muncesc mai rău». Şi luând bătrânul căpăţâna, o a îngropat pe ea şi a trecut mai departe.

Să auzim dar şi să ne temem noi, cei ce ne întâlnim cu povestirea [de faţă], că de vreme ce cei ce se leapădă de Dumnezeu se muncesc mai rău decât necredincioşii, să ne sârguim să nu ne lepădăm de El cu lucrurile întunericului, ca aşa să putem scăpa de această muncă cumplită. Lepădător de Dumnezeu este nu numai cel [ce se leapădă de El] cu cuvântul şi cu lucrul, ci şi cel ce cu faptele cele fărădelege se leapădă, chiar dacă, deşi pare că mărturiseşte cu cuvântul credinţă în El, unul ca acesta se va vădi [ca nelegiuit]; iar martor este Apostolul care zice: Pe Dumnezeu mărturisesc a-L şti, iar cu faptele se leapădă (Tit 1:16).

2. Dar şi Iacov, fratele lui Dumnezeu, zice: De i se pare cuiva că e cucernic, adică credincios, neînfrânănd limba lui, ci înşelând inima lui, acestuia în deşert îi este credinţa (Iac. 1: 26). Căci credinţa fără fapte este moartă (2: 26), şi are cuvântul [raţiunea] arătat întemeiat[ă] pe dreptate; că şi Dumnezeu zice prin Proorocul: Vai celor prin care numele Meu se huleşte întru neamuri! (Is. 52: 5; Rom. 5: 24). Deci dacă noi, poporul lui Dumnezeu şi moştenirea cea sfântă, cu unele ca acestea fiind numiţi prin faptele necinstirii pe Dumnezeu îl ocăram şi facem ca bunul nume cel numit asupra noastră să fie hulit de necredincioşi prin cele ce le lucrăm, cum nu este cu dreptate ca pe noi, cei ce suntem pricinile hulei acesteia şi a ocării, a ne munci mai greu decât necredincioşii? Şi altfel: Şi cel ce ştie voia Dumnezeului său, precum zice însuşi Mântuitorul, Dreptul şi Neamăgitul Judecător, şi nu o va face, mult se va bate, iar cel ce nu ştie şi nu face, puţin se va bate (Luca 12: 47-48).

Pentru aceasta să ne spăimântăm, fraţilor, şi să ne nevoim după puterea noastră cea dată de la Dumnezeu, şi mai vârtos credincioşi din fapte să ne arătăm; şi pe toate să le facem întru slava lui Dumnezeu, ca şi prin noi, de la oamenii cei ce văd [faptele noastre], Cel Preaslăvit să se slăvească.

3. Şezând odată Avva Siluan cu fraţii, s-a făcut întru uimire [ecstaz] şi a căzut pe faţă; apoi, după puţin sculându-se, plângea, iar fraţii îl rugau pe dânsul, zicând: "Spune-ne nouă, părinte, ce ai?" Iar el tăcea şi plângea. Iar dacă mai vârtos l-au silit, a zis: "Eu la judecată m-am răpit, şi am văzut pe mulţi dintre călugări ducându-se în muncă, şi pe mulţi dintre mireni ducându-se întru împărăţie". Pentru aceasta şi plângea de-a pururea bătrânul, şi niciodată nu voia să iasă din chilia lui; iar de se şi întâmpla să iasă, silit fiind de vreo treabă, îşi acoperea fata cu culionul.