Despre viaţa Cuviosului Pavel Everghetinosul nu se ştiu decât foarte puţine. In Prologul său la scrierea acestuia, Sfântul Nicodim nu pomeneşte decât că "a fost ctitor al cinstitei mănăstiri a Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu ce se numeşte «Everghetinos» [Binefăcătoarea]", de unde şi numele autorului. Câteva date împrăştiate ici-colo însă ne vor ajuta să schiţăm în câteva cuvinte personalitatea lui. Sub numele lui ("Facerea lui Pavel Monahul"), aflăm o rugăciune din paginile Ceaslovului, iar Tipiconul ctitoricesc şi liturgic al mănăstirii întemeiate de el oferă unele amănunte despre viaţa lui. In acesta din urmă, ucenicul său Timotei spune despre Pavel că a fost fiu al unei bogate familii din Constantinopol, care, aprins fiind de râvnă călugărească, a plecat din lume în luna iunie a anului 1049, întemeind la circa 3 km de cetatea lui Constantin, pe un pământ ce-l avea ca moştenire, o mănăstire în cinstea Maicii Domnului Binefăcătoarea. In anii ce au urmat, el a adunat câţiva fraţi pe care ulterior i-a călugărit, a clădit câteva chilii pentru aceştia, iar prin petrecerea sa, vestea sfinţeniei lui s-a răspândit repede, după moartea lui ucenicii cinstindu-l după cuviinţă. Ctitoria sa e continuată de ucenicul său, Timotei, care a zidit şi alte chilii, precum şi o biserică. Tipiconul a fost alcătuit de Timotei, ce s-a călăuzit şi după testamentul pe care i l-a lăsat Cuviosul Pavel; acest testament nu a mai ajuns până la noi. Tipiconul oferă amănunte despre organizarea mănăstirii, despre extinderea acesteia prin zidirea de chilii şi a unei biserici sub egumenia ucenicului său, despre rânduielile liturgice şi altele. Deşi originalul grecesc al acestuia nu ne-a fost accesibil, nădăjduim pentru viitor o traducere a acestuia dintr-o limbă modernă. Tipiconul se inspira din cel al Studiţilor, al bisericii celei mari din Constantinopol şi al mănăstirii din Muntele Olimp. Cuviosul Pavel a trecut la Domnul pe 16 aprilie 1054, tot întru această zi având şi zi de pomenire.

Despre mănăstirea Maicii Domnului "Binefăcătoarea" avem date din documente ce merg numai până în veacul al XlV-lea. Impăratul Alexis al III-lea Anghelul îi dăruieşte pe la 1195 Sfântului Sava, Patriahul Serbiei şi ctitorul mănăstirii Hilandar, câteva metocuri din Constantinopol, printre care şi cel al mănăstirii noastre. In tot acest răstimp, din alte documente, mai aflăm că mănăstirea primeşte numeroase danii ale evlavioşilor închinători: pământuri, bani şi altele. De aici înainte, faima autorului se răspândeşte mai mult prin scrierile sale, prin rugăciunea din Ceaslov de la Pavecerniţă către Maica Domnului, vestitul Everghetinos şi prin ctitoria sa închinată Maicii Domnului Binefăcătoarea (sau "Everghetissa").

Everghetinosul este o carte mare foarte din toate punctele de vedere. Cum se face că ea iese la lumină abia acum e un lucru mai presus de ştiinţa noastră. Cartea a avut cumva soarta Filocaliei: când traducătorul acesteia a avut ideea publicării ei, "distinşii" teologi de atunci s-au dat înapoi de la a pune umărul la traducerea ei, întorcându-se la "ţarinile" şi "boii" lor (cf. Luca 14), trebuind să treacă aproape jumătate de veac până la desăvârşirea ei prin sârguinţa unui singur om. Tot aşa şi acum, "ţarinile" sunt pline de lucrători care pretind a curăţa mărăcini, a ara cu boii şi a semăna grâu pe care mărăcinii nu vor zăbovi a-l înăbuşi din nou, dar puţini sunt aceia care se îngrijesc să caute sămânţă bună pentru care să se grijescă a o face roditoare prin voia Tatălui, cu împreună-lucrarea lui Hristos şi cu ploaia Duhului. Pentru Everghetinos însă, a trebuit să treacă mai bine de două veacuri pentru a fi scos la lumină.

Citind prologul Sfântului Nicodim Aghioritul la cartea de faţă, un negrăit cutremur cuprinde pe cititorul evlavios; lectura lui cheamă la nenumărate alte lecturi, precum, de asemenea, lectura Everghetinosului stârneşte parcă Duhul Sfinţilor autori spre a ne sili la nenumărate lecturi ale lui. Este cutremurul ce l-a cuprins pe Sfântul Nicodim Aghioritul în faţa cugetării Sfinţilor Părinţi, îndemnându-l mai puţin la alcătuirea unui Prolog de detalii tehnice asupra vieţii autorului sau la observaţii critice la adresa operei, cât la slăvirea lui Dumnezeu întru Sfinţii Săi (cf. Ps. 150:1; 67: 36) sau prin lucrările acestora. Roadele acestei slăviri se regăsesc cu prisosinţă în Prologul său şi în lucrarea de editare a cărţii. Ea a fost editată la Veneţia, în 1783, într-un volum imens in quarto, de peste 1100 de pagini, la numai un an după editarea Filocaliei. Astfel se face că Everghetinosul pare cumva o Filocalie aranjată tematic şi îmbogăţită cu alte şi alte texte, îndeosebi cu fragmente din Vieţile Sfinţilor.

Lucrarea se remarcă deci atât prin bogăţia cât şi prin sistematizarea unei covârşitoare "adunări" a nectarului Părinţilor, totul "spre folosul celor ce vor citi". Cărţi precum Scara Sfântului Ioan Sinaitul sau Cuvintele Sfântului Isaac Sirul au adus o oarecare sistematizare a urcuşului ascetic, dar nu fără a sugera şi o oarecare inversare a treptelor sau o îmbinare a lor; ele însă sunt scrieri ce exprimă îndeosebi chipul personal de trăire a lui Hristos sau o asceză conformă unui context dat, chiar dacă autorii n-au fost străini de experienţa înaintaşilor, folosindu-se din plin şi de aceştia. Oricum, o comparaţie sau o ierarhizare valorică a cărţilor de acest fel comportă unele primejdii: a le compara poate însemna a pune cumva o scriere într-o lumină mai bună decât alta, or ierarhia sau ierarhizarea în Ortodoxie, sau mai degrabă în sfinţenie şi roadele acesteia în general, este una funcţională, iar vrednicia unui autor sau a unei cărţi anume o ştie cel mai bine Dumnezeu, noi cunoscând-o doar prin roadele pe care Acesta le-a făcut cunoscute şi nouă. Inrâurirea duhovnicească a cărţii de faţă în general sau de-a lungul timpului este peste putinţa noastră a o socoti, căci Everghetinosul a circulat în nenumărate manuscrise încă de scrierea lui în veacul al unsprezecelea, arătându-se cumva ca o Filocalie înainte de vreme, iar publicarea lui de Sfântul Nicodim Aghioritul (Veneţia, 1783) a exercitat o influenţă imensă asupra spiritualităţii greceşti "moderne" în general.

Pentru a se feri de o oarecare "originalitate" ce putea stârni oarecari reacţii contrare, sau suspiciuni, autorul îşi întemeiază Pricinile pe mărturiile Părinţilor, prin viaţa şi scrierile lor, pe care arareori, "discret", acolo unde a fost nevoie de o plinire sau alta, le-a însoţit de scurte adăugiri sau comentarii sub formă de apoftegme în textele autorilor citaţi; pe unele dintre ele, atunci când s-au vădit cu uşurinţă, le-am remarcat în note, ele nefiind întotdeauna lesne de observat. Titlurile celor 200 de pricini rânduite în 4 cărţi îi aparţin autorului. Acestea nu au fost nicidecum aşezate fără o ordine bine chibzuită. Ca unul care a fost egumenul unei mănăstiri, călăuză duhovnicească a multor monahi, el a întocmit cartea ca pe un îndreptar practic pentru cei de sub povăţuirea sa şi pentru alţii asemenea lor, întocmit după scrierile Sfinţilor Părinţi, trecut prin experienţa nevoinţei personale şi aşezat după nevoile duhovniceşti ale mănăstirilor în general. S-a zis că între pricinile cărţii există o strânsă legătură, un fir lăuntric ce dă o unitate întregii scrieri, că toate textele patristice sunt trecute prin propria viziune a egumenului Pavel despre călăuzirea duhovnicească. S-ar putea spune că originalitatea fiecărui autor cuprins în lucrare se împlineşte în chip minunat în originalitatea cu care el a alcătuit cartea. Lucrarea se arată ca o întâlnire duhovnicească sau o sinaxă a Părinţilor Bisericii - şi a celei de Apus, şi a celei de Răsărit. Să nu uităm că autorul a trăit într-o perioadă (numită de unii "teologi" ai vremurilor noastre "post-patristică") în care, din diferite pricini, bogata moştenire scriitoricească şi de trăire a marilor Părinţi ai primului mileniu nu se bucura de atenţia cuvenită, nu mai era primită la adevărata valoare; aşadar, aceasta trebuia reactualizată, continuată sau adusă în atenţie prin scrisul şi viaţa unora care puteau să o continue printr-o lucrare duhovnicească sau alta. Nume sfinte, precum Sfinţii Ioan Damaschin, Teofilact al Bulgariei, Eftimie Zigaben, Simeon Noul Teolog, Grigorie Palama şi mulţi alţii ce n-au încetat nici până astăzi să se nască duhovniceşte din viaţa şi scrierile celor de dinaintea lor, au luat plugul predaniei lăsate de Hristos şi Sfinţii Săi; acest plug, ei l-au dus mai departe, aducând prin scrisul şi viaţa lor roade ce hrănesc şi azi generaţii de creştini. Din această adevărată "Livadă duhovnicească a Părinţilor" (cum e numit de pildă Limonariul), plină de mireasmă duhovnicească, ce a rodit, iată, până la noi, ei s-au folosit din plin: ca pe nişte seminţe sau ca pe un altoi, ei au luat învăţăturile celor de dinainte şi le-au lucrat cu multă osârdie, făcând să crească alţi şi alţi copaci plini de roade duhovniceşti.

Nu se cunoaşte pricina pentru care autorul nu a inclus şi texte din alţi mari Părinţi ai primului mileniu, însă, pentru scopul său, autorul a găsit cu prisosinţă texte din colecţii precum Patericul, Lavsaiconul, Menologhionul (Vieţile Sfinţilor) alcătuit de Sfântul Simeon Metafrastul, Aşezămintele Sfinţilor Apostoli sau Constituţiile Apostolice şi alte texte inedite din Vieţile Sfinţilor, altele decât cele din antologia Sfântului Simeon Metafrastul, apoi din Pandectele Cuviosului Antioh Pandectul, din Convorbirile lui Ioan Cassian, Scrisorile Cuvioşilor Varsanufie şi Ioan din Gaza, din Suta lui Diadoh, Cuvintele Sfinţilor Efrem Sirul, Isaac Sirul şi Isaia Pustnicul, din Capetele Cuvioşilor Marcu Ascetul, Maxim Mărturisitorul, Dialogurile Sfântului Grigorie Dialogul, scurte texte din Sfinţii Vasilie cel Mare, din Anastasie Sinaitul, din Istoria iubitoare de Dumnezeu a lui Teodorit, Amfilohie din Iconiu, Sfântul Nil Ascetul sau texte scrise de el însuşi.

Cele 4 cărţi ale lucrării s-ar putea prezenta, tematic, astfel: Prima carte e destinată începătorilor, având ca principii generale: tămăduirea deznădejdii, pomenirea morţii şi a judecăţii, nădejdea în bunătăţile cele viitoare, despărţirea de trup, păcatul şi pocăinţa. Apoi sfaturi premergătoare intrării în stadionul nevoinţei: înstrăinarea, frica lui Dumnezeu, lepădarea, chipul intrării şi primirii în mănăstire, însoţirea cu cei îmbunătăţiţi, ascultarea, descoperirea gândurilor sau a conştiinţei bătrânilor celor cu dreaptă-socoteală, primejdiile întâlnirii cu cei dinafară şi împătimirea de cele ale lumii, uşurinţa şi greutatea dobândirii faptei bune, războiul cu dracii, schima (veşmântul) monahală, de ce nu trebuie părăsită mănăstirea, a nu grăi împotrivă, purtarea faţă de ceilalţi, smerita cugetare, smerenia, tăierea voii.

A doua carte se apleacă asupra rânduielilor vieţii în comunitate: munca, grija pentru cele din mănăstire, slujbele, orele sau vremile de rugăciune, psalmodierea, primejdiile iubirii de sine, grija pentru trup şi măsurile nevoinţei, masa, chipul şederii la masă şi postul, evitarea necurăţiei (curviei), cinstea fecioriei, mânia, plânsul, râsul, suferirea cu răbdare a nedreptăţilor, vremea vorbirii şi vremea tăcerii, păzirea de minciună, jurământul, clevetirea, chipurile purtării frăţeşti.

A treia carte tratează despre aşezarea lăuntrică a călugărului şi manifestarea acesteia în relaţiile cu ceilalţi: să nu judecăm, să nu smintim şi să nu ne smintim, făţărnicia, vicleşugul, pizma, batjocura, conştiinţa ("marele dar al lui Dumnezeu"), akedia, tristeţea, purtarea în pricină de boală, chipul tăinuirii bunătăţilor (virtuţilor), hula, prieteşugurile primejdioase, mândria, plăcerea de sine, trebuinţa ajutorului dumnezeiesc în pocăinţă şi sporirea în viaţa de fii ai lui Dumnezeu (în înfiere), care nu se datorează eforturilor proprii, ci harului lui Dumnezeu, despre ispite, despre harisme, dragostea este cea mai mare dintre bunătăţi, lăsarea nevoinţei pentru primirea unui oaspete, milostenia care se cuvine monahului, iconomisirea banilor şi a altor lucruri.

Cartea a patra se apleacă asupra chipurilor sporirii sau desăvârşirii în viaţa duhovnicească: o primă parte (primele 26 de capitole) vorbeşte despre osebite căi ale desăvârşirii: sărăcia, bunăvoinţa în milostenie, neiubirea de arginţi, dragostea care ne apropie de Dumnezeu, liniştea (isihia), paza minţii, lupta cu moartea duhovnicească, rugăciunea neîncetată (foloasele şi împrejurările prielnice ei), harul şi rugăciunea sunt cele ce unesc pe om cu Dumnezeu, trebuinţa, folosul, primejdiile citirii Scripturilor şi împlinirea celor citite, şi că acestea luminează mintea, fuga de eretici şi învăţătura lor, neluarea-aminte la vise, netemerea de draci şi de lucrurile lor, nepătimirea, teologhisirea (cuvântarea de Dumnezeu), înţelepciunea şi cunoaşterea duhovnicească, părtăşia minţii la har şi lucrarea ei în vederea duhovnicească, preoţia şi vrednicia ei, rânduiala sfintei împărtăşiri, folosul sfintelor slujbe, chipul îngropării trupurilor, osebite sfaturi către dascăli, duhovnici şi păstori şi despre îndatoririle lor, mai vârtos asupra alungării deznădejdii din sufletele ucenicilor, temă prezentă şi la începutul cărţii întâi, reluată aici din perspectiva duhovnicului sau păstorului.

Precum mărturiseau şi alţii care au încercat o împărţire a cărţilor, şi cea făcută mai sus e departe de a ne face cunoscut firul lăuntric sau duhul după care s-a călăuzit autorul. Faptul că, prin prezenţa ei în nenumărate manuscrise sau codici, lucrarea a avut atâta căutare, folosind generaţii întregi de creştini, cu deosebire monahi, arată covârşitorul ei folos în viaţa creştină, constituind până astăzi, alături de Filocalie, Proloage, Vieţile Sfinţilor şi de alte câteva, cărţile de temelie ale spiritualităţii ortodoxe în general.

Prin urmare, precum spunea şi Cuviosul Paisie Aghioritul, "prin Everghetinos putem cunoaşte pe deplin Duhul Sfinţilor Părinţi", chipurile vieţuirii şi conglăsuirea învăţăturilor lor, mulţimea cugetărilor şi a vieţilor adunate într-o unime duhovnicească; şi nu întâmplător zice pe deplin, pentru că Everghetinosul (spre deosebire de altele, pentru care e necesară o osteneală suplimentară pentru a cunoaşte cu de-amănuntul duhul lor), prin împărţirea tematică pe care o propune, scoate la lumină toate treptele sau aspectele vieţii duhovniceşti în chip sistematic, sau în spirală, precum s-a zis. Scrierea de faţă nu e atât mărturie a vieţii şi învăţăturilor unor sfinţi dintr-o anumită epocă, cât mărturie despre adevărata viaţă creştină în Biserică, despre adevărata viaţă cu Dumnezeu, despre chipurile îndreptării sau dobândirii unei astfel de vieţi. Cuvintele Sfinţilor, cel puţin în ceea ce au ele esenţial, trebuie mai puţin primite spre o oarecare actualizare în vieţile noastre sau în viaţa Bisericii, ci, prin evlavia faţă de ele şi/sau rugăciunea către Dumnezeu Cel slăvit în viaţa lor, ele trebuie lăsate a fi lucrătoare în viaţa noastră, a celor ce ne sârguim să le citim cu bună-cinstire, prin Duhul care le însufleţeşte. Intoarcerea înapoi la cuvintele şi viaţa Sfinţilor Părinţi înseamnă întoarcerea către Evanghelie, către viaţa cu Hristos; această întoarcere e una cu sporirea în viaţa duhovnicească; nu este o fugă din istorie, ci o împlinire a ei, este adevărata dezvoltare a omului în istorie, atât către Hristos Cel de acum două mii de ani, cât şi către Hristos Care vine, Cel ce este Acelaşi din veac şi până în veac (cf. I Cor. 16: 22; Evr. 13: 8) şi Care nu vine pentru cei ce şi L-au închipuit după o tradiţie sau alta, ci pentru cei ce Îl aşteaptă precum Sfinţii Părinţi.

Filosofia, ştiinţa, morala (chiar cea "religioasă" uneori) vieţii de azi, prin reprezentanţii ei, încearcă să ne convingă că cultura şi civilizaţia lumii contemporane e mult superioară celei clasice din multe puncte de vedere şi că, prin ea, ne îndreptăm spre o viaţă mai "bună". Filosofia Everghetinosului, ca filosofie integrală sau program al vieţuirii creştine, este opusul acestei direcţii de gândire. Ea propune transcenderea evanghelică a vieţii, îndreptarea către o viaţă mai bună din punct de vedere duhovnicesc şi mai puţin, sau deloc, materialicesc. In concluzie, am putea spune că, pe cât ni se propune de către civilizaţia materialistă de azi să avansăm materialiceşte, să fim mai eficienţi pentru o viaţă mai "bună" - ce presupune, pentru noi, eliminarea treptată a modului de gândire patristic/evanghelic, pe atât - ba cu mult mai vârtos! - ni se cuvine să sporim duhovniceşte în Hristos, Cel ce vine, spre Hristos ce vine întru Împărăţia Sa dumnezeiesc-omenească, şi nu spre hristoşii mincinoşi ce ne vorbesc de o societate menită a fi "mult superioară" oricărei alta de dinainte şi care cer ascultare necondiţionată.

Dacă despre propovăduirea Evangheliei prin Apostoli şi cei de după ei Psalmistul David zicea că în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor (Ps. 18. 4), nădăjduim şi noi ca şi aceste smerite osteneli ale editării acestor "scripturi de Dumnezeu insuflate" (precum le numeşte autorul), aranjate (ca şi Evangheliile) în patru cărţi, să rodească (ca şi acelea) şi ele în cele patru colţuri ale lumii sau până la marginile ei, spre folosul şi slava Bisericii lui Hristos. Amin.