* Trebuie să avem luare-aminte si rugăciune. Una ajută pe cealaltă, precum se ajută mâinile una pe alta; luarea-aminte aduce rugăciunea si rugăciunea aduce luarea-aminte.

* Rugăciunea să fie spusă încontinuu, fie grăită, fie în minte; să nu se oprească niciodată; întreruperea rugăciunii si trândăvia sunt ca si când cineva ar purta arma sa pe umăr, în vreme ce dusmanul îl ucide; pe când, dacă îsi ține mereu degetul pe trăgaci, îndată ce apare dusmanul el trage primul si îl omoară.

* Diavolul tremură la numele lui Iisus Hristos si când rugăciunea se face astfel încât cineva să înțeleagă ce a cerut, adică să fie constient, atunci frica diavolului este mult mai mare.

* Spuneți rugăciunea; aceasta sfințeste gura, sfințeste aerul, sfințeste locul în care a fost rostită.

* Prin citire, prin convorbiri duhovnicesti, îl lovesti pe vrăjmas în cap, peste picioare, peste mâini. Prin rugăciunea minții îl lovesti în inimă, de aceea si reacționează atât de cumplit.

* Rugăciunea să fie spusă într-una, zi si noapte, din gură, din minte, din suflet. Să nu lăsăm mintea fără ocupație, ci să lucreze la rugăciune sau la contemplare, pentru că altfel vine semănătorul cel rău si seamănă tulburare în suflet. Monahul care nu zice rugăciunea este monah doar pe dinafară.

* Numele lui Iisus sfințeste gura, mintea si inima; diavolul se străduieste să oprească rugăciunea prin diferite griji, treburi si nevoi; după ce a fost legat, ca să zicem asa, stăpânul casei, lesne este după aceea să-si facă treaba; de aceea trebuie izgonită imediat din minte orice închipuire, orice lucru. În vremea rugăciunii, nimic să nu preocupe mintea, să nu existe nici un lucru pământesc de care mintea să se îngrijească. Spune: "da, diavole, mâine, când îmi voi termina rugăciunea, le voi face pe toate; dar acum exist doar eu si Dumnezeu, nimic altceva".

* Diavolul ia mintea si o duce unde vrea el; când mintea se întoarce, aduce în suflet toată mizeria si provoacă maladii si boală în suflet. Leacul, terapia, arma împotriva risipirii minții este trezvia. Diavolul îsi macină toate puterile lui ca să distrugă trezvia.

* Vindecarea definitivă de patimi se face prin oprirea nălucirilor, adică a risipirii minții. Păcatul nu se poate face dacă nu se primeste mai întâigândul păcatului. Mai întâi se predă omul cel lăuntric, prin nălucire, si apoi urmează păcatul din afară.

* Dacă mintea nu se curățeste de năluciri, Dumnezeu nu scrie pe lespedea minții cuvintele Sale.

* Diavolii pun o mulțime de piedici pentru ca omul să nu se roage, deoarece toate cursele, toate capcanele diavolilor, sunt distruse prin rugăciune.

* Rugăciunea este o armă atotputernică care nu lasă păcatul să se apropie. Diavolii tremură la rostirea numelui lui Iisus Hristos.

* Lucrarea trezviei este mestesugul mestesugurilor si stiința stiințelor; e nevoie de un învățător potrivit, care să cunoască bine mestesugul. Dar e nevoie si de ascultare deplină, întrucât, dacă pentru a învăța un mestesug ori stiință trebuie să faci ascultare către învățător, cât de multă ascultare trebuie să faci aici, în stiința duhovnicească, unde diavolul încearcă să strice, să împiedice toată lucrarea: e ca si când, de pildă, maistrul ar încerca să-l învețe pe ucenic o meserie, iar un alt maistru, de alături, se străduieste încontinuu să deformeze învățăturile primului si se sileste să-l convingă pe ucenic că altfel stau lucrurile. Asadar, gândeste-te acum dacă e posibil ca ucenicul să învețe vreodată meseria ascultându-l pe diavol, pe cel rătăcit, fără să-l asculte întru totul pe adevăratul maistru si dascăl duhovnicesc si fără să nesocotească sfaturile diavolului.

* Deoarece lucrarea minții noastre nu este desăvârsită, de aceea nu primim mângâiere duhovnicească si căutăm mângâiere prin vorba lungă, râs si întoarcere către cele din afară.

* O cugetare diavolească te chinuie si, dacă nu te spovedesti sau nu te rogi, ca să fugă cugetarea, aceasta devine tortură; cât de înfricosător este să fii cu diavolii!

* Sfinții Părinți foloseau aducerea aminte de moarte ca pe o cale de trezvie si plângeau într-una, rugându-se să nu păcătuiască. Cât trebuie să ne rugăm noi, cei bolnavi!

* Cu cât te ostenesti mai mult, cu cât te nevoiesti mai tare, cu atât mai mare comoară îți aduni în ceruri. Har mare vine în aceia care s-au chinuit, care au suferit mult; în aceia care au trecut prin mari ispite.

* Osteneala, sudoarea, chinul, smerenia, umilința, disprețul de sine, acestea îl clădesc pe monahul adevărat, acestea sunt cununile vesnice. Dacă monahul nu este strivit, nu se face vrednic de a-L urma pe Mielul cel blând, în vecii vecilor. De aceea diavolul cel mândru războieste monahismul, de aceea îi pune pe cei din lume să nesocotească monahismul.

* Mustrările sunt ca apa sărată care păstrează dinții puternici si aduce sănătate si apărare; pe când laudele sunt ca dulciurile care distrug dinții.

* Pentru ostenelile virtuții vom afla odihnă în cealaltă viață; truda aceasta este aurul care se adună în cămările lui Dumnezeu; este sămânța. Acum semănăm, după moarte vom secera si vom fi uimiți de recoltă. Cu ostenelile si suferințele de aici, zidim palatul nostru din Ceruri. Acum nu se vede nimic.

* Îngerul Domnului scrie cât te-ai ostenit, cât ai suferit în fiecare zi; si în vreme ce ziua se pierde, plata rămâne. Când vom muri se va face socoteala si vom lua răsplată pentru silința noastră.

* Unde sunt astăzi oamenii care, pentru iubirea lui Hristos, se supun chinurilor si disprețului?

* Sfinții Părinți s-au străduit să se ostenească cât mai mult cu putință, pentru că stiau că vor găsi mai multe bunătăți în cer.

* Viața de acum este ca un târg; toți schimbă mărfuri, asudă, se ostenesc ca să câstige mai mult; după ce se termină târgul, fiecare are câstig după cum s-a străduit.

* Silința aduce smerenie, întristare, lacrimi; fără trudă, Hristos nu dăruieste harul Său.

* Ispitele sunt ca furtunile de pe mare; în vremea furtunii lemnele si murdăriile din mare sunt aruncate afară; marea se curățeste si devine linistită. Prin ispite se face curățirea, apropierea de Dumnezeu, înfierea duhov-nicească; la urmă omul devine un mic dumnezeu după har. Dar să-L rugăm pe Domnul să scăpăm de ispita din îngăduința Sa, pentru că atunci mântuirea omului atârnă de un fir de ață.

* Harul experienței de după ispită are valoare mult mai mare decât harul care vine si se face din mulțumire si fericire; căci acest har pleacă peste puțin timp, pe când harul experienței rămâne toată viața omului.

* Folosul ispitelor este mare, dacă ele provin de la Dumnezeu, spre învățătură. Prin ispite se dobândeste virtutea. Dar să ne rugăm ca ispitele să nu vină din îngăduința lui Dumnezeu, căci acestea sunt mai presus de puterile noastre. Dumnezeu îngăduie asemenea ispite din pricina egoismului nostru; desigur toți avem egoism, dar aici e vorba de egoismul care si-a făcut locas înlăuntrul nostru si nu vrem în nici un fel să-l dăm afară si atunci Dumnezeu îngăduie să vină peste noi ispite care sunt mai presus de puterile noastre. Atunci două lucruri se pot întâmpla: ori te smeresti si Dumnezeu te iartă, ori, datorită marelui păcat al egoismului, te faci si mai rău si atunci se ajunge la sinucideri, iesiri din monahism etc. De aceea să-L rugăm pe Domnul să ne izbăvească de asemenea ispite.

* Judecarea este egoism; nu vezi greselile tale, ci pe ale celuilalt. Un părinte ce avea darul înaintevederii a văzut harul plecând de la un monah pentru că îl judecase pe un alt monah. Un avva s-a mântuit si numele i-a fost scris în cartea vieții întrucât nu i-a judecat pe frații ce se purtau necuviincios. Un alt avva a fost pedepsit trei ani de către un înger pentru că a căzut în judecarea aproapelui.

* Ispitele care vin la om au scopul de a-l smeri.

* Mi-a spus părintele meu: "Din ispitele mari am primit har mare, am simțit harul, l-am atins. De aceea trebuie să avem răbdare si să îndurăm cu nădejde ispitele".

* Într-o scoală, unii sunt notați foarte bine, alții binisor iar alții sunt respinsi. Acelasi învățător, aceleasi povețe. E de vină învățătorul sau elevul? Elevul silitor citeste zi si noapte, se nevoieste, nu doarme noaptea si astfel sporeste.

* Să nu pierdem nici un minut; vom cere un minut din timpul nostru pierdut si nu ni se va da; de aceea, în fiecare minut din viață să facem lucrarea cea bună.

* Diavolul urăste mult schima îngerească, haina neagră, si o războieste; stie că monahii vor lua locul pe care el l-a avut (vor înlocui tagma îngerilor ce au căzut). Numele monahilor sunt scrise în cartea îngerilor. De aceea turbează diavolul si îi face si pe oameni să turbeze împotriva schimei monahale.

* La rasă trebuie să cugetăm că este haina cinstită pe care au purtat-o mii de sfinți si făcători de minuni; mulți dintre ei au fost împărați, prinți, episcopi, minți luminate.

* Cât trebuie să-i mulțumim lui Dumnezeu pentru marea cinste pe care ne-a făcut-o chemându-ne în asezarea monahală, dintre milioane de alți oameni! Nu cumva suntem noi nevrednici de o asemenea cinste?!

* Zic Părinții: dacă oamenii ar cunoaste slava pe care o vor primi monahii în cealaltă viață, ar pleca toți în pustie ca să se facă monahi. Iarăsi, dacă ar fi cunoscut războiul venit din partea vrăjmasului si suferințele, nimeni nu ar fi plecat din lume.

* Pentru a dobândi iubirea către Dumnezeu si pentru a se mântui, Părinții au părăsit lumea si pe cele lumesti si au plecat în pustie; si dacă atunci ar fi strigat: "Plecați din lume!", când virtutea era mare, cu atât mai mult ar striga astăzi, când în lume există o decădere asa de cumplită.

* Dumnezeu vrea să mântuiască sufletul, dar acesta trebuie să conlucreze cu Dumnezeu; dacă sufletul nu vrea să conlucreze cu Dumnezeu, nu se va mântui.

* Dacă oamenii ar cunoaste măreția Raiului, ar jertfi totul pentru a-l dobândi.

* Harul Domnului este acela care ne ține; lutul nu se sfărâmă când îl sprijină harul lui Dumnezeu. Dar dacă are îndrăzneală în sine, omul cade îndată; să nădăjduim doar în puterea lui Dumnezeu.

* Cu adevărat nespuse, nesfârsite, necuprinse cu mintea, necugetate si vesnice sunt bunătățile Raiului; de aceea trebuie să ne dăm toată strădania, toată silința, oricât de greu ar fi pentru a câstiga viața vesnică. Acolo nu este nici durere, nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfârsit.

* Bunătățile pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru copiii lui sunt de asemenea, valoroase si de mare cinste, dar mintea noastră nu le poate pricepe.

* Din bucuria cerească si din fericirea negrăită ne dăm seama că Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul nostru.

* Dacă ai smerenie, ai sfințenie si dacă ai sfințenie esti smerit.

* Dacă nu te slăveste Dumnezeu, slava oamenilor este desartă, amăgitoare. Dumnezeu nu vede fața, ci numai inima omului, oricine ar fi acesta.

* Adânceste-te în smerenia nesfârsită a lui Dumnezeu. Domnul a luat trup ca să vină pe pământ, a îmbrăcat firea omenească, pentru că Dumnezeu este înconjurat de asemenea foc încât trebuia să ardă pământul si pe oameni: "E cu putință să-L vezi pe Dumnezeu si să trăiesti?". Cu adevărat, cât de mare a fost smerenia lui Dumnezeu! Dumnezeul slavei S-a născut si a îngăduit să fie biciuit de făptura mâinilor Sale. Făcătorul tuturor este nesocotit, este părăsit de ucenicii Săi, care au promis că vor muri împreună cu El. E atât de greu ca omul să se încline în fața acestei smerenii a lui Iisus Hristos, să se smerească, să se nesocotească? Nu, desigur. Domnul Însusi a arătat: smerenie nesfârsită, iubire nesfârsită si supunere nemărginită. Aceste trei virtuți sunt absolut necesare pentru ca omul să se mântuiască.

* Smereste-te cât poți de mult; chiar de vei cere să fii socotit ca o pocitanie, ca ceva scârbos. Chiar Apostolul Pavel a spus: "Ca un gunoi ne-am făcut... nebuni pentru Hristos".

* Cine esti tu, viermele pământului, plin de atâtea păcate, care nu vrei să te smeresti, să te disprețuiesti, când Făcătorul, Domnul Care e slăvit de îngeri S-a smerit, a fost scuipat, dezbrăcat în fața oamenilor si răstignit?

* Un monah s-a dus la un părinte sfânt si l-a întrebat: "Cum ai dobândit o smerenie asa de mare si atâtea harisme, părinte?". Fiul meu, i-a spus părintele, eu sunt plin de slăbiciuni si neputințe, sunt mai rău decât toți". Monahul a stăruit. Atunci părintele îi zice: "Primarul satului este ca împăratul în satul lui; însă când împăratul îl cheamă în capitală si se întâlneste cu ministri si generali, atunci vede că e un nimic, un zero; astfel, cu cât se apropie cineva de Dumnezeu, cu atât se smereste mai mult".

* Smerenia este cea mai importantă dintre virtuți; când o dobândesti, vrăjmasul nu poate să te lovească. Se dobândeste încet-încet, îți trebuie ani întregi pentru a o dobândi pe deplin; însă când o dobândesti, nu mai e nevoie de strădanie, va lucra de la sine.

* După măsura smereniei pe care am dobândit-o se socoteste sporirea noastră în viața duhovnicească, în monahism; sporirea în dobândirea smereniei duce la sporirea în dobândirea virtuților.

* Zidurile egoismului sunt sfărâmate prin trâmbițarea smereniei lui Iisus Hristos; smerenia nesfârsită si ascultarea făcută de Hristos distruge zidurile egoismului.

* Este mare păcat să-l urască cineva pe fratele lui (oricine îsi urăste fratele este ucigător de oameni). Si nu numai ură, ci chiar răceală sau cugete împotriva fratelui său dacă are, păcătuieste.

* Osândirea de sine aduce două lucruri bune, smerenia si nejudecarea aproapelui, care sunt neapărat necesare pentru mântuire. Când te învinuiesti într-una pe tine, atunci nu ridici capul, te smeresti, nu judeci pe nimeni.

* Să existe între voi iubire sinceră si sfântă; unde nu există iubire întru Hristos, nu există viață duhovnicească.

* Dragostea către frați trebuie să fie puternică, sinceră, curată; aceasta se vede când îi răbdăm pe frați, când îi ajutăm, când nu-i întristăm. Dacă avem dragoste către Dumnezeu, împlinim toată legea. Domnul a zis: "orice oferiți celui mai mic dintre oameni, Mie îmi oferiți". Gândeste-te acum: orice ajutor îi aduci unui om sărman, Îl slujesti pe Însusi Hristos, chiar dacă de multe ori un ajutor adus unui om din lume e folosit pentru a păcătui. Cât de mare răsplată are cel care îl ajută pe un monah care s-a închinat pe sine lui Dumnezeu!

* Mare lucru, într-adevăr, sa faci milostenie unui om, căci vei lua răsplată în cer; cât de important e să miluiesti un suflet care este vesnic si neprihănit!

* Părinții dădeau orice, numai să nu-l întristeze pe fratele lor. Nu vă amărâți, deci, unul pe altul.

* Să fim cu luare-aminte ca să nu-l smintim pe fratele nostru.

* Aducerea aminte de moarte sensibilizează constiința, luminează mintea, arată drumul cel curat.

* Loveste fiecare cuget care vine să te ucidă: loveste-l cu tăisul rugăciunii. Cu fiecare rugăciune îi tai picioarele, mâinile, capul, în final îl faci bucăți si dacă îl cauți, nu mai există.

* Prin risipirea minții, diavolul se străduieste să împiedice mintea să ducă numele lui Iisus Hristos în inimă, adică împiedică rugăciunea curată.

* E nevoie de spovedanie curată. Cei ce au fost vătămați, răniți sau omorâți, au pățit acestea din cauză că nu si-au mărturisit cum trebuie cugetele lor.

* Cugetele se aseamănă cu viermele acela care încet-încet mănâncă lemnul pe dinăuntru; astfel, pe dinafară lemnul pare minunat, puternic, dar pe dedesubt a fost distrus, încât deodată se rupe de la jumătate. Asa si monahul si mireanul care nu-si spovedesc sincer cugetele, în final sunt nimiciți, căci nespovedind chiar si cel mai mic cuget, încet-încet sunt măcinați pe dinăuntru.

* Luptă-te din răsputeri să împiedici risipirea minții. Risipirea minții este păcat, este desertăciune duhovnicească.

* Fii cu luare-aminte la ivirea cugetelor, la asaltul lor; îndepărtează-te imediat; spovedeste-te grabnic. La fel este cu barajul unui râu: dacă îndată ce a apărut crăpătura va fi reparat, nu e nici un pericol, însă dacă este lăsat asa, atunci apele vin cu sălbăticie si mătură totul în calea lor; astfel si cu cugetele, dacă nu ne luptăm cu ele dintru început, dacă nu le spovedim imediat, atunci vin cu furie si distrug totul.

* Risipirea minții este arma principală a diavolului; îndată ce aceasta îți aduce în minte vreun chip sau vreun lucru, izgoneste-le! Mintea umblă ca un hoinar prin vecinătăți si adună ca un burete toate mizeriile, aducându-le în suflet. Sileste-ți deci mintea să fie încontinuu în inimă si să se ocupe cu rugăciunea sau cu diferite alte lucrări duhovnicesti. Mintea s-a obisnuit să stea pe-afară; imediat ce observi demonul risipirii, adu-ți mintea ta în inimă. Opreste cu orice preț risipirea minții.

* Toate relele din om provin din risipirea minții. Războieste-te cu aceasta, ca Dumnezeu să pună în locul ei vederile Sale (contemplații, revelații).

* Părintele meu, Iosif, îsi cerceta constiința în fiecare seară; ce nu a făcut bine, ce patimi au încă putere asupra lui, si apoi le izgonea.

* Prin spovedania sinceră se vindecă toate rănile si se iartă toate păcatele.

* Fereste-te de vorba lungă. Prin vorba lungă te vatămi si pe tine, îl vatămi si pe fratele tău, pe care îl îndemni la vorbă lungă. Prin vorba lungă nu simți că păcătuiesti, nu te spovedesti, si astfel în cartea greselilor sufletului tău se scrie un păcat care merge la judecată. De asemenea, spovedania nedeplină este păcat; dacă murim pe neasteptate, cum îi vom ascunde lui Dumnezeu, ce-i vom spune despre vorba noastră lungă nemărturisită, despre spovedania noastră care nu a fost deplină, amănunțită si sinceră, de vreme ce putem face o spovedanie curată?

* Să facem în fiecare zi socoteala duhovnicească. Ce am câstigat si ce am pierdut: si pentru fiecare faptă bună să-i atribuim izbânda lui Dumnezeu, iar pentru fiecare faptă rea să aruncăm vina pe noi însine si să ne îndreptăm. Dacă nu facem socoteala duhovnicească, există teama că vom esua.

* Adevărul ne eliberează de legăturile minciunii si amăgirii... Duhul lui Hristos ne-a unit si suntem toți ca unul. Să ne rugăm pentru ceilalți, ca să ne întreținem unul pe altul cu dragostea si cu unirea sufletească a lui Hristos. Să avem iubire unul către celălalt, să ne îngăduim unul pe altul, căci faptele noastre de multe ori nu sunt făcute cu grijă.

* Lui Hristos îi pare rău pentru noi si nu ne părăseste, dar îndepărtează harul Său de la noi, pentru ca omul să se cumințească si să înțeleagă că a gresit si să se întoarcă prin pocăință pe calea dreaptă, pentru ca iubirea binecuvântată a lui Hristos să revină. Hristos este mângâierea si izbăvirea noastră.

* Fără învățăturile Evangheliei nu avem călăuză, nu avem busolă, nu avem nimic, nu ne putem mântui.

* Aici, la mănăstire, am venit ca la un cabinet medical, am venit să ne facem bine, nu să ne îmbolnăvim mai rău. La spital, bolnavii se ajută unul pe altul, se compătimesc, îi uneste durerea. Pe noi de ce nu ne leagă dragostea lui Dumnezeu? Am venit aici să facem sacrificii unul pentru altul. Fără dragoste nu putem face nimic. Iubire desăvârsită are acela care se vinde pentru aproapele său.

* Cine este sârguincios în a face ascultare este plăcut părintelui său, ia lecțiile cele mai înalte si merge la facultate. Când ne facem plăcuți părintelui, ne facem plăcuți lui Dumnezeu. Pentru Hristos facem ascultare, nu pentru om, ascultarea merge la Dumnezeu prin părintele nostru.

* Unde există ordine si pace, acolo este si Dumnezeu; unde este dezordine, acolo este si tulburare sufletească; iar unde este tulburare sufletească, acolo este si diavolul.

* Când există rugăciunea părintelui, există ocrotire si binecuvântare si atunci omul sporeste. De aceea nu trebuie să facem lucrurile cu neorânduială si după bunul nostru plac, căci acestea nu ne sunt de folos pe calea duhovnicească.

* Apostolii si toți oamenii sfinți au asezat tot adevărul evanghelic pe credința si neprihănirea vieții. Nu poate exista viață crestină dacă nu există neprihănire. De aceea fiecare dintre noi să rămână la cele pe care i le-a hărăzit Dumnezeu. Unul este în preoție, altul în viața de familie, altul în altă parte. Acolo unde l-a asezat pe fiecare Dumnezeu, acolo să rămână si să se nevoiască, ca să-L mulțumească pe Dumnezeu.

* Când Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru toate, îl facem pe Dumnezeu să ne dea mai multe... Lui Dumnezeu nu-i place atunci când cârtim.

* Câți în această lume au răbdat chinurile oamenilor, câți au fost învinuiți si defăimați, înjurați si îndurerați, câți au suferit de boli si de alte răutăți, ridicându-si crucea lor, au după aceea dreptul de a cere învierea. De aceea îngăduie Dumnezeu să ridicăm crucea si să îndurăm suferințe, ca să căpătăm dreptul de a învia. Nu ridicăm crucea? Atunci să nu asteptăm înviere. Bunul Dumnezeu, ca să nu rămânem si noi fără înviere, ne dă să ridicăm câte o cruce, pentru folosul vesnic al sufletului nostru.

* Eforturile întru Dumnezeu au mare răsplată si îl învrednicesc pe om să primească slavă si cinste de la Dumnezeu.

* Neprihănirea are mare căutare la Dumnezeu. E nevoie de luptă trupească si sufletească. Să stăpânim bine gândurile noastre.

* Când inima noastră este curată, gura noastră nu va rosti vorbe rele. Când inima noastră este curată, frumoasă si înmiresmată, frumusețe si mireasmă va împrăstia.

* Să cugetăm mereu la ultima zi din viața noastră, la ultimele clipe; astfel nu vom mai păcătui.

* Diavolul întinde curse zi si noapte, sapă transee, adună materiale de luptă, si noi facem învoială cu acest vrăjmas?

* Diavolul este uneltitor si viclean; zi si noapte e grăbit, se grăbeste să ucidă sufletul nostru; duhul viclean conlucrează cu alt duh viclean, ca să distrugă sufletul, si noi suntem nepăsători de mântuirea sufletului nostru, în vreme ce ar trebui să ne grăbim; vrăjmasul se străduieste să ne mănânce timpul, zilele, lunile si anii nostri, până ce ajungem la moarte si atunci ne va spune: "ai făcut asta, ai făcut-o pe cealaltă", iar constiința va fi nevoită atunci să aprobe; dar dacă toate acestea sunt minciuni, dacă am ținut legea, dacă am făcut ascultare, atunci diavolii nu ne vor putea face nimic cu învinuirile lor mincinoase. Noi, când vedem cursele satanei, închidem ochii si mergem într-acolo; vrăjmasul încearcă să ne convingă de lucruri neîntemeiate si mincinoase. Si în timp ce diavolul are putere să ne prindă în mrejele sale, de cealaltă parte, noi Îl avem pe Iisus Hristos, călăuza noastră, Care luptă împreună cu noi prin harul Său, prin îngerii Săi, prin Biserica Sa.

* Când aici, pe pământ, prin lucrări si fapte bune curățim sufletul nostru, acesta va fi pregătit să treacă vămile văzduhului... De aici va depinde încotro va merge omul după moarte.

* Când suntem pe drumul lui Dumnezeu, suntem fericiți, dar dacă mergem pe drumul diavolului, ne întristăm.

* Când lipseste rugăciunea, lucrul, privegherea, veghea, spovedania, atunci răutatea va veni în noi.

* Crestinul care doreste să se mântuiască trebuie să-si schimbe gândurile si hotărârile, să se străduiască să trăiască mai decent, mai simplu. Să înceteze strădania înfrumusețării exterioare si să se înfrumusețeze pe dinăuntru.

* Omul trebuie să se pregătească mai întâi prin pocăință, prin părăsirea vieții păcătoase, prin îmbăierea cu sfânta spovedanie, prin post si rugăciune, prin iubirea aproapelui, si atunci se va apropia, se va împărtăsi si se va învrednici de viața vesnică. Însă cel care merge cu nerusinare să se împărtăsească atunci când se simte nepocăit, când este nespovedit si necurățit, acela nu are evlavie față de ceea ce primeste. De aceea nu este vrednic de viața vesnică, ci este vrednic de pedeapsă.

* Preoția este o mare treaptă, si prin evlavia pe care o arătăm către preoți Îl cinstim pe Însusi Dumnezeu si harul Sfântului Duh.

* Dacă inima omului este curată, atunci si cuvintele lui vor fi cuviincioase, si diferitele miscări si simțuri ale trupului vor lucra după curăția si neprihănirea inimii...

* Faptele bune sunt rugăciunea, pocăința, cântarea bisericească, participarea la slujbele religioase, sfânta spovedanie, sfânta împărtăsanie, ajutarea celorlalți pe orice cale, cu cuvântul sau cu lucrul, si îndeosebi prin lucrările dragostei care se fac cu cuget smerit.

* Hristosul nostru este Dumnezeul dragostei, al îngăduinței si al iubirii de oameni. Este plin de iertare si milă, dar este si drept. Toate celelalte haruri au primit loc si înfățisare în viața noastră. Ne si miluieste Dumnezeu, ne si îngăduie. Ne dă cu îndestulare. Ne iartă mereu, dar nu si-a arătat dreptatea, pentru ca lucrarea iubirii si îndurării Lui să-l poată mântui pe om. Însă după moarte, la a Doua Venire, toate aceste îndurări vor fi înlăturate si va lucra dreptatea lui Dumnezeu.

* Oricât s-ar strădui omul, dacă Hristos nu-i dă binecuvântarea Sa, nu va reusi absolut nimic. Rugăciunea nu are alt rost decât să cheme ajutorul lui Dumnezeu. Iar o dată venit ajutorul lui Dumnezeu, omul conlucrează cu el si are mare câstig duhovnicesc.

* Nepăsarea, trândăvia si somnul sufletului sunt groaznice, sufletul doarme si păseste prin viață ca un robot, fără să simtă rostul si înclinația omului.

* Diavolul nu vrea sub nici un motiv ca crestinul să se roage într-una la Dumnezeu, deoarece stie că în felul acesta se înarmează cu o putere uriasă si îl dezarmează pe el.

* Înțelepții părinți au lovit păcatul cu îndrăzneală. Vindecarea definitivă a patimilor se face prin încetarea nălucirilor, adică a împrăstierii minții...