Vederea adevăratului criteriu. Cunoaşterea în unirea dragostei. Calea Stareţului Iosif şi a Sfântului Siluan. Pentru smerita cugetare prin cunoaşterea lui Dumnezeu. "Noi începem cu abecedarul. " Ideea unirii la Cuviosul Siluan: cum să o concretizăm în "familia" noastră. Cum să înţelegem principiul vieţii şi însuflarea. Fiţi "artişti." Dumnezeul nostru - Dumnezeu Viu, Ipostatic.

Ca de obicei, înaintea mea se află oceanul neţărmurit al lui Dumnezeu ce ni se deschide! Ca de obicei, eu înţeleg lumea Lui ca pe o sferă, căci sfera ca şi cercul nu are început, nu are sfârşit; oricare punct are aceeaşi însemnătate. De aceea, să nu aşteptaţi de la mine un cuvânt bine alcătuit. Astăzi voiu încerca să găsesc un mijloc de a lămuri câteva aspecte practice ale căilor vieţii monastice.

Eu nu doresc să fiu original. Eu doresc să urmez pilda de netăgăduit a Sfinţilor, a reprezentanţilor învăţăturii noastre. Deci de este vreo mângâiere în Hristos, de este vreo alinare a dragostei, de este vreo împărtăşire a Duhului, de sânt miloserdii şi îndurări, pliniţi bucuria mea, ca aceeaşi să cugetaţi, aceeaşi dragoste având, un suflet fiind, una cugetând, nimic cu pricire făcând, au cu slavă deşartă, ci în cuget smerit unul pre altul socotind a fi mai de cinste decât pre sine; nu ale sale fieştecăruia căutaţi, ci fieştecare şi ale altora. Aceasta să se cugete întru voi, carea şi în Hristos Iisus (Flp. 2:1-5). Aceste cuvinte ale apostolului Pavel sânt gata, cuvânt cu cuvânt, să vi le repet astăzi. Astfel veţi putea observa că eu nimic nou sau extravagant nu îmi îngădui. Metoda mea este precum urmează. La începutul monahismului meu la Athos am cerut unui pustnic să-mi vorbească despre rugăciune, şi iată ce scriu despre aceasta. Nevoitorul, "observând în rugămintea mea dorinţa de a auzi despre rugăciunea cea înaltă, mi-a răspuns: «Vom vorbi despre cele ce sânt în limitele măsurii noastre. A vorbi despre ceea ce este mai presus de noi se poate preschimba în grăire în deşert.» M’am ruşinat de cuvintele lui, dar totuşi am îndrăznit să spun: «E drept, eu doresc să aflu despre ceva mai desăvârşit, despre ceea ce mă depăşeşte, depăşeşte măsura mea, dar nu pentru că pretind la ceea ce este mai presus de mine, nu; ci pentru că mi se pare a fi o nevoie absolută de a avea o stea călăuzitoare, pentru a mă cerca pre sine-mi dacă sânt pe calea cea dreapta. Pe vremuri marinarii se orientau după o stea nespus de îndepărtată; aşa şi eu, aş dori să am în duhul meu viziunea adevăratului criteriu, fie el nespus de înalt, ca să nu mă împac cu acel puţin pe care l-am cunoscut până astazi.» Iar sfantul bârbat s’a învoit cu mine că a gândi astfel este nu numai îngăduit, dar că aşa şi trebuieşte."

Voi ştiţi cum înclină omul: De-abia i s’a descoperit ceva, şi deja începe să se mândrească şi, cu toată ignoranţa lui, devine mândru. Aşa, având înainte un principiu cât se poate de înalt, oricâte am şti, vom rămânea smeriţi. Şi aceasta ni se impune pentru porunca cea dintâi a lui Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul (Mt. 5:3). In Testamentul meu am ales ceea ce personal socotesc a fi mai înalt, mai de taină în dorinţa inimii lui Hristos. La Cina cea de Taină, El a zis: Acestea poruncesc vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul. (...) Şi întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sânteţi, de veţi avea dragoste între voi. In Testamentul meu eu, bineînţeles, doar am făcut aluzie la ceea ce poate fi cu noi mai înalt, după credinţa noastră: unirea după chipul Sfintei Treimi. Domnul nu ne-a lăsat-o sub chipul unei porunci. Insă ceea ce a spus El în rugăciunea către Tatăl, înaintea însăşi morţii Sale pe Golgotha, a fost, precum gândesc, cu adevărat lucrul cel mai de pe urmă - cel mai înalt: Ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei întru Noi, una să fie. Dar cunoscând cât de neajunsă ne este, după căderea lui Adam, această ultimă culme şi plinătate a Dumnezeirii, eu v’am propus-o ca pe un criteriu, pentru ca voi să judecaţi înşivă unde aţi ajuns: Aţi devenit oare cu adevărat ucenici ai lui Hristos, sau aţi rămas undeva la mijlocul căii?

Nu demult a fost la noi un Stareţ, un ucenic al vestitului isihast Iosif de la Sfântul Munte. Eu l-am rugat să ne spună un cuvânt despre înalta rugăciune, iar el ne-a vorbit despre metodele lui de a povăţui pe monahi - despre disciplina rugăciunii, despre posturi, despre ascultare, despre diferite nevoinţe şi alte faceri ale monahilor, care pot duce pe fiecare monah la a deveni cumva o rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Şi acesta este un lucru mare. Eu însă, cerând pustnicului să ne vorbească, aveam în gând ce ar trebui să fie prezent în mintea şi în duhul nostru ca vedere a ţelului ultim.

Având experienţa vieţii monastice la Athos, eu am trecut prin acea şcolire, aşa cum vorbea despre ea acel Stareţ. Cu toate acestea, întâlnindu-mă cu Părintele Siluan, eu atunci am aflat adevăratul răspuns la căutarea mea despre rugăciunea desăvârşită. De la Părintele Siluan am auzit: "Dar eu aş dori numai smerenia lui Hristos, şi să mă rog pentru întregul Adam ca pentru mine însumi." Cei ce cunosc calea urmării paşilor lui Hristos pe Golgotha sânt în starea de a putea preţui acest cuvânt. Noi, ca fii ai lui Adam, trebuie să purtăm în sine conştiinţa atot-omenirii. Adam însă a căzut, şi noi am devenit incapabili să primim această înaltă viaţă dumnezeiască vecinică, în armonie cu legea pe care o vedem în Dumnezeu: "In naşterea cea mai nainte de veci a Fiului, Tatăl a revărsat în El toată plinătatea fiinţei Sale."

Dragii noştri fraţi şi surori, pe care i-am agonisit prin darul lui Dumnezeu, încă au trebuinţă a-şi dobândi în minte viziunea - unde este sfârşitul căii noastre. Pentru ce ne este de trebuinţă a avea viziunea ţelului final? Dacă avem înaintea noastră această "Stea Polară," axa lumii, incredibil de îndepărtată, vom cunoaşte direcţia, şi vom cunoaşte cât de îndepărtaţi sântem încă de ţelul nostru. Atunci vom ocoli urâciunea care pierde pe mulţi din oamenii cei mari: Oricare ar fi cunoştinţele noastre, oricât de adâncă ar fi experienţa noastră, niciodată nu ne vom înălţa în gândurile noastre, niciodată nu vom cerca mulţumirea de sine, care este paralizie duhovnicească, ba chiar moartea.

De ce mă grăbesc, aflându-mă în preajma morţii mele, să vă spun aceste cuvinte? Trăim într’o mare epocă a istoriei omenirii. Nu ştiu exact, dar avem multe temeiuri să gândim că istoria omului pe Pământ se găseşte în faţa primejdiei sfârşitului ei. Astfel de înclinări eshatologice sânt astăzi caracteristice lumii întregi. Aşadar, cu voi, cei ce aţi primit educaţia acestei lumi, se cade să vorbim serios despre calea aceasta. Calea noastră este, pe de-o parte, ultima şi cea mai înaltă viziune: "Să fim unul, precum Tatăl şi Fiul;" pe de altă parte, conştiinţa extremei noastre neputinţe, atunci când nu putem păzi nici cele mai mici porunci ale lui Hristos. Cum vom îndrăzni noi să vorbim despre o astfel de înălţime? Eu personal mă văd în faţa fenomenului următor: Deşi viziunea aceasta este şi nesfârşit de înaltă, şi de departe îmi depăşeşte orice gând, pentru mine ea a fost un principiu restrictiv, şi tot mereu nâştea in mine simţul nimicniciei mele. Pe de altă parte, nu putem să ne lepădăm de credinţa în faptul că Dumnezeu, dacă ne-a făcut după chipul Său pentru deplina asemănare cu El, ne va da această asemănare.

Insăşi viaţa trupească purcede de la Făcătorul nostru; cu atât mai mult viaţa cea mai nainte de veci a Dumnezeirii purcede numai de la El, iar noi înşine nimic nu putem face (Ioan 15:5). Deci de aici reiese că în monahism începem cu abecedarul, asemenea învăţăturii şcolăreşti tradiţionale în lumea întreagă. Incepem cu nevoinţele cele mai primitive: cu ascultarea (tăierea voii individuale, care nu poate avea caracterul şuvoiului vieţii vecinice în noi), cu rugăciuni (ca singura şi cea mai bună cale a unirii cu Dumnezeu), şi cu altele - înfrânarea, postul privegherea ş.a.m.d. Totul este îndreptat spre a birui în noi patimile păcătoase ca moştenire de la Adam, şi spre a deveni în stare să primim viaţa lui Dumnezeu Însuşi. Astfel, cunoscând înălţimea cea de pe urmă, nu vom uita că sântem începători în şcoală. Iar când vom păzi toate poveţele monahiceşti şi vom încerca să introducem în viaţa noastră, în inima noastră, această experienţă - a iubi fie măcar "familia" noastră ca pe propria viaţă - se va zidi atunci în noi dispoziţia de a primi de acum harul cel neţărmurit al lui Dumnezeu.

De unde ideea aceasta la mine? Dintru acel izvor despre care voi toţi ştiţi: de la Cuviosul Siluan. În carte eu descriu viaţa aproape agramatului soldat Siluan, în care Domnul a zărit posibilitatea să-i încredinţeze cele "de pe urmă" ale Sale. Iar în acea clipită când lui Siluan i s’a descoperit vecinicia, i s’a împărtăşit o neobişnuit de înaltă stare a duhului. El a început să se roage pentru întregul Adam ca însuşi pentru sine. Noi toţi sântem mici celule ale marelui trup al întregii omeniri. Prin noi trece viata cosmică, ba chiar cea mai presus de cosmos, cea dumnezeiască. Iar noi sântem datori să ne pregătim a înţelege aceasta, căci atunci ne vom face, în parte, asemănători lui Adam înainte de cădere, şi vom începe a purta în sine întreaga omenire, întregul Adam, ca pe ceva unitar, zidit de Dumnezeu.

Acum aş dori să vorbesc despre ceva mai "modest." Dacă nouă ne este de neajuns, sau nu ne-a fost dat ceea ce a primit Siluan, Părintele nostru atât de apropiat, ce să facem? Şi iată, eu m’am hotărât să vă propun viaţa noastră "familială." Noi sântem puţini: douăzeci şi ceva de persoane. Ştiind că fiecare dintre noi are unul şi acelaşi ţel, haideţi să încercăm, noi toţi, să conştientizăm viaţa noastră ca o singură familie a unui singur om. Domnul a spus Tatălui, în ultima Sa rugăciune: Ca toţi una să fie, precum noi. Şi aceasta este starea noastră: a trăi "familia" noastră aşa încât fiecare să fie fratele nostru; iar atunci ne vom simţi în Dumnezeu în aşa chip, încât toate şi toţi vor fi fiecăruia dintre voi. Şi precum în Sfânta Treime nu există nici mai mare nici mai mic, aşa trebuie să fie şi cu noi.

Poate că se potriveşte o pildă psihologică spre a explica ce vreau să spun - pilda mamei. Mama îşi iubeşte copiii şi munceşte pentru ei, devenind ca o roabă. Măcar că experienţa vieţii ei depăşeşte cea a copiilor, ea întru nimic nu îi înjoseşte. Dacă copiii o depăşesc în dăruirile lor, ea simte acestea ca pe propria sa vrednicie şi împlinire. Aşa ar trebui să fim şi noi în privinţa fraţilor noştri.

Neapărat trebuie ca noi toţi să ne facem o pravilă a vieţii în felul următor: Atunci când primim pe cineva ca mădular al frăţiei noastre, luăm asupră-ne îndatorirea să ne grijim de el de-a lungul întregii sale vieţi până la moarte. Adică nu "doar să-l luăm, şi după aceea să-l gonim." Nu! Este un act prin care devenim înrudiţi, mădulare ale uneia şi aceleiaşi familii. Într’o mare măsură, aceasta se înfăptuieşte în rugăciune: fiecare pentru întreaga frăţie, şi întreaga frăţie pentru fiecare. Pentru ce sânt eu recunoscător lui Dumnezeu, văzându-vă aici în mănăstire de diferite naţionalităţi şi background-uri (proveniențe sau medii)? Pentru că aceasta corespunde ideii mele: "Cum pot eu să iubesc întregul Adam? Iată cum: Mă ţin de o lucrare mică - să iubesc pe oamenii aceştia, douăzeci şi ceva de suflete, ca pe fraţii şi surorile mele."

Ceea ce v’am propus ca Testament al meu a fost foarte scurt. Acum vi-l explic mai pe larg, pentru ca, amintindu-vă de viziunea cea mai înaltă a ţelului nostru, să vă păstraţi smerenia, şi dacă nu dragostea, măcar buna dispoziţie a inimii faţă de tot cel ce vine către noi. Şi astfel nevoinţa noastră ar deveni cu adevărat înţelegătoare şi plină de folos. V’am exprimat gândul meu aşa cum mi s’a turnat în cuvinte, şi aceasta nu totdeauna în acelaşi fel...

Vă mărturisesc că totdeauna mă stânjenesc a vă vorbi: Citiţi cartea despre Stareţ, şi scrierile lui! Şi chiar ce am scris eu în cartea a doua [Vom vedea pe Dumnezeu precum este - n. tr.]. Plictisitor: căci tot mereu ne depăşeşte înţelegerea, aşa cum am fi citind cărţi de matematici superioare înainte să o cunoaştem până şi pe cea mijlocie. Totuşi citiţi! Atunci treptat, vreo expresie oarecare privind însuşi principiul vieţii noastre va pătrunde conştiinţa voastră, aşa cum pătrunde limba maternă în cugetul pruncului, devenind propria lui limbă. Scriptura Noului Legământ ne-a fost dată de Însuşi Hristos, dar ea devine limba noastră, gândirea noastră. De aceea putem zice că dacă gândim la fel cum gândeşte Hristos în Evanghelie, formulându-Şi poruncile, dobândim cunoaştere prin împărtăşirea, în înţelepciunea acestor porunci, cu înţelepciunea lui Dumnezeu Însuşi.

Ce este foarte important pentru noi? In carte eu am scris că Domnul, Tatăl cel bun, mi-a descoperit pe Fiul Său, şi eu l-am iubit din toată fiinţa mea. Iar dragostea aceasta s’a prefăcut în mine într’o ÎNSUFLARE care niciodată nu m’a părăsit (până şi în slăbiciunile şi bolile mele). Cum aş dori ca voi toţi să primiţi această însuflare! Când în mâna ucenicilor cade o carte care nu e pentru vârsta lor, foarte repede ei se plictisesc şi obosesc. Dar continuaţi! Prin repetiţia şi înmulţirea experienţei vieţii de zi cu zi, o să vi le însuşiţi; şi, în plus, ceea ce este caracteristic, în viaţă nu ne putem grăbi. Dumnezeu lucrează în diferite feluri cu fiecare dintre noi. Chipul cel mai rar al nevoitorilor este cel căruia Dumnezeu dintru bun început îi arată desăvârşirea. Toată viaţa lui în continuare îi devine o grea mucenicie. Omul care a gustat dragostea lui Dumnezeu, negreşit şi greu va suferi în această lume, unde împărăţeşte ura, fratricidul, egoismul, înclinarea de a zdrobi pe fratele pentru a mânca mai gras, mai bogat. Toate acestea, pe care din păcate mulţi, din neştiinţă, le trăiesc, ne pricinuiesc suferinţe. Dar să nu fugiţi de suferinţele acestea.

Cei dintre voi care v’aţi pregătit să deveniţi muzicanţi ştiţi că arta cere omul întreg. Când eram pictor, dacă dormeam fără visuri, dimineaţa nu ştiam ce să fac, pentru că eu aveam nevoie să continui să pictez şi în timpul somnului. Iar când noaptea lucrez în vis, dimineaţa mă scol şi merg cu puteri împrospătate şi pictez ce am eu nevoie. Astfel, de multe ori am spus că e bine să ai caracter de artist, pentru ca viaţa noastră totdeauna să fie plină de însuflare: Putem suferi, poate că nu mai avem putere, dar însuflarea, undeva, ca un şuvoi de energie, curge neîncetat. Şi atunci viaţa noastră nu va cunoaşte negrijanie (ἀκηδία). Aşa că voi toţi să fiţi artişti în viaţa voastră şi să vă păstraţi însuflarea, pentru că nimic în toată zidirea nu este mai mare decât Hristos şi învăţătura Lui! Tot restul, toate cele cu care omenirea se făleşte, pălesc în comparaţie cu ceea ce ne-a dat nouă Hristos. El a spus ucenicilor Lui: Fericiţi ochii cari văd cele ce voi vedeţi, că zic vouă, că mulţi proroci şi împăraţi au vrut să vază cele ce vedeţi voi, şi nu au văzut, şi să auză cele ce voi auziţi, şi nu au auzit (Lc. 10:23-24). Iar acum, fiind deja o ruină - eu cu adevărat niciodată nu am fost un om bogat, sânt un sărac, un pământ păcătos - totuşi Dumnezeu a binevoit să-mi dea un loc la picioarele marelui Siluan. Şi ceea ce spun eu, deşi a devenit propria mea cunoaştere (şi deci este cumva "propria mea cunoaştere"), totuşi izvorăşte din experienţa lui.

Pentru ca să înţelegeţi mai bine cuvintele mele despre vecinicia personală, ipostatică, citiţi articolul meu despre "Principiul persoanei în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească." Persoana, sau mai bine zis, ca în greacă, "ipostasul," poartă în sine întreaga fiinţă. Şi pentru a o exprima, eu am numit-o "starea ipostatică," după chipul ipostasului Celui Unuia-născut Fiul lui Dumnezeu. Când veţi întâlni această terminologie, să ştiţi despre ce este vorba. Este conceptul Dumnezeului celui Viu - adică Dumnezeul personal, ipostatic. La mulţi filosofi Dumnezeirea devine ceva doar gândit, iar nu existând cu adevărat. Atunci când Dumnezeu a zis lui Moisi: "Fiinţa sânt Eu. Tu vrei să ştii ce este aceea fiinţa? Sânt Eu, şi în afara Mea nimic nu există. Iară Eu, toate le-am zidit." Iar acesta este Dumnezeul cel Viu, Dumnezeul iubirii, iar nu o dumnezeire abstractă, "dincolo" de principiul personal, şi care este "Dumnezeul filosofilor." Iară noi sluji-vom Dumnezeului celui Viu până ce vom deveni noi înşine ipostasuri, persoane, feţe, ca şi Hristos. Iar viaţa vecinică este făgăduită acestei feţe, acestui ipostas.

Dumnezeu să vă păzească!