Ţelul - a dobândi Dumnezeiasca vecinicie. Pomenirea morţii şi cele vremelnice. Pregătire către vecinicie. Vecinicia ca prisosul de viaţă în Hristos. Cum se trăieşte în vecinicie. Vecinica fiire se va cunoaşte deplin numai după moarte. Despre viaţa după moarte.

Când trebuie să vorbim despre Dumnezeu - despre Dumnezeul cel vecinic şi mai nainte de toţi vecii - tot cuvântul nostru pare că nu îşi atinge ţelul dorit. Aici (în mănăstire) noi trăim şi purtăm toate poverile acestei vieţi pentru a dobândi dumnezeiasca vecinicie.

Acum mai mult de şaptezeci de ani, când eram încă neînţelepţit, am avut experienţa cercetării de Sus. Era un dar aparte al lui Dumnezeu: pomenirea morţii. Caracteristica pomenirii morţii este că orice lucru sau orice trăire îşi pierde valoarea dacă este supus morţii. Orice suferinţă a omului - şi a noastră, şi a fraţilor noştri, şi a surorilor noastre - îşi pierde orice valoare dacă toate vor fi înghiţite de moarte. Şi aceasta devine atât de limpede, cu atâta putere lucrează asupra sufletului, încât trăieşti cu adevărat absenţa oricărui sens al vieţii, din pricina morţii. Dacă totul trebuie să se sfârşească într’un oarecare hău al uitării, atunci pentru ce să mai suferim? Şi aşa mi s’a dat să trăiesc mulţi ani. Eu mă luptam - nu întotdeauna, doar uneori - împotriva acestui har care, cum ar fi, mă "împiedica" să trăiesc, făcând ca tot efortul meu în domeniul artei, toate relaţiile cu oamenii să-şi piardă valoarea, pentru că toate acestea pier, dispar. Şi atuncea îmi era atât de desluşit: Tot ce nu veciniceşte, nu are nici o valoare!

Însă Hristos şi toată descoperirea Noului Legământ ne vorbeşte cu precădere despre vecinicie şi despre căile către ea. Nouă, celor zidiţi dintru nimic, ne este greu să gândim despre cele vecinice; dar ne întâlnim cu vecinicia, pentru că trăim în Biserică, iar Biserica este pregătirea către vecinicie. De ce? Pentru că sânt prorocii şi mai-nainte-grăiri despre vremea noastră, care au spus acum două mii de ani că aşa va fi. Cu alte cuvinte, toată "fiinţarea" noastră se săvârşeşte după un plan gata făcut, după un anume program. Şi în aceste înainte-grăiri sânt multe soroace a cărora împlinire s’a văzut de-a lungul istoriei. Inseamnă că cele vecinice există. Dacă rugăciunea la Dumnezeu, la Maica Domnului, la Sfinţi, îşi află un ecou venind de la ei, atunci e limpede că sânt vii. Dar cum trăiesc ei, nu putem acum înţelege.

Când eram chinuit de pomenirea morţii îmi veneau gânduri despre vecinicie; Cum să gândeşti vecinicia? Ca un fel de mişcare treptată care niciodată nu se sfârşeşte? Aşa gândesc mulţi, chiar theologi. Ei vorbesc de vecinica noastră mântuire ca despre o necontenită înălţare către Dumnezeul cel nemărginit, cel nesfârşit. Dar nu aşa ne vorbeşte Sfânta Scriptură. Scriptura spune că este cu putinţă trecerea de la dimensiunea vremelnică la vecinicie (însă conceptul "dimensiune" nu se mai poate aplica veciniciei). Iar când noi numim pe Acela Care este din veci şi mai nainte de toţi vecii "Tatăl nostru," aceasta nu rămâne fără răspuns. Şi dacă cuiva i se dă a trăi cuvintele "Tatăl nostru," a simţi că noi sântem copiii vecinicului Tată, acela va înţelege că nu putem să nu trăim de fiecare dată acest "impact" al veciniciei în fiinţa noastră.

Pe vremuri, când eram încă sub înrâurirea pomenirii morţii, încercam uneori naiv să scriu despre vecinicie. Şi iată, vreau să vă citesc acea gândire a mea naivă despre cele vecinice:

"În Hristos noi avem pe Purtătorul culmei suferinţelor şi, de asemenea, al celei mai înalte sfinţenii şi fericiri. Şi în aceasta se află trăsătura distinctivă a creştinismului. In inima celui ce crede vieţuiesc împreună principiul nostru zidit şi puterea nezidită a lui Dumnezeu, deşertarea noastră de zi cu zi şi putere, defăimare şi slavă, vreme şi vecinicie, durere şi bucurie, într’o încordare până la limita pe care o poate atinge firea noastră." Acestea au fost scrise într’o stare de deplină energie, departe de deznădejdea în care n’ai chef să gândeşti la nimic. "Vecinicia eu mi-o închipui ca pe un Act fără întindere, al cuprinsului de o bogăţie de nedescris al Fiinţei, într’o plinătate care niciodată nu se împuţinează. Vecinicia - este prisosul vieţii. Ceea ce noi trăim aci ca suferinţă şi chiar ca moarte, în Împărăţia lui Dumnezeu se va dovedi a fi iubire de sine-deşertătoare - iubire desăvârşită, fără întoarcere asuprăşi, iubire ce îmbrăţişează lumea întreagă, şi pe Dumnezeu, şi Soborul Sfinţilor. Iubire ce prăznuieşte ca ne o izbândă a vedea toate acestea ca pe propria bogătie: ea trăieşte ca pe propria bucurie a-i vedea pe ceilalţi în slavă, strălucind ca soarele (Mt. 13:43)"

Si despre această vecinicie noi am primit o descoperire care zice că Dumnezeu Dragoste este. In viaţa noastră pământească dragostea este cea mai preţioasă împlinire şi fericire. Dar "iubirii lui Dumnezeu îi este propriu nesaţiul." De multe ori am întâlnit gândul că dacă dragostea poate fi săturată, atunci va veni momentul saţiului. Iar nesaţiul indică faptul că această încordare limită nu slăbeşte nici pentru o clipită. In dragostea de Dumnezeu nu este şi nu poate fi săturare. "Iubirea lui Dumnezeu nu cunoaşte şi nu poate cunoaşte săturarea. Nu îşi are loc nici împuţinarea, nici orice fel de clătire în energia Vieţii nestrămutate. Şi tocmai această nestrămutare este esenţa fericirii. Ba chiar şi pe Pământ, chinul nostru constă nu atât în aceea că suferim, sau că împreună-pătimim, ci în faptul că, din pricina acestor manifestări ale iubirii - noi murim.

În Împărăţia ce vine, a lui Hristos, elementul de bază va fi flacăra nestinsă a recunoştinţei către Domnul Iisus, Care ne-a mântuit prin suferinţele Sale... Încântarea noastră faţă de El va trece în vecinicie. Acolo pogorământul Lui, deşertarea, moartea Sa cea tragică, dintr’o dată se vor arăta a fi răsfrângerea neţărmuritei iubiri a lui Dumnezeu. Iar în vecinicie noi vom trăi prin această iubire a lui Hristos. Acolo vecinic vom petrece în răpire, la contemplarea tuturor "lucrurilor" lui Hristos: întruparea, fuga în Eghipet, vestirea cea bună a mântuirii, Thavorul, Cina cea de Taină, rugăciunea din Ghethsimani, setea pe Cruce şi moartea. Toate într’o nedespărţită legătură cu minunile Lui, cu nemărginita înţelepciune a propovăduirii Lui - cu tot ce a săvârşit."

Când vorbeam despre vecinicie, unii întrebau: "Şi ce o să facem în vecinicie? Care este sensul veciniciei?" Atunci mi s’a ivit foarte ascuţit întrebarea: "De unde vine viaţa?" Noi ştim, ca pe un dat, că Dumnezeu este. Putem constata că Fiirea-Viaţa este cu adevărat. Noi petrecem în această Fiire-Viaţă. Dar cum este ea cu putinţă nu înţelegem, şi o gândim ca pe un fapt indiscutabil. Tot ce am spus acum depăşeşte experienţa noastră, pentru că nouă ne rămâne încă să trecem în acea altă formă a vieţii, cea de după mormânt. Iar atunci vom şti, însă fără putinţa de a comunica celor rămaşi, cum şi ce se petrece în vecinicie. Părăsind pântecele maicii şi venind în lumea aceasta, ne însuşim gândurile, simţirile şi toate celelalte de la cei ce au fost în această viată înaintea noastră - ne învăţăm a trăi. Aşa şi în vecinicie. Când vom muri, ne vom afla în obştea unor fiinţe ce nu cunosc moartea şi pentru care ea nu este. Şi cum să lămureşti acestea celorlalţi, celor ce trăiesc pe pământ, şi care se luptă cu toate bolile şi sânt chinuiţi la fiece pas de ameninţarea morţii? Şi rămâne numai uimirea în faţa faptului că Fiirea este o realitate - dar de unde vine, noi nu putem şti.

Şi deci vorbesc acum despre acestea în mare măsură pentru că eu însumi, săptămână de săptămână, simt împuţinarea vieţii în mine. Mă uit la voi, şi numai în anumite împrejurări ghicesc după faţă cine este; în altele, nici să ghicesc nu pot. Orbesc, asurzesc, şi tot mereu, puţin câte puţin, mă izolez oarecum de viaţă. Dar după un răstimp acest "treptat" mă înfricoşează. Şi iată, trăind acum experienţa procesului treptat al morţii, voiesc şi să vorbesc cu voi. Dacă Dumnezeu îmi va priimi sufletul, aşa cum a priimit milioane şi milioane de alte suflete, şi dacă voiu fi într’însul fiinţă vie, atunci legătura mea cu voi nu se va întrerupe, iar voi veţi fi în inima mea, cuprinsul rugăciunii mele.

Am primit deja atâtea mărturii pentru viaţa de dincolo de mormânt. Şi cu Siluan au fost atâtea semne vădite că el aude rugăciunile şi că vede. Mulţi s’au minunat la Sfântul Munte cât de repede şi cât de exact vede el de mai nainte până şi gândul nostru. El este mult mai sever cu mine, şi mai "îngăduitor" cu ceilalţi.

Mama mea a murit în vremea celui de-al Doilea Război Mondial, prin anii patruzeci. Sora mea Ecaterina a murit în anii şasezeci, de cancer. Cealaltă soră, Maria, era în spital lângă ea atunci când Ecaterina se afla în stare de comă din pricina durerilor foarte acute. Şi dintr’o dată Ecaterina se ridică de pe pernă şi, cât se poate de limpede, zice: "Acum am văzut-o pe mama, şi a spus că vrea ca noi toţi să murim credincioşi." Ecaterina nu a fost un om de-al Bisericii. Nu ştiu, credea ea sau nu credea; fapt este că a spus cuvintele astea. Şi când a sfârşit şi s’a lăsat iarăşi pe pernă, murise deja. Cu alte cuvinte, comunicarea cu cei morţi este cu putinţă. Nu este simplu, nu este uşor, dar desigur lucrătoare.

Şi câte cazuri n’au fost, când rugăciunea pentru morţi le-a schimbat starea de după moarte! Mi s’a întâmplat odată să slujesc un parastas la mormântul unei doamne românce, apropiată a curţii regale. Asta se întâmpla în Italia, când eram oaspete în familia ei. Noi ne rugam pentru ea, şi ea era cu noi în rugăciune. Mormântul ei era în faţa noastră. In vremea rugăciunii era prezentă doamna N. (o englezoaică n. tr.). Mai târziu, în Anglia, o cunoştinţă româncă a venit la doamna N. şi i-a spus: "Am văzut-o pe doamna aceea pentru care v’aţi rugat. A venit bucuroasă, veselă, şi totul s’a schimbat complet." Şi a pomenit ziua şi ceasul în care ne rugam. Ia gândiţi-vă: Femeia moartă a putut să vestească prietenei ei acestea în acelaşi ceas! Cât de neînţeles sânt împletite toate legăturile acestea! Şi viaţa noastră este legată cu a lui Siluan. O, ce Părinte ne-a dat nouă Dumnezeu!...

Toate acestea sânt aşa de vii. Deşi eu acum încet-încet mor, însă nu ştiu când se va întâmpla, dar de acum am obosit de viaţă. Şi vă rog, rugaţi-vă pentru mine, ca Domnul să-mi dea sfârşit cu pace, creştinesc fără de durere. Şi atunci poate că voiu fi şi mai legat de voi decât acum.

In vremea vieţii mele cercam o uimire înaintea faptului cum vecinicul Dumnezeu a putut să se îmbrace în chipul vremelnic al fiinţării: vorbesc despre întruparea lui Dumnezeu. Cum de sânt toate acestea cu putinţă? Dar iată că este un fapt, şi a-l micşora nu se poate nicicum. Şi aşa, rogu-vă, rugaţi-vă pentru mine, iar eu mă voiu ruga pentru voi, dacă îmi va fi dat, căci mântuirea este ceva atât de măreţ! Ia gândiţi-vă, dacă omul-persoană va petrece vecinic în Dumnezeu - este un lucru atât de măreţ, că noi cu adevărat nu putem decât să ne minunăm de înţelepciunea lui Dumnezeu.

Şi Domnul să vă păzească!
Cântaţi Dumnezeului nostru, cântaţi!
Cântaţi împăratului nostru, cântaţi!