Intâlnirea cu conceptul "rătăcire." Ce anume este rătăcirea şi "steaua nerătăcită." Criteriul vieţii nerătăcite. "Invredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta... " In theologia abstractă mai curând sânt cu putinţă greşelile. Ţelul nostru - "Cela ce simplu va trăi..." Sf. Siluan - un caz aparte: nu trebuie a se compara cu el. Dumnezeu ne vede pe noi, iar nu noi pe Dumnezeu. Pentru neînţelegerea a ceea ce este păcatul - învinuirea lui Dumnezeu. Pentru smerirea de sine şi de-Dumnezeu-părăsirea.

Iată, eu mă bucur, fireşte, când mă întâlnesc cu voi. Cum mi-a prelungit Dumnezeu zilele, El singur o ştie. Şi până acum eu trăiesc în fiecare zi o stare neînţeleasă: Cum trăiesc, de ce trăiesc, pentru ce? Dar pentru mine sensul se cuprinde în faptul că aş dori să vă împărtăşesc întreaga mea experienţă. Mai cu seamă experienţa pozitivă, iar nu cea negativă. Ea a început mai nainte ca oricine dintre voi să fi văzut lumina. Când, întorcându-mă la Hristos, mi-am început calea, atunci mi-am trăit starea minţii, a inimii şi a trupului în care mă adusese Dumnezeu prin rugăciune - adică starea întregii mele fiinţe. In vremea aceea nu aveam încă înţelegerea faptului că omul poate să greşască, şi că aceste greşeli pot fi cât se poate de tragice şi de serioase. Astfel, întreagă istoria omenirii este greşala lui Adam. Dar ele pot fi şi mici, de-abia sesizabile, de-abia răsfrângându-se cât de cât asupra fiinţării noastre pământeşti.

Am întâlnit conceptul "rătăcire" (în greacă πλάνη, în franceză egarement sau illumination) la Institutul Sfântul Serghie, atunci când eram unul dintre primii studenţi ai acestuia. Prima oară am auzit cuvântul din gura Mitropolitului Antonie Hrapoviţki. El a fost un remarcabil Ierarh, şi poate primul candidat la scaunul patriarhal de curând restaurat în Rusia, însă nu lui i-au căzut sorţii să devină Patriarh, şi a plecat în Iugoslavia, devenind întâi-stătătorul Bisericii din Afara Graniţelor. Mitropolitul Antonie Hrapoviţki spunea că până şi la Athos unii bătrâni se află în stare de rătăcire.

Aceasta se întâmpla când în mine se ivise deja dorirea să părăsesc Institutul şi să intru în mănăstire: sau la Valaam, sau la Athos. In acea vreme cuvântul purta o oarecare aură mistică. Credincioşii foarte mult se temeau, nu cumva să cadă în rătăcire, iar frica aceasta multora le-a fost pricina îndepărtării de la dreapta gândire. Oamenii sânt liniştiţi când cineva bea de se îmbată şi face prostii - asta nu înseamnă că acela este "în rătăcire"; dar dacă spui că Lumina cea Nezidită te-a cercetat, imediat răspund: "A, asta este rătăcire!" Iar acesta a fost un moment foarte important în viaţa mea pariziană, şi nu numai pentru mine, ci pentru mulţi.

In ciuda a ceea ce spusese acel remarcabil ierarh, Antonie Hrapoviţki, ajungând la Athos am sărutat pământul şi am zis: "Tot ce mă vor învăţa Părinţii, voiu primi. Imi voiu lăsa mintea în starea celui ce primeşte, şi nu a celui ce judecă." Şi la Athos dăinuia frica de a nu cădea în rătăcire. Astfel încât îmi devenise de primă importanţă să lămuresc ce anume este "rătăcirea," şi cum să o înţeleg.

Vieţuind la Athos, mă simţeam subt acoperirea rugăciunilor Părinţilor, şi ale Maicii Domnului, şi ale Sfinţilor, de aceea puteam liniştit să cuget cum să înţeleg cuvântul "rătăcire." Cuvântul rusesc "prelesti" are o cu totul altă etimologie decât grecescul πλάνη (plani), însă este vorba de aceeaşi experienţă. Diferenţa este că mintea grecească este filosofică şi naşte concepte theologice asemenea celor filosofice. De pildă, pocăinţa (în gr. μετάνοια) - semnifică "schimbarea vederii minţii," iar rătăcirea (πλάνη) - "abatere." Ruşii vorbeau despre pocăinţă ca despre un simţământ psihologic, adică "durere pentru cele făcute" - pentru cele ce am spus sau am făcut - când cerem lui Dumnezeu: "Iartă-mă!"

Cuvântul "rătăcire" semnifică ceea ce nu purcede de la Singur Adevăratul Dumnezeu, dar dintr’o dată ni se pare măreţ şi sfânt, şi ne deschidem inima acestei greşeli. Când Sfinţii Părinţi vorbesc despre rătăcire, ei au în vedere totodată şi propria lor experienţă. Şi a ocoli rătăcirea ne este cu neputinţă: nu vorbesc despre întreagă viaţa noastră, ci de anumite întâmplări aparte.

Eu am înţeles cuvântul "rătăcire" astfel: când vreo experienţă duhovnicească oarecare mă atrage la sine, şi eu îmi deschid inima către ea. După aceea pot să aflu dacă am greşit, sau nu şi, prin pocăinţă, să mă întorc la adevăr...

De fiecare dată când săvârşim sau cădem în vreun păcat de orice fel, şi în orice plan - al minţii, al inimii, al trupului - înseamnă că ne aflăm victime rătăcirii, înşelării: săvârşim păcatul pentru că ne atrage.

In troparul mucenicilor găsim expresia "stea nerătăcită." Cuvântul a luat pentru mine o mare însemnătate. In acea stare în care mucenicii îşi dau întreaga fiinţă lui Dumnezeu, ei se află ca o "stea nerătăcită," adică deplin adevărată, "în care nu este urmă de neadevăr."

Vă vorbesc despre aceasta pentru că şi până astăzi rătăcirea este cu putinţă orişiunde - şi la Sfanţul Munte, şi în Grecia, şi în Franţa, şi la noi în Tolleshunt Knights. Dar cum să fim siguri, pentru orice întrece măsura înţelegerii noastre, că se poate primi ca fiind adevărul deplin? Unde este criteriul după care putem determina dacă sântem în rătăcire sau pe calea adevărului? Astfel, în Rugăciunea către Îngerul Păzitor, zicem: "Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, viata mea în frica lui Dumnezeu păzeşte, mintea îmi întăreşte în calea cea adevărată." Şi iată ieşirea din situaţie - rugăciunea: "Mintea îmi întăreşte în calea cea adevărată," sau, cum zice psalmul, Duhul tău cel bun mă va povăţui la pământul cel drept. Spune mie, Doamne, calea in carea voiu merge, că la Tine am ridicat sufletul meu."

Multe se pot spune despre aceasta. Voiu trece direct la ceea ce pentru noi trebuie să fie îngrădire de la cădere şi de la abatere pe căi străine duhului lui Hristos. Pentru aceasta ne rugăm în fiecare zi de mai multe ori: "Invredniceste-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi." Ori de câte ori cădem în păcat, este pentru că fuseserăm atraşi de vreun oarecare aspect al păcatului, şi că l-am săvârşit în gânduri, în mişcările inimii noastre, în facerile noastre trupeşti; a înţelege aceasta înseamnă a fi cu luare aminte de-a lungul întregii zile, şi de-a lungul întregii nopţi, spre a nu săvârşi păcat. Iar cele spuse sânt caracteristice căii monastice...

In Epistolele pe care apostolul Pavel le-a trimis creştinilor de curând ieşiţi dintre păgâni şi închinători la idoli, el a dezvăluit un tablou nespus de măreţ al înţelegerii creştine în ce priveşte fiinţa şi Dumnezeu, şi în acelaşi timp vorbea şi de viaţa omenească de zi cu zi... Şi deci, trebuie să avem în vedere amândouă aspectele în viziunea minţii noastre, atunci când contemplăm fiirea cosmică şi Fiirea Dumnezeiască, adică cea zidită şi cea Nezidită.

Cum să trăiască monahul începător, sau creştinul începător în general? Cum să-şi treacă ziua? Unora mintea le înclină către theologia abstractă, iar acolo sânt cu putinţă greşeli. De aceea, toată luarea aminte trebuie să fie îndreptată spre a nu scârbi harul Sfântului Duh cu vreun gând rău oarecare sau cu vreo mişcare a inimii; şi în acelaşi timp, cum să ocolim tot păcatul de fiecare dată când avem de-a face cu vreun frate sau soră - mai presus de toate spre a nu mâhni pe cineva. Când Dumnezeu împreună-lucrează cu noi, în "suferinţele" noastre de a ne petrece ziua fără de păcat, atunci vine harul Sfântului Duh: Noi zidim viaţa noastră fără de păcat ca pe un tărâm înlăuntrul nostru, unde Sfântul Duh poate veni nestingherit cu harul Său. Iar când vine Acela, El ne împărtăşeşte o înţelegere vie a ceea ce ne învaţă. Si deci, cum spunea Stareţul Siluan, "tot ceea ce ne-a învătat harul dintru bun început, noi trebuie să păzim până la sfârşitul vieţii." De neocolit este perioada când Dumnezeu ne părăseşte. Atunci, într’o încordare plină de suferinţe, noi încercăm să fim ca şi cum Dumnezeu ar fi cu noi, chiar dacă El şi-a retras ajutorul simţit...

Monahul la început nu se ocupă de nimic altceva decât cum să-şi treacâ ziua fără de pâcat. Şi atunci vine Duhul Sfânt şi ne descoperă tainele Fiirii Dumnezeieşti, cea ce nu poate dobândi omul pe căile theologiei abstracte. Când vorbesc despre această şcoală cu precădere monastică, nu înseamnă că atitudinea mea faţă de ştiinţa theologică este întrutot negativă. Nu, nu zic asta; iar în condiţiile istorice ale căderii noastre, ea este de neapărată trebuinţă. Mă mâhneşte doar faptul că multora dintre cei ce cheltuiesc o uriaşă energie spre a învăţa predania theologică a Bisericii, cunoasterea lor intelectuală le apare ca şi cum ar fi atins deja desavarsirea. Cu theologia abstracta este cu neputinţa a atinge desăvârşirea. In viaţa istorică puterea în Biserică este dată nu sfinţilor, ci cărturarilor, şi în aceasta constă, tragedia lumii si a Bisericii.

Viaţa monahului începe aşa cum ne-a învăţat cuviosul Stareţ Amvrosie al Optinei. El zicea: "Cela ce simplu va trăi, sute de îngeri cu el vor fi; dar pe cel ce întelepteste - până si ultimul îl părăseşte." Aşa şi eu, aş vrea să vă zic că viaţa noastră este cât se poate de simplă. Lucrul acesta este foarte important: Noi niciodată nu trebuie să căutăm a dobândi vreun semn vădit al dumnezeieştii bunăvoiri - facere de minuni sau altceva asemănător. Acestea niciodată nu fac parte din planul nostru! Ci planul nostru se exprimă doar în "cum să nu săvârşim vreun păcat." Eu încerc uneori să vă vorbesc despre măreţul tablou pe care ni l-a dezvăluit Dumnezeu în facerea cosmosului, în facerea omului "dupre chipul Său şi dupre asemănare." (Fac. 1:26) Aceasta o fac pentru ca voi să aveţi în vedere nu viaţa noastră neînsemnată, ci trăirea cu Dumnezeu şi dobândirea vieţii în întregul ei cuprins: şi cosmic, şi dumnezeiesc. Dar vorbesc şi despre faptul că nu trebuie să ne închipuim ca şi cum am fi ajuns deja acolo, şi nu asta trebuie să avem ca ţel înaintea noastră. Ţelul nostru este: "Cela ce simplu va trăi, sute de îngeri cu el vor fi."

De ce vorbesc astăzi ca şi cum aş fi îngrijorat? Da, sânt îngrijorat, pentru că gândindu-mă câte arătări ale bunăvoirii lui Dumnezeu ni s’au făcut deja, s’ar putea trezi în noi vreo dorinţă nefolositoare, neadevărată, mincinoasă, pierzătoare - de a ajunge la daruri asemenea Stareţului Siluan. Inţelegeţi care este teama mea: Noi ne aflăm în primejdie, pentru că avem un Părinte neînchipuit de mare - Cuviosul Siluan. Ceea ce s’a petrecut cu el este un fenomen dintre cele mai rare în toată istoria omenirii. Iar dacă noi ne vom strădui a dobândi aceleaşi daruri pe care el le-a avut, vom face o mare greşală. Niciodată nu trebuie să ne comparăm cu nimeni altul. Oricât de mic sau de mare ar fi înaintea lui Dumnezeu fiecare dintre noi, Dumnezeu "se îngrijeşte" de fiecare om aparte, comunicând inimii lui. Calea obişnuită nu este cea pe care o observăm la Sf. Siluan. El, ca şi Sfântul Serafim din Sarov, dintru bun început a trăit arătarea lui Hristos. Noi însă trebuie să avem un alt obiectiv: Creştinul de obicei trebuie să gândească cum, murind, să se fi curăţit prin pocăinţă. Şi atunci se va arăta Hristos omului în vecinicie...

Una din cele mai mari primejdii constă în putinţa noastră de a închipui. In vieţuirea noastră nu trebuie să ne închipuim că Dumnezeu este cu noi, şi că noi Îl vedem: trebuie să conştientizăm că Dumnezeu ne vede. Acest fel de a vedea lucrurile ne îngrădeşte de la alunecarea în închipuire: "Sânt proroc," "Sânt apostol," "Sânt sfânt," "Sânt aşa şi pe dincolo." Slobozi de orice închipuire despre sine, noi ne nevoim, şi ce vrea Dumnezeu, El va săvârşi fără noi, prin noi. Vă vorbesc despre cum trebuie să trăim pentru a ocoli rătăcirea. Şi când petrecem într’o stare de suferinţă a întregii noastre fiinţe - şi a duhului, şi a minţii, şi a inimii, şi a trupului, când suferim din toată făptura noastră, nevoindu-ne a nu păcătui - noi înşine nu gândim că ne facem părtaşi suferinţelor lui Hristos, dar Dumnezeu poate să recunoască acestea ca părtăşie în suferinţele lui Hristos şi poate să ni le atribuie, după judecata Sa, iar nu după a noastră. Calea noastră este totdeauna a ne smeri; iar a ridica si a proslăvi apartine lui Dumnezeu (Mt. 23:12). Aşa ca nu trebuie a ne îngriji sa ne ridicam pe noi înşine undeva, de perii capului. Trebuie să trăim cu un cuget cât se poate de smerit. Iar dacă Dumnezeu dăruieşte ceva, aceasta se întâmplă în forme exterioare care te lasă uimit. Aceasta însă este de la Dumnezeu, iar nu de la noi.

Calea cea mai grea este atunci când dintru bun început i se dă omului vederea lui Dumnezeu în lumină mare. Un astfel de om primeşte, cum ar fi, o "injecţie" care îl aseamănă cu Hristos în însăşi gândirea lui (1 Cor. 2:16; Flp. 2:5), în însuşi felul cum înţelege viaţa. El, Hristos, a urcat pe Golgotha în cele mai adânci suferinţe, ca să săvârşească o faptă contrară celei săvârşite de Adam. Iar precum prin greşala lui Adam Dumnezeu a blestemat această lume, aşa Hristos, prin înălţarea Sa pe crucea Golgothei, a pierdut blestemul şi a făcut slobodă intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl. Astfel noi trebuie să purtăm în sine şi această imagine a răscumpărării noastre prin suferinţa pe Golgotha şi prin Înviere, şi în acelaşi timp să conştientizăm nevoia absolută de a merge pe calea contrară a ceea ce a săvârşit Adam în Rai. Atunci viaţa noastră va fi asemenea cuvântului Sfântului Amvrosie al Optinei: simplu vom trăi, dar sute de îngeri cu noi vor fi. Iar cine trăieşte în închipuiri, că ar fi proroc, că sfânt - pe acela până şi ultimul îl părăseşte.

Iată un moment foarte important, pentru că de obicei în lume abia dacă vei găsi vreun om care să înţeleagă că acesta este un păcat. Domnul a spus Iudeilor: De nu veţi crede că Eu Sânt - Cel Care M’am descoperit lui Moisi în Sinai ca EU SÂNT - muri-veţi în păcatele voastre. Oamenii nu pot înţelege când păcătuiesc şi când nu păcătuiesc - singur Domnul Însuşi ne-o arată prin Duhul Sfânt. Iată pricina pentru care în lumea întreagă se întâmplă tot mereu ceea ce s’a întâmplat cu Adam în Rai, când a vorbit cu el Domnul Iisus Hristos; Adam nu a vrut să se vadă învinuit: "Tu mi-ai dat pe femeia asta, şi ea mi-a dat, şi eu am mâncat." (Fac. 3:12) Noi însă vom încerca să nu învinuim pe Dumnezeu şi să-I zicem: "De la faţa Ta soarta mea iese - Tu ce vrei de la mine?" Dumnezeu voieşte ca noi să ne asemănăm Lui în iubirea Lui. Iar dragostea lui Dumnezeu este o dragoste smerită.

Şi aşa, rogu-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, întipăriţivă şi amintiţi-vă până în sfârşitul vieţii voastre: Sarcina noastră este - în toată vremea a ne smeri. Pentru aceasta Domnul a spus: Cel se smereşte pre sine înălţa-se-va. Dar a ridica, Singur Dumnezeu poate să facă. Căci altfel, se va întâmpla contrar închipuirilor noastre: Atunci când vom crede că zburăm către Dumnezeu, în realitate rămânem pe loc... Iar dacă nu vom trăi în închipuire, atunci Domnul Însuşi va veni la noi. Sarcina mea este grea şi plină de răspundere, şi eu aş dori să-mi împlinesc datoria faţă de voi cu adevărat fără de păcat. Iar cele despre care v’am vorbit astăzi, rogu-vă, înscrieţi-le în inimile şi în minţile voastre, şi atunci vă veţi săvârşi calea în mare smerenie şi în mare tărie. Negreşit, vor fi ceasuri, săptămâni, ani, când ne vom petrece vremea fără simţământul viu că în noi lucrează Duhul. Această perioadă este importantă. Atunci ne vom putea arăta credincioşia în dragoste către Dumnezeu: fără a avea simţământul harului lucrător în noi, trăim aşa ca şi cum el ar fi cu noi. In cartea despre Stareţul Siluan eu scriu cum gândea el: "Dacă vom păzi cu credinţă poruncile lui Dumnezeu, veni-va vremea când harul va veni, şi de acum va rămânea pururea cu noi."

Şi deci, nu trebuie să ne grăbim. Unii părinţi la Athos, după patruzeci de ani sau mai mult au primit har mare, şi numai atunci. Şi această cale este cea mai sigură. Cu alte cuvinte, se întâmplă aşa: Sau dintru bun început se dă harul desăvârşirii, sau la mijloc, sau la sfârşit. Iar cea mai trainică situaţie este când se dă la sfârşit. Şi ne vom trăi toată viaţa ca şi cum de abia începem.