Naţionalismul şi Hristosul universal. Limitarea lui Hristos ca o cădere în întuneric. Neprimirea mănăstirii noastre din pricina naţionalismului. Manifestarea conştientizării "întregului Adam" în viaţa monastică. Universalismul creştin şi cel necreştin. Duhul vieţii, iară nu disciplina: "neorânduiala" nu este atât de importantă. Conştiinţa lui Hristos ca temeiul structurii. Rugăciunea curată răpeşte mintea de la cele neînsemnate. Nevoinţa exterioară — este prea puţin.

Cel ce a văzut Lumina Nezidită, şi în această Lumină a cunoscut pe Hristos Dumnezeu, nu va mai putea niciodată să nege cunoaşterea că Hristos este Dumnezeul cel adevărat, Ziditorul acestei lumi. Dacă El este Ziditorul acestei lumi, "prin Carele toate s’au făcut," atunci cum coboară gândirea noastră despre Hristos până la ideea naţionalismului, locul naşterii, vremea, epoca ş.a.m.d.? Toate veacurile au fost făcute de El. Cine a citit scrierile părintelui nostru Siluan, va şti că Hristos i s’a arătat. Căci în conştiinţa lui întotdeauna se cuprindea întreaga omenire: el nu putea mărgini pe Hristos, nu putea să-L facă nici american, nici asiatic, nici european, nici african. Intreaga lume, întregul cosmos - iată suflul Lui, mintea Lui cea ziditoare. Rugăciunea mea este pentru ca vouă tuturor celor cari aţi venit aci, să vi se descopere această viziune a lui Hristos. Şi atunci vor înceta toate patimile meschine, atunci fiecare dintre voi, în duhul său, va purta întreaga omenire, ca şi părintele nostru Siluan: întâlnindu-se cu păcatul, în orice împrejurare el se ruga pentru mântuirea lumii întregi. Şi noi trăim pe Hristos ca Dumnezeu Ziditorul şi ca Dumnezeu Mântuitorul Lumii.

Am venit să vă vorbesc astăzi despre structura mănăstirii noastre. In toate încerc sa am ca temei pe fericitul Stareţ Siluan, marele theolog. După vederea lui Hristos, lui i s’a dat rugăciunea pentru lumea întreagă ca însuşi pentru sine. Noi, cei zdrobiţi şi reduşi la zero printr’o conştiinţă individualistă, nu putem să înţelegem aceasta: noi ne luptăm pentru lucruri neînsemnate. Dar trebuie să dobândim pe Hristos-Dumnezeu, Care este una cu Tatăl, Care singur ne duce la Tatăl, şi altă cale nu este, fără numai printr’Însul şi într’Însul.

Deşi vorbesc pe ruseşte - pentru că îmi este mai uşor, şi mintea mea nu se poticneşte în căutarea cuvintelor - în orice caz, trebuie făcută o traducere. Greutatea mănăstirii noastre constă în faptul că noi vrem să păstrăm o viziune atotcuprinzătoare, "cosmică." Şi pe ce limbă am putea vorbi despre aceasta?! Vorbind mai grosolan, eu acum nu cunosc un Hristos nici grec, nici rus, nici englez, nici arab, "nici..., nici..., nici..." Hristos pentru mine înseamnă toate - fiinţare şi cosmică, şi mai presus de cosmos. Inaintea morţii mele, cu stăruinţă vă rog: Părăsiţi toate cele neînsemnate, întoarceţi-vă mintea numai către acest Hristos. Şi atunci mănăstirea va fi ceea ce voim să o vedem a fi: loc şi şcoală pentru mântuirea vecinică, unde ne învăţăm a fi asemenea Lui.

Sfânta Scriptură adesea vorbeşte despre faptul că Domnul a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele lumii întregi. Iară când noi adăogim o mărginire acestui Hristos, atuncea pierdem absolut tot, şi cădem în întuneric. Incepe întunericul urii între naţionalităţi, vrajba între păturile sociale ş.a.m.d.

Citiţi pe Sfântul Siluan, acolo unde zice că în lumea aceasta fiecare îşi are ascultarea lui: unul este împărat, altul patriarh, al treilea învăţător sau profesor, al patrulea muncitor. "Şi aceasta nu este important": a fi împărat sau a fi muncitor, pentru Stareţ nu era nici o diferenţă. Important este cine mai mult iubeşte pe Hristos, cine îl "asimilează," după cuvântul apostolului: Aceasta să se cugete întru voi, carea şi în Hristos Iisus (Flp. 2:5). Cu alte cuvinte, noi înşine trebuie să purtăm adânc în sine conştiinţa pe care o vedem în Hristos, şi să trăim lumea ca pe un singur Adam, şi să ne rugăm pentru întregul Adam. Iată adevăratul creştinism dreptslăvitor! Şi, rogu-vă cu stăruinţă, pentru nimeni să nu lepădaţi pe acest adevărat Hristos, Făcătorul întregii lumi şi Mântuitorul Dumnezeu! Dacă voi veţi reduce pe Hristos la nivelul naţionalităţii, atunci să ştiţi că sânteţi în întuneric. Poţi vedea realităţile vieţii care ne despart, însă aceste realităţi se pot depăşi printr’o silinţă omenească; dar conştiinţa lui Hristos Dumnezeu se dă prin Duhul Sfânt.

Pentru ce vorbesc despre acestea astăzi, când am în vedere structura mănăstirii noastre? Voi vedeţi din experienţă cât de puţini sânt cei ce ne primesc... Pentru ce această lepădare? Pentru că Hristosul nostru este Dumnezeu Cel nemărginit? Pentru că El S’a răstignit nu numai pentru cei credincioşi, ci şi pentru toţi cei de la Adam şi până la cel mai de pe urmă ce va din femeie să se nască? Pentru aceasta să ne lepede? Dar să o ştiţi şi pe aceasta: Cu cât mai aproape ne aflăm de paşii lui Hristos Care mergea pe Golgotha să-şi dea viaţa pentru întreaga lume, cu atât mai puţini vor fi în jurul nostru.

Şi când vă văd pe voi, câţiva, care aţi venit aici atraşi de duhul Fericitului Siluan, eu mă bucur cu adâncă bucurie, dar mă voiu bucura cu o şi mai adâncă bucurie, şi chiar cu o bucurie nemuritoare, dacă vă veţi însuşi ceea ce i-a fost dat Fericitului Siluan, cu arătarea lui Hristos. Eu am înţeles sarcina mănăstirii noastre ca fiind un ajutor celor ce citesc orbeşte pe "Stareţul Siluan," neînţelegând nicidecum faptul că acest om primise darul rugăciunii ipostatice, şi întotdeauna se ruga pentru întreaga lume. Astfel, această învăţătură a Stareţului şade ca temei mănăstirii noastre. Pe cei care vin aicea, cu stăruinţă rog: însuşiţi-vă duhul părintelui nostru Siluan! Atunci Lumina cea Nezidită vă va umbri, şi în această Lumină veţi vedea Dumnezeiasca nemărginire şi imposibilitatea de a reduce pe Hristos la orice altă formă decât cea a Dumnezeului Absolut, Făcătorul lumii, al Cerului şi Pământului.

Când ne aflăm în faţa sarcinii de a zidi o astfel de mănăstire, unde vin oameni născuţi în diferite ţări, vorbind diferite limbi, atunci bineînţeles că din punct de vedere practic întâmpinăm multe greutăţi. Dar voi toţi, şi fiecare, ajutaţi-mi să construiesc o mănăstire cu o astfel de conştiinţă! Citiţi pe Sfântul Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, care zice că Hristos a murit pentru lumea întreagă, pentru păcatele a toată lumea (1 Ioan 2:2)! In Evanghelie, Samarinenii ziceau: Noi înşine am auzit şi ştim, că acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii (Ioan 4:42). Aceeaşi vedeţi şi la apostolul Pavel, care vorbeşte despre faptul că nu este Iudeu nici Ellin (...), nu este parte bărbătească nici femeiască (Gal. 3:28; Col. 3:11), dar de este cineva în Hristos, zidire nouă este (2 Cor. 5:17). Acest ţel stă înaintea noastră.

Dacă vom pune acest gând ca temei mănăstirii noastre, se va naşte un şir nesfârşit de neînsemnate neînţelegeri în cei ce refuză acest principiu - credinţa noastră. De câte ori nu am auzit că cineva dintre fraţi sau surori este nemulţumit că slujba se face în limba asta sau ailaltă, în loc de a-şi da silinţa să înţeleagă Liturghia în general şi să înveţe limbile. Atunci vor dispărea toate cele neînsemnate - şi meschinăriile. Atuncea va putea să se facă unirea noastră în Hristos. Căci altfel nu vom putea înţelege pe acest Hristos precum El Însuşi voieşte: Cela ce M’a văzut, a văzut pre Tatăl (Ioan 14:9). Când "vedem pre Tatăl în Hristos," vedem în El pe Ziditorul lumii acesteia, al cosmosului, şi gândirea noastră se va schimba radical.

Eu nu am văzut pe cineva să obiecteze Sfântului Simeon Noul Theolog când zice că, prin pocăinţă, treptat ni se deschid uşile cunoaşterii Dumnezeieşti. Astfel calea către cunoaşterea acestei lumi Dumnezeieşti trece mai presus de toate prin credinţa şi dragostea pentru Hristos şi prin pocăinţă. Când vedem pe Hristos aşa cum este, atunci începem a vedea pe noi înşine, cât sântem de reduşi, păcătoşi, de nimic, şi începem a ne tângui pentru sine. Şi, în măsura tânguirii noastre, se naşte dragostea pentru lumea întreagă, dispar dezbinările, şi totul se face una în Hristos. Şi aşa, din însăşi experienţa noastră, am văzut că trebuie să purtăm în sine, mai presus de toate, anume această conştiinţă, şi de abia atunci să vorbim despre alte subiecte. Altfel, chiar dacă vom păzi toată disciplina şi rânduiala exterioară, conştiinţa noastră va rămânea "iudaică." Adică: Iudeii nu au intrat în divan, ca să nu se spurce, ci să mănânce Paştile (Ioan 18:28); iară ei au lepădat pe Hristos ca Messia şi ca Mântuitor al lumii, pentru că El venise pentru întreaga lume, şi nu numai pentru ei - pentru Evrei. Cum s’au rupt ei de Hristos? Ei îl voiau pe Hristos numai pentru sine.

Vorbesc acum cu durere în inimă, dar eu nu vreau ca pe voi să vă doară inima aşa ca pe mine, ci doresc să vă bucuraţi că aţi găsit un loc unde putem slobod să vorbim despre marele nostru Dumnezeu - Hristos.

Există aşa-numita "viziune universală," care bagă "într’o singură coşniţă" şi pe Hristos, şi pe Buddha, şi pe Mahomed, şi pe Confucius, şi pe ceilalţi, ca pe "învăţători ai omenirii," mai mici sau mai mari. Cândva şi eu am fost atras de această idee. Dară mie multdorită îmi este conştiinţa lui Hristos, Care poartă în Sine întreagă această lume. Şi în aceasta constă universalismul persoanei creştine.

Astfel, în structura vieţii noastre, încercaţi să puneţi ca temei ceea ce am spus acum. Cuvântul pentru Hristos nu are sfârşit, nu are hotare, iar astăzi am vrut să spun câteva cuvinte simple şi pe înţeles, pentru ca noi să trăim creştineşte.

Viaţa de obşte te învaţă că, prin ascultare, începi să pătrunzi în psihologia altora. Şi aşa, învăţându-te să trăieşti cu o singură maică N, sau cu maica NN, înseamnă să fi învăţat a trăi cu milioane de persoane asemănătoare lor, pentru că între miliardele de oameni de pe pământ sânt mulţi asemenea lor. Şi aşa, în viaţa de obşte se pot depăşi toate elementele neînsemnate: împărat sau tâmplar - nu asta este important. Important este conştiinţa că Hristos este Dumnezeu; şi cine Îl iubeşte, acela în vecinicie va fi lângă El, "acolo unde este El."

Când cineva vine în mănăstirea noastră având experienţa altor mănăstiri, îi poate veni ideea că la noi este neorânduială şi nu avem disciplină. Iar eu nicicum nu mă laud că la noi nu este disciplină - sau că la noi este disciplină; acesta este un lucru mic. Ci cum să păstrăm duhul vieţii - iată problema ce stă înaintea noastră...

Toate zilele şi toate nopţile mi le petrec în aşteptarea plecării mele. Nu ştiu ce mă reţine, dar cred că voi nu sânteţi încă destul creştini dreptslăvitori, şi că între voi există încă dezbinări, ură, certuri. Apostolul Pavel spune că şi dacă există certuri, unde unii se impun şi asupresc, dar mai bine este să rabzi ocara, decât să ocărăşti. Iar dacă vom avea îndrăznirea de a purta neputinţele fratelui nostru, atunci, în acest duh, bineînţeles, se va păstra unirea. Şi aşa, oricui dintre noi i-ar veni gândul că la noi este multă neorânduială, amintiţi-vă că nu asta este important! Important este să domnească între noi deplina conştiinţă că sântem în Duhul lui Hristos Dumnezeu. Şi atunci, cum spune Sf. Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul, între noi rămâne unirea în împărtăşire duhovnicească (Ioan 17:23). Altfel va fi între noi ceea ce se întâmplă în lume, şi cu precădere în cercurile intelectuale, unde împărăţeşte o cumplită singurătate. Acolo fiecare persoană crede că a dobândit propria viziune a vieţii, şi o îndrăgeşte. Iar când viziunea lui nu coincide cu a altora, ei nu pot trăi împreună. Dară voi "fiţi ca pruncii," pe care-i poţi aduna, şi îndată se armonizează.

Astfel încât, adevărata structură lăuntrică se clădeşte în felul următor: Noi credem în Hristos Cel răstignit pentru păcatele întregii lumi, ca Fiul Tatălui Cel Întrupat, ca Cel ce a primit chipul fiinţării noastre, şi Îl iubim. Şi atunci când dorim să păzim poruncile Lui, vom fi plângând în fiecare noapte, cerându-i să urmăm Lui, şi nu acestei lumi. Noi ne-am îndepărtat de lumea aceasta, pentru că ea trăieşte în vrăjmăşie, în întuneric...

Principalul l-am spus: care trebuie să fie dispoziţia voastră duhovnicească. Şi atunci, chiar şi viaţa noastră neorganizată va fi totuşi prielnică rugăciunii şi plânsului. Dar dacă vom introduce o oarecare disciplină, dacă vom începe să ne dezbinăm unul de altul, fiindcă cuiva nu-i place caracterul altcuiva, atunci mănăstirea noastră nu va avea nici o valoare. Şi eu nicicum nu doresc să zidesc sau să întemeiez aici o astfel de mănăstire, unde să se ivească certuri şi socoteli omeneşti meschine.

Atunci când v’am propus să-mi puneţi vreo întrebare, din tăcerea răspunsului vostru înţeleg sensul cuvântului lui Hristos Care a zis: întru acea zi nu Mă veţi întreba nimica. Când mintea noastră întreagă este îndreptată către Dumnezeu, dispar toate întrebările. Rămâne o singură întrebare: "Cum să cuprindem în sine acest duh, şi să îl purtăm?"

Indreptând duhul nostru către Singur Dumnezeu, putem dobândi starea rugăciunii curate. Iar când rugăciunea devine curată, atunci se naşte în om o viziune de alt ordin: tot ceea ce primise în această lume - fie din experienţa proprie, fie din învăţătura în şcoală - totul rămâne îndărăt, totul se "depăşeşte." In starea de rugăciune curată omul nu-şi mai cunoaşte nici vârsta, nici starea lui socială, ba chiar şi ierarhică; ci el se roagă ca minte vecinică înaintea Celei dintâi Minţi Vecinice. Şi toate lucrurile astea de nimic - sânt depăşite... Când sântem duşi într’alt chip de fiinţare, atuncea trăim în el, şi cunoaştem acestea prin însăşi viaţa.

Siluan a văzut pe Hristos când era doar un tânăr soldat agramat. Şi în ce stare s’a aflat ca urmare? O jumătate de veac de rugăciuni, pentru întreaga lume: "Doamne, dă întregii lumi să Te cunoască în Duhul Tău cel Sfant." Dar nu putem ajunge la rugăciunea curată pe altă cale, fără numai prin pocăinţă. Toată fapta prin care am lepădat pe Hristos, prin care ne-am îndepărtat de El, se face pentru noi pricină de adânc plâns de pocăinţă. Şi prin această cale a pocăinţei, care ne curăţeşte de toată patima păcătoasă, dintr’o dată ne aflăm în stare a pătrunde în tărâmul Dumnezeieştii Lumini. Şi atunci, dintr-o dată ni se înfăţişează un alt tablou. Nicicum nu gândesc ca într’un scurt ceas să vă fac cunoscute toate. Sânt mulţi nevoitori în sfera theologică, de care am putea vorbi. Dar mai presus de toate, voi toţi, cei care aţi venit aci, să aveţi în mintea şi în inima voastră tânjirea către Hristos, Cel ce urcă pe Golgotha ca să piardă blestemul lui Adam cel căzut - blestemul întregului Adam, iar nu numai al Evreilor, şi nu numai al Ruşilor, sau al Francezilor, sau al altui neam, ci al întregii lumi. Şi atunci, nimic altceva nu va mai putea să vă atragă...

Şi să vă dea Dumnezeu, vouă tuturor şi fiecăruia, să păstraţi această adevărată credinţă. Nu lăsaţi pe nimeni să vă răpească această conştiinţă! Ea ne-a fost dată de Duhul Sfânt. A se ruga pentru întreaga lume şi a îşi iubi vrăjmaşii - nu este nicidecum o erezie, aşa cum adeseori auzi de la cei a căror bunăcinstire îi duce la păzirea posturilor sau a altor manifestări exterioare ale ascezei: aceasta este puţin lucru, şi de departe neîndestulător. Trebuie să renaştem din însăşi rădăcina noastră.