La începutul anilor ’90 au venit la Mănăstire oaspeţi din Rusia - fenomen foarte rar în acei ani. Fiind de faţă la una din cuvântările Stareţului împreună cu obştea mănăstirii, unul din oaspeţi a cerut Stareţului să rostească un ultim cuvânt pentru monahism. Văzând în această semnificativă întâlnire Pronia lui Dumnezeu, Stareţul a început să vorbească, adresând cuvântul întregii Biserici Ruse. Întâlnirea l-a răscolit pe Stareţ în chip deosebit, căci de-a lungul întregii sale căi creştineşti el adânc se plecase înaintea nevoinţei muceniceşti pe care a răbdat-o Biserica Rusă în veacul al XX-lea. Fiind în pragul morţii, în acel moment Stareţul s’a hotărât să dezvăluie ceea ce îi fusese dat să trăiască de-a lungul a multe decenii în rugăciunea sa neîncetată pentru Biserica Rusă, precum îi fusese arătat de către Duhul Adevărului. În acea cuvântare Stareţul cu frică a cutezat să rostească aceste cuvinte îndrăzneţe: "Duhul lui Dumnezeu mă înştiinţează pentru adevărul cuvintelor mele în legătură cu Biserica Rusă şi cu Patriarhul ei cel de Dumnezeu dat. Stăruitor vă rog pe toţi: Ascultaţi-mi cuvântul pe care Dumnezeu mi l-a dat, şi pentru care toată răspunderea o iau asupră-mi." Ele sunau ca mărturisirea lui înaintea întregii Biserici Ruse, şi ca testamentul lui pentru întreg credinciosul popor rus.

Atât Stareţul Sofronie cât şi părintele şi povăţuitorul lui duhovnicesc, Cuviosul Siluan Athonitul, priveau prigonita Biserică Rusă, în suferinţele ei pentru credinţă, ca pe o pildă de nevoinţă mucenicească pentru întreaga lume creştină. În anii de după Revoluţie, contemplând în duh bătălia credinţei în Hristos Dumnezeu, cu necredinţa, Stareţul simţea că înfruntarea cea mai crâncenă avea loc în Rusia. Din această pricină rugăciunea sa pentru credincioşii acelui pământ era deosebit de arzândă. Cu toate acestea, la Mănăstirea Sf. Panteleimon de la Athos, unde Părintele Sofronie şi-a început calea monahală, atitudinea faţă de Biserica Patriarhală Rusă era departe de a fi binevoitoare. În unii din ierarhii şi preoţii ei, Stareţii athoniţi vedeau pe "vânzătorii" lui Hristos, care în chip făţarnic făceau compromisuri cu regimul atheist. Într’o scrisoare către David Balfour, Stareţul scria: "(...) Stareţii athoniţi se raportează nebinevoitor faţă de Mitropolitul Serghie. (...) Eu nu mi-am ascuns simpatia faţă de Biserica Patriarhală Rusă, şi de aceea m’am văzut supus unei oarecare persecuţii." Stareţul îşi amintea cum l-au chemat odată la o sinaxă cu monahii unde i-au cerut să se lepede de convingerile sale faţă de Biserica Rusă. Tăcut, el le-a ascultat învinuirile, rugându-se lui Dumnezeu să-l lumineze şi să-i dea cuvântul de folos. Într’un anume moment a simtit în inimă: "Ei, acum vorbeşte!" Şi Părintele Sofronie s’a ridicat să vorbească. Cuvintele lui simple, dar care purcedeau din experienţa dată lui de sus, au învederat adevărul ca pe un fapt vădit ce nu mai cere nici o altă dezbatere. După întâmplarea de mai sus, atitudinea faţă de Biserica Rusă în mănăstire s’a schimbat întrucâtva. Acum, la începutul celui de-al treilea mileniu, ne aflăm în faţa dovezii vădite a adevărului cuvintelor lui, cărora însăşi istoria le poartă mărturia. După câteva decenii, slobozită de asuprirea comunismului, Biserica Rusă s’a ridicat din cenuşă ca singurul martor negreşalnic al adevărului Dreptei Slăviri în Rusia care şi-a păstrat credincioşia faţă de Cel Care i-a aşezat temeliile - Hristos. După şaptezeci de ani de stăpânire atheistă, "porţile iadului nu au biruit-o." (Mt. 16:18)

În anii celui de-al Doilea Război Mondial, fiind deja la pustie, adesea se ruga nopţi întregi pentru toate popoarele "ca într’un fel de nebunie": era strigătul lăuntric către Dumnezeu pentru pacea întregii lumi. Însă, ca şi mai nainte, prigoniţii Rusiei ocupau primul loc în conştiinţa lui. Rugăciunea pentru ei era la începutul tuturor rugăciunilor lui, şi la mijloc, şi la sfârşit. Acea rugăciune l-a legat pe Stareţ pentru totdeauna cu un fir duhovnicesc nevăzut de soarta Bisericii Ruse.

Venind în Franţa după război, Stareţul în chip firesc a făcut cerere de a fi primit în clerul Exarhatului Bisericii Ruse. Stareţului îi era străină conştiinţa acelora dintre emigranţi care rupseseră comuniunea liturgică cu Biserica Patriarhală, în virtutea opoziţiei lor faţă de situaţia politică contemporană din Rusia, şi care socoteau lupta cu puterea sovietică ca momentul esenţial şi cel mai important al vieţii lor. În acei ani, apartenenţa la jurisdicţia Patriarhiei Moscovite în Franţa, ba chiar în întregul Apus, era supusă multor greutăţi. Toţi cei ce mergeau la Biserica Rusă a Patriarhiei Moscovei erau socotiţi "agenţi ai lui Stalin" şi, inevitabil, erau supuşi unor presiuni morale. Pentru faptul că aparţinea Bisericii Patriarhiei Ruse, Stareţul a fost nevoit să plece de la Institutul Sfântul Serghie din Paris. Însă Stareţul primea cu recunoştinţă faţă de Dumnezeu aceste încercări: vedea în ele "o oarecare măsură de împărtăşire" a suferinţelor poporului orthodox rus. Stareţul spunea: "Biserica în Rusia este Biserica în iad." Era puternic atras, anume să fie cu ei "în iad," să se roage împreună cu ei. În 1958 Părintele Sofronie a călătorit în Rusia la invitaţia oficială a Patriarhiei Moscovei, cu intenţia tainică de a rămâne în Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie, spre a împărtăşi soarta Bisericii suferinde. La întrevederea cu Preafericitul Patriarh Alexei I, când i-a dezvăluit intenţia sa, Preafericitul i-a răspuns: "Părinte Sofronie, veniţi mâine, şi vă voiu da răspuns." În ziua următoare Patriarhul a spus: "Părinte Sofronie, nu pot toate." Stareţul s’a văzut nevoit să se întoarcă în Apus, însă părtăşia vie în rugăciune cu poporul suferind se întipărise adânc în conştiinţa lui. Fusese izbit de contrastul neînchipuit pe care îl prezenta atunci viaţa din Rusia Sovietică. Pe de-o parte, poporul adânc credincios; oamenii sufereau la vederea necredinţei celorlalţi şi plângeau pentru cei ce refuzau să vadă cea atât de limpede, atât de "vădită" Fiinţă şi prezenţă a lui Dumnezeu, trăind starea celor necredincioşi ca pe cea mai cumplită nefericire. Pe de altă parte, necredincioşii, cărora le era ruşine că printre ei încă se aflau atâtea "prejudecăţi," şi care făceau totul pentru a izbăvi ţara "progresistă" de aceste rămăşiţe ale vechii "ignoranţe."

Stareţul îşi amintea mai cu seamă de o întâmplare în Biserica Academiei Duhovniceşti a Moscovei, unde slujise Liturghia. La sfârşitul slujbei, poporul se înghesuia să sărute crucea. Mulţi plângeau, dar o femeie în vârstă plângea cumva în chip deosebit, chiar dacă liniştit - cu frângerea unei inimi îndurerate. Stareţului i s’a îndurerat sufletul de compătimire şi a simţit cum i se rupe inima. A luat crucea în mâna stângă, iar cu dreapta a ţinut capul bătrânei şi a întrebat-o încet la ureche: "Care vă este durerea?" "Am un fiu necredincios," a răspuns ea, şi a plecat, plângând şi mai tare. Stareţul a rămas impresionat de adâncul suferinţei ei: era nu mai mică decât suferinţa unei mame ce şi-a pierdut singurul ei fiu.

După căderea sistemului comunist a început renaşterea duhovnicească a poporului rus. O dată cu aceasta s’au ivit nu puţine noi mişcări bisericeşti şi în afara Bisericii. În aceşti ani grei, întărit de mărturia lăuntrică a dreptăţii Bisericii Ruse, Stareţul a chemat pe fiii ei să se ţină neclintit de omoforul ei mântuitor. Unul dintre duhovnicii ruşi a împărtăşit Stareţului Sofronie îndoielile lui, stârnite de anumite manifestări din Biserica Rusă. Drept răspuns, Stareţul i-a scris:

"(...) Rog cu stăruinţă pe Sfinţia Voastră să faceţi ascultare glasului meu, al unui om păcătos: Tineti-vă cu toate puterile numai de Biserica Patriarhală. Ţineţi-vă până la "mărturisire" (ca să nu ZIC Până la "martiriu", adică până la moarte. Mântuirea este numai în Ea. Toate celelalte mişcări, oricât ar fi ele de evlavioase în ce priveşte manifestarea lor exterioară - sânt curse ale vrăjmaşului. Prin ele vine numai răzvrăt, ură, obştească pierzanie.

Vă scriu acestea cu deplină conştiinţă a răspunderii mele înaintea lui Dumnezeu şi a Bisericii celei Răscumpărate cu scump Sângele Fiului lui Dumnezeu celui întrupat.

Oricât ar fi de neocolit neajunsurile - Ea şi numai Ea singură îşi va afla calea Sa cea adevărată. Aşa spunea la vremea sa Ioan Gură de Aur. Aşa spunea Cuv. Serafim din Sarov. Aşa gândesc toţi nevoitorii tuturor generaţiilor care cu adevărat se tem de a greşi."

Ierom. Nicolai Saharov