Cuvântare de slavă înalţ Dumnezeului nostru, Care mi-a dat bucuria să vă văd adunaţi astăzi la un loc. Nu ştiu ziua când voiu muri, dar experienţa ultimilor ani m’a învăţat să-mi aştept sfârşitul vieţii în fiecare zi. Din voia Domnului, asupra mea a căzut datoria de a purta mărturie pentru părintele nostru duhovnic Siluan, pe care mi l-a arătat în adevărata sa măreţie. Prea plin de conştiinţa micimii mele, eu pronunţ aceste cuvinte plin de o mare frică. Ceea ce am învăţat la picioarele lui, în timpul vieţii lui, eu nu vreau să păstrez numai pentru mine, ci ard de dorirea de a o împărtăşi vouă tuturor în aceeaşi plinătate în care a binevoit Domnul să-mi descopere pe alesul Său. Voiesc, şi mă rog lui Dumnezeu, ca El să descopere vouă aşteptarea inimii mele: a preda vouă ceea ce am primit eu, ca testamentul meu.

* * *

În împreună-vieţuirea monastică în rânduiala ideală, se pune ca ţel dobândirea acelei uniri pentru care S’a rugat Hristos: Ca toţi una să fie, precum Tu, Părinte, întru Mine, şi Eu întru Tine, ca şi ei întru noi una să fie (Ioan 17:21); cu alte cuvinte, după chipul unimii Sfintei Treimi. Unul este Dumnezeu, dar unul în trei Ipostasuri-Feţe; şi după cuvintele descoperirii Sfintei Scripturi: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre a noastră asemănare (Fac. 1:26), trebuie să înţelegem că în mintea cea fără de început a Făcătorului nostru, omul este gândit ca unul, unul singur, însă într’un mare număr de ipostasuri. În această minunată unime, fiecare, într’un oarecare sens, înlăuntrul ipostasului său, este centru a toate: toti si toate sănt pentru el. Iar el la rândul lui toate ale sale și pe sine întreg se dă tuturor si fiecăruia. Nu este nici mai mare, nici mai mic. Fiecare, purtând în rugăciunea sa pe toţi membrii obştii, tinde să dobândească ceea ce ni se pune înainte ca poruncă, "să iubeşti pre aproapele tău ca însuţi pre tine" (Mt. 22:39), cu alte cuvinte, ca propria "sa" viaţă. Dacă membrii obştii monahale poartă în sine cu adevărată înţelegere această sarcină, atunci ei înrâuresc binefăcător unul pe altul în obşteasca nevoinţă de a dobândi unimea în Dumnezeu. Astfel se făureşte împreunarea eforturilor, o strânsă colaborare, o convergenţă în avântul unei binecinstitoare înfăptuiri care asigură înălţarea în sfera duhovnicească a Împărăţiei Sfintei Treimi.

* * *

Îmnreună-trăirea monastică se dovedeşte a fi condiţia cea mai prielnică pentru lărgirea conştiinţei noastre până la limitele ce ne sănt puse înainte ca ţel final, ca realizarea chipului şi asemănării lui Dumnezeu în "om-omenire": Ca să fie una precum şi noi (Ioan 17:11). Nevoinţa aceasta fiind nesfârşit de mare, bineînţeles că nu poate fi uşoară. Ea este "calea cea strâmtă," plină de adânci suferinţe, despre care vorbeşte Hristos (Mt. 7:14). Toată viaţa noastră noi putem creşte însufleţiţi de cuvântul şi de pilda lui Hristos Însuşi, până ce vom ajunge la unimea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos (Ef. 4:13).

Mântuirea constă în primirea darului vieţii dumnezeieşti în vecinica ei deplinătate. Zicând "deplinătate," noi avem în vedere forma ipostatică a fiinţării. Deplinătatea, noi o înţelegem ca iubire care este proprie desăvârşirii cunoaşterii, şi aceasta în vârtutea împartășirii în însăși ființa.

Nu strică să repetăm că dragostea strămută viaţa celui ce iubeşte în persoana celui iubit: existenţa celor iubiţi ai mei devine conţinutul vieţii mele. Dacă eu cu toată fiinţa mea iubesc pe Dumnezeu, după înţelesul întâii porunci: Să iubeşti pre Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, şi din tot sufletul tău, şi din tot cugetul tău (Mt. 22:37), atuncea eu petrec întreg în El. Şi numai aşa viaţa Lui devine a mea. Dacă eu, asemenea lui Hristos, până în sfârşit (Ioan 13:1) iubesc pe toţi, atunci viaţa tuturor, prin puterea iubirii devine viaţa mea. Şi nu numai în sensul cantitativ al cuprinsului, ci şi calitativ, prin preschimbarea firii mele omeneşti după harul lui Dumnezeu. Astfel, aceasta apare ca un deosebit rod al petrecerii noastre în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în noi. Iar aceasta este vecinicia cea vie, cu alte cuvinte, personală, ipostatică.