"Pocăiţi-vă!": de la etică la fiinţialitate. Pilda din Evanghelie cu tânărul bogat. Despre diferitele nivele: Maria şi Martha. Tema persoanei. "De la Dumnezeul cel mare să ceri numai cele mari. " Pentru suferinţele lui Adam: Hristos, ca răspuns la ele. Pentru înţelegerea "graiului" lui Hristos, urmând Lui. Prin răbdare se primeşte simţământul fiinţei. Despre înfiere: "Al Tău sânt eu."

Binecuvântat fie ceasul acesta pe care ni l-a dat Domnul nostru cel bun. În pace şi cu linişte putem vorbi despre diferitele puncte ale căii noastre celei lungi.

Minunată este calea noastră: ea ne depăşeşte mintea, şi duhul nostru se vede neputincios a urma "pildei" lui Hristos (Ioan 13:15), Dumnezeul nostru, Care a adus pe pământ focul dragostei Tatălui (Lc. 12:49).

Astăzi mă voiu opri la tema pocăinţei şi a înfierii, în ciuda faptului că aceste stări, în formele lor culminante, scapă oricărui cuvânt omenesc, noi totuşi vom "înnebuni" şi vom vorbi, în măsura puterii noastre, despre cele ce sânt neţărmurit, negrăit de mari şi de măreţe.

De câte ori am repetat deja că noi ne începem călătoria cu micul pas al pocăinţei. Însă sfârşitul acestei căi, după înţelesul nostru, este îndumnezeirea omului. Când îndrăznim a vorbi despre astfel de lucruri, mulţi oameni, înfricoşându-se, se sfiesc şi se ruşinează. Dar doară de ar şti ei de câtă frică este plin sufletul nostru de a nu greşi în orişice cuvânt ce priveşte cea mai sfântă decât toţi şi decât toate - Dragostea Tatălui!

Dar cum ne vom apropia de această temă? Ci lăsând deoparte pentru moment unele amănunte, vom vorbi despre esenţa lucrului.

Inceputul propovăduirii lui Hristos este cuvântul "Pocăiţi-vă." (Mt. 4:17) Iar dacă îl vom cerceta, vom afla (precum în multe alte cuvinte ale lui Hristos) foarte multe, aş zice, "nivele"; iar noi sântem nevoiţi încă a afla un grai pentru acestea. Şi iată eu aş numi două dintre nivelele pocăinţei: unul - cel care rămâne în limitele eticii; celălalt - în care se vorbeşte de-acum nu despre elemente etice, ci despre însăşi vecinicia, adică despre Dumnezeu. Primul priveşte nivelul înţelegerii omului ca făptură, şi omul nu poate (şi nici nu înţelege cum e cu putinţă) a deosebi cele două chipuri ale pocăinţei. Pe primul l-aş numi "actul etic," iar pe celălalt "trecerea de pe o orbită pe alta, vecinică." Pentru moment nu vom încerca să lămurim de este cu putinţă sau cu neputinţă a trece de la cele vremelnice la cele vecinice, sau de la etică la fiinţialitate.

O pildă a unui act de pocăinţă adânc şi frumos putem vedea la tânărul din Evanghelie, care înseta după vecinicia Dumnezeiască, şi l-a întrebat pe Hristos ce trebuie să facă pentru a trece de la ale vremii către cele vecinice. Domnul, căutând cu dragoste către acel tânăr, i-a zis:

- Păzeşte poruncile...
- Care?
- Nu ucide, nu preacurvi, nu răpi...

Tânărul a răspuns:
- Din tinereţile mele am păzit acestea; ce încă nu am ajuns să fac?

Atunci Domnul i-a zis:
- Dacă vrei să fii desăvârşit, părăseşte toate cele dinainte, toate avuţiile şi toate cunoaşterile tale, şi sărac, urmează Mie.

N’a putut purta tânărul (Mt. 19:16-22).

Din povestirea evanghelică vedem că tânărul cu pricina era un iudeu binecinstitor al acelor vremi când aşteptarea Mesiei se împlinise. Din punct de vedere moral, etic, el se afla la un nivel înalt, dar există un alt nivel mai mare, ce are în vedere de acum sfera Dumnezeieştii Fiinţe Nefacute şi dintru început. Astfel pilda ne arată că sânt multe gradaţii diferite ale stărilor duhovniceşti ale oamenilor. Iar trecerea de la vremelnic la vecinic pare cu neputinţă, precum tot cu neputinţă este în matematică trecerea de la număr la infinit. Cele două nu se pot compara.

Altă pildă: Erau în Vithania două surori, Martha şi Maria. Pe amândouă le iubea Hristos, şi amândouă iubeau pe Hristos şi credeau că El este Mesia. Şi iată că atunci când a venit la ele, Martha se ocupa de o mulţime de lucruri legate de primirea oaspeţilor, se ocupa cu gospodăria; iar Maria, când s’a apropiat de ea Purtătorul unui astfel de Duh precum era Hristos, s’a aşezat la picioarele Lui ca, însetată, să audă fiecare cuvânt al Său. Şi ce credeţi? Când Martha, împovărată de muncile şi grijile de zi cu zi, şi de toate greutăţile gospodăriei, s’a întors către Hristos şi i-a zis: "Spune Mariei să mă ajute," Domnul i-a răspuns cu dragoste: "Martho, Martho, tu te grijeşti acum cu atâta dragoste de primirea Mea, însă Maria şi-a ales partea mai mare, iar partea aceasta nu se va lua de la ea." (Lc. 10:38-42)

Vedeţi diferenţa: Planul dragostei etice sau văzute, al relaţiilor noastre fireşti, omeneşti - vrednic de laudă, dar care nu ne dă încă dumnezeiasca vecinicie. Domnul însă zice: Cerul şi Pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece (Mt. 24:35). Citind cuvintele lui Hristos, fără să vrem ne amintim: întru început era Cuvântul, şi Cuvântul era către Dumnezeu, şi Dumnezeu era Cuvântul (Ioan 1:1). Vedeţi cât de aproape trăiau cele două surori una de alta, şi în acelaşi timp, ce uriaşă distanţă în setea lor. Una din ele, Maria, era gata să-L primească într’o stare de neluare aminte a neajunsurilor în planul celor de zi cu zi, în timp ce cealaltă îşi arăta toată dragostea în fiecare amănunt exterior. Vedeţi diferenţa de nivele: unul - "Întru început era Cuvântul"; iar celălalt - dragoste "din toată inima şi din toată mintea," (Mt. 22:37) dar care încă nu depăşeşte hotarele vârstei duhovniceşti pe care am numit-o etică. Aşa şi în alte câteva pilde din Evanghelii, aflăm gânduri, idei şi manifestări ale vieţii dintre cele mai adânci, pentru care, trecând la altă terminologie, vom zice că aceasta este "treapta a doua," aceasta deja nu mai este etica, ci fiinţialitatea.

In ultima vreme începem să ne întâlnim pe Pământ cu un fenomen paradoxal: pe de-o parte, zdrobirea întregii omeniri, cu cea mai incredibilă sălbăticie; iar pe de altă parte, năzuinţa de a ajunge la persoana omului - ce anume este omul ca persoană, încotro se întoarce mintea persoanei?

Atunci când începe să crească în noi principiul persoanei, chiar de ne vom afla în vreo temniţă, în duh vom pătrunde deja în neţărmuritele întinderi ale Cosmosului făcut. Omul nu mai vede lucrurile de acum în chip exterior, ci trăieşte lăuntric. Iar hăurile neţărmurite şi fără de fund pe care le contemplă nu este cu putinţă a le defini prin nici un cuvânt omenesc.

Ce să zicem despre hăurile fără fund ce se deschid omului ce se afundă în dragostea lui Hristos? Acele străfunduri abisale - ce caracter au ele, şi de unde sânt? Sânt ele oare exterioare sau lăuntrice? Noi nu putem nici înţelege aceasta, nici să o definim, şi numai printr’o pocăinţă de ordin fiinţial putem pătrunde în acea lume. Dar şi atunci rămâne necunoscută omului: Oare neţărmurirea ce se deschide înaintea lui există în mod obiectiv, sau este starea minţii noastre celei zidite după chipul Minţii Făcătorului, a lui Dumnezeu Însuşi?

Pe această Minte, pe acest Duh, Domnul L-a numit Tată: Duh este Dumnezeu (Ioan 4:24). Şi iată, ne întrebăm: Acest Duh, cum se atinge de noi fără să ne omoare? La începutul vieţii mele la Athos părintele meu duhovnicesc mi-a spus cuvintele următoare: "Vezi să nu ceri de la Dumnezeu lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu, şi tu să-i ceri numai cele mari." Avem atunci de-a face cu un contrast: Omul cel mai sărac, şi care nu are nimic, dintr’o dată se simte în stăpânirea bogăţiilor neţărmurite ale lui Dumnezeu, din toată facerea Sa. Trecerea aceasta se face în chip cât se poate de liniştit, în împrejurările formelor vieţii obişnuite, dar dacă va fi cu putinţă, omul şi trupeşte se va slobozi de toate, şi va trăi numai cu Acel Dumnezeu.

Da, noi putem simţi că lumea ce ne înconjoară este zidită de Mintea şi Voia acelui Duh pe care Îl numim Dumnezeu, şi Dumnezeu-Tatăl: "Să zidim omul dupre chipul Nostru, şi dupre asemănare." (Fac. 1:26) Şi greu ne este să deosebim un punct de unde putem vorbi despre marea tragedie care pe toţi ne zdrobeşte. Suferinţele întregii lumi, de-a lungul a mii de ani... Devine de neînţeles, cum oare Dumnezeu a putut înfăptui astfel încât să se poată ajunge la suferinţe care întrec orice limită? Despre ce este vorba? Ce a săvârşit Adam? Aş dori să vorbesc despre tragedia aceasta care pe mine însumi m’a zdrobit, şi chiar de mii de ori. Cum este cu putinţă a răbda astfel de suferinţe de-a lungul miilor de ani care au trecut din clipa când s’a zis: Să fie lumină? În etica creştină ne uimeşte chipul Omului, al unui singur Om (1 Tim. 2:5), ce se urcă pe Golgotha spre a lua pe umerii Săi întreaga greutate a blestemului Pământului şi povara tuturor patimilor. Astfel, din punct de vedere etic, nu vedem nimic mai măreţ, nimic mai sfânt decât Hristos. Vorbesc despre acestea pentru că mintea noastră poate primi realitatea Fiinţei lui Dumnezeu, dar fără ca încă să ştie care este caracterul acestui mare Duh. În anii tinereţii mi s’a întâmplat să citesc cuvintele poetului Puşkin: "Ce vrăjmaşă stăpânire, smulsu-m’a din a nu fi?" Gândul poetului era acela că lumea suferă - şi dacă lumea suferă, atunci ce fel este El, Ziditorul lumii? Dar iată, vine Fiul Lui, ca să vorbească cu omul zidit după chipul lui Dumnezeu şi după asemănare; iar noi contemplăm gândul cel mai nainte de veci pentru om al lui Dumnezeu, Făcătorul nostru. Şi dacă omul se vede pe sine în Hristos, dintru început tot atât de bun ca Însuşi Dumnezeul Care S’a arătat pe Pământ, atunci, fireşte, dacă acest lucru ni s’a arătat în Duhul Sfânt, deacum nu ne mai putem duce niciunde de la acel mare Act al Fiinţei Dumnezeieşti. Înseamnă că nu Ziditorul nostru este vinovat de suferinţe, ci făptura potenţial asemănătoare Lui - omul, chipul lui Dumnezeu-Absolutul.

Şi iată, Numele Lui Îl chemăm: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul Tatălui Carele ridici păcatul lumii, miluieşte pre noi. Cela ce ridici păcatele lumii, primeşte rugăciunea noastră. Cel ce şezi de-a dreapta Tatălui, Tu Unul, cu adevărat eşti Sfânt." Şi nu este sfârşit închinării noastre înaintea Acelui Chip după care este zidit omul.

Şi deci, când omul este dus cu mintea şi cu inima în sfera Dumnezeiască, după aceea mintea sa va fi purtată tot mereu anume în acele sfere. Şi cum este cu putinţă a se depărta de "acolo"? Toate întrec mintea noastră, putinţele noastre, şi nici o încercare a minţii nu va reuşi să dobândească descoperirea adâncurilor Dumnezeirii Însăşi.

Iertaţi-mă, iubiţii mei. Puţină vreme mi-a rămas să vorbesc cu voi, şi de aceea mă grăbesc. Vorbind cu voi, să ştiţi că eu nimic altceva nu pretind, fără numai a vă împărtăşi bătaia inimii. Căci ne este înfricoşat a zice mai departe, fiindcă Domnul ne cheamă să urmăm Lui. Iar El, unde merge? În grădina Ghethsimani, noaptea, iar apoi la Golgotha.

Aşadar, devenind creştini, şi căutând asupra suferinţelor întregii lumi, începem cumva să înţelegem "graiul" lui Hristos. Apostolii Ioan şi lacov I-au cerut să le dea să şadă de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos. Iar Hristos a zis: "Dar voi puteţi oare să beţi paharul, şi să vă botezaţi cu botezul cu care Eu mă botez?" Ei au zis: "Putem." Ca Tată al nostru al tuturor, Hristos le răspunde cu dragoste: "Da, voi veţi bea paharul, şi veţi primi botezul pe care l-am primit Eu Însumi." (Mc. 10:35-39) Şi noi, ca duh, "bem paharul şi ne botezăm precum Domnul S’a botezat." Cât de înţelept a fost rânduit în Biserică de către Părinţi: treptat, de la lucruri mărunte, dintr’o dată sântem duşi la a vedea măreţii până şi în lucruri neînsemnate. Iată adevăratul Om, chipul lui Dumnezeu. Şi anume pentru a reface în noi înşine chipul, cel ce a fost întunecat de păcat şi de patimi josnice, ducem lupta noastră - lupta nevoinţei monahale. Atunci mintea noastră renaşte, şi vede lucrurile într’o altă ordine şi într’o altă lumină. Totuşi aceasta nu înseamnă nicidecum că ea s’a slobozit de patimi...

In epoca noastră lumea din afară se îndepărtează de Hristos, şi acesta este aspectul cel mai dureros, mai tragic, mai cumplit, al evenimentelor lumii noastre: A doua oară a pierde pe Hristos, precum L-a pierdut Adam în Rai - cum este cu putinţă? Ci vom răbda micile frecuşuri în viaţa noastră de toate zilele, şi vom trece cumva cu vederea alunecările către mânie, către vrăjmăşie, către orice ar fi între noi - pentru că trebuie să vedem suferinţele omului, iar nu părţile lui cele rele. În realitate acesta este "material" pentru marea fiinţare despre care nu putem încă vorbi. Şi calea noastră începe cu cele cu care eu termin aproape fiecare cuvântare: În cele mai mici nimicuri, rămâneţi cu mintea acolo unde este Domnul, "după catapeteasma" (Evr. 9:3) Zilei a opta - petreceţi cu mintea acolo, iar cu trupul învăţaţi-vă să trăiţi în condiţiile de aci. Duhul omului este pus în el pentru a începe să simtă fiinţa. Iar Domnul adesea se poartă cu noi ca şi cum El nici nu ar înţelege neputinţa noastră. Şi nici nu ar fi cu putinţă a răbda o astfel de lume, dacă Hristos nu era Dumnezeu. Iar dacă este Dumnezeu, atunci toate sânt cu putinţă (Mc. 9:23). Şi noi, Acestui Tată al nostru, cu toate suferinţele noastre, Îi spunem; "Slavă Ţie, Dumnezeule cel Înalt, slavă Ţie în vecii vecilor."

Când a primit Israil înfierea? Când ne rugăm lui Dumnezeu, atunci, după sfatul duhovnicului athonit, nu vom cere lucruri mici, ci Marelui Dumnezeu Îi vom cere numai cele mari. Cu toate acestea, trebuie osebite cele două momente: unde se termină lumea etică şi unde începe Dumnezeiasca fiinţialitate.

In Psalmi aflăm expresia: Al Tău sânt eu, măntuieşte-mă. Când rostim acele cuvinte, ele ne pot părea exagerate în îndrăzneala lor. Cum spui tu, omule: Al Tău sânt eu, mântuieşte-mă? Oare crezi că Dumnezeu are nevoie de tine? Oare ceea ce faci este aşa de măreţ, încât Însuşi Dumnezeu este dator să-ţi vină în întâmpinare?

Ci se apropie clipa când dintr’o dată Dumnezeu spune omului: Fiul meu eşti tu, eu astăzi te-am născut (Ps. 2:5). Când noi ne rugăm: Al Tău sânt eu, mântuieşte-mă, nu trebuie să depăşim planul etic. Putem cu adevărat să cerem înfierea, dar a o întări, noi nu putem; Singur Domnului Îi este cu putinţă. Aşa că, în Rai, strămoşul nostru a făcut un pas neghiob: a încercat să dobândească dumnezeirea fără Dumnezeu Însuşi - pas naiv, copilăresc.

Aşadar, când Însuşi Dumnezeu aduce acea "îndreptare" şi zice: "Da, tu eşti fiul Meu," atunci înfierea îşi primeşte trăsătura vecinică. Dar dacă eu zic: "Eu sânt al Tău," o voiu spune numai în limitele firii mele etice: "Mai bun decât Tine eu nu văd. Dar Tu mântuieşte-mă. Nicidecum nu înseamnă că sânt fiul Tău, câtă vreme Tu Însuţi nu porţi mărturie pentru mine că sânt al Tău fiu."

Citim în Evanghelie că s’a auzit glasul Tatălui: "Fiul Meu eşti Tu, pre El să ascultaţi." (Ioan 12:38) Deci a fost nevoie de mărturia Tatălui Însuşi, pentru a întări ca ultim fapt adevărul că Iisus Hristos era Fiul Tatălui (Ioan 12:38).