Tot locul este spre mântuire. Înţelesul iconografiei "Scării." "Acum am început." Despre diferitele vârste duhovniceşti în una şi aceeaşi mănăstire, şi greutăţi. Despre rugăciunea propusă obştii. Principiul nostru - poruncile lui Hristos. Despre înfiere: "Al tău sânt eu. " Despre cele două inimi zdrobite. Prigonirea desăvârşirii. Calea noastră - împreună-pătimire şi unime.

Fie Numele Domnului binecuvântat şi proslăvit în vecii vecilor!

Din nou mulţumesc lui Dumnezeu, Cel ce mi-a dat putere să vorbesc cu voi. În libertatea noastră duhovnicească, cel mai bine ar fi ca astăzi să vorbim despre ceea ce ne trebuieşte şi ceea ce ne poate fi de folos în viitor. Într’un anume sens este vorba, pur şi simplu, despre o problemă practică ce ne stă înainte - problema alegerii unui loc unde putem să ne zidim vecinica mântuire în lumina Dumnezeului nostru. Zilele acestea am avut nişte întâlniri, dintre care una mi-a pus în gând să vorbesc cu voi despre o problemă foarte importantă: Unde şi cum să ne mântuim?

Bineînţeles, lucrul cel mai important este ca locul pe care l-am ales sau unde am fost "băgaţi" să fie unul care să corespundă dorinţelor noastre şi satisfăcător nevoilor legate de zidirea mântuirii noastre. În orice loc am ajunge, ne putem afla într’o situaţie care în multe aspecte ne este de neînţeles. Însă dacă noi nu înţelegem, nicicum nu înseamnă că locul pe care ni l-a dat Dumnezeu nu ne corespunde, pentru că la începutul vieţuirii noastre nu putem defel nădăjdui în propria judecată. Iar dacă nu sântem în stare la începuturile noastre a ne descurca, atunci trebuie cu plâns să cădem înaintea lui Dumnezeu şi să spunem: "Tu mă povăţuieşte în pământul cel drept, unde să-mi pot zidi mântuirea!" Iar Domnul poate face astfel încât tot locul "să poată fi spre mântuire. Aşa biruim noi, dintru bun început, clătinările noastre. Dar când viaţa noastră va progresa în toate planurile, se va ridica o întrebare foarte serioasă: Până unde este cu putinţă a ajunge în înaintarea duhovnicească în acel loc anume? Una din vecinicile cărţi ale monahismului este Scara Sfântului Ioan Sinaitul. În iconografie aflăm înfăţişarea în care Domnul tinde mâna celui ce a ajuns pe treapta cea mai de sus, pe ultima treaptă a scării. În alte icoane ale aceleiaşi Scări nu vedem că mâna noastră ar fi deja în mâna lui Hristos Mântuitorul, ca fiind mântuiţi. În acestea se exprimă o oarecare reţinere: cu neputinţă este omului - monahului - a atinge acea treaptă a desăvârşirii. Şi, practic vorbind, dacă vom cutreiera toate mănăstirile Pământului, vom întâlni diferite grade de îndrăzneală la "conducători," la întâi-stătătorii mănăstirilor. Care sânt limitele îndrăznirii? În sine, ele nu există, dar în acest ocean neţărmurit se pun anumite îngrădiri.

Vorbesc astăzi despre acestea nu fiindcă cineva dintre noi ar purta în sine vreo îndoială, de nu cumva s’a înşelat în privinţa alegerii locului. Nu, dar vreau ca voi cei ce întâlniţi pe mulţi din cei care vin aici să aveţi putinţa să vă referiţi la anumite principii şi să puteţi da răspunsul de cuviinţă. Aţi observat dintru bun început că principiul nostru este ca tot mereu să ţinem în minte: Acum am început - de abia acum încep să trăiesc după poruncile lui Hristos (Ps. 76:10), făcând primii paşi după treptele duhovniceşti arătate nouă în Evanghelii de Însuşi Hristos. Iar aci se arată neapărata trebuinţă de a limpezi unde anume ne este îngăduit să ne oprim sau până unde ne este îngăduit să mergem.

Ca de obicei, eu zidesc toate pe temeiul practicii vieţii mele. În sfârşitul primei părţi a cărţii despre fericitul Siluan vorbesc despre întâlnirea mea cu părintele Trofim. Mulţi ani purtase neschimbat ascultarea de grădinar. Era un mare iubitor al plânsului pocăinţei şi trăia în chip sfânt. Dar în discuţia despre care vorbesc în carte i-am zis:

- Părinte Trofim, cum de nu aţi observat, într’o jumătate de veac de viaţă împreună cu Siluan, unde era el, ce ştia, cât Îl iubea el pe Domnul?

Părintele Trofim însuşi privea cu multă luare aminte orice vedenie şi tot ce întrece măsura omului care se pocăieşte, care trăieşte încă în luptă cu păcatul, care încă nu şi-a biruit patimile... Şi iată ce mi-a zis:

- În timpul vieţii lui, eu l-am iubit pe Părintele Siluan.

Discuţia avea loc după ce citise însemnările lui Siluan pe care i le dădusem eu, şi citindu-le, a rămas cu impresia că Siluan a atins măsura marilor Părinţi. Atunci l-am întrebat:
- Şi cum aţi ajuns la această concluzie?
- Moartea lui m’a convins.

I-am spus:
- O jumătate de veac de viaţă nu a fost de ajuns ca să-l cunoaşteţi, şi numai moartea v’a dovedit că acest om atinsese desăvârşirea?

Şi aşa, printr’o pronie de nepriceput mie, am fost aruncat ca de un vânt puternic în mănăstirea Sf. Panteleimon, şi acolo am pus început monahismului meu. Am cunoscut pe Siluan după ce a auzit răspunsul meu către părintele Vladimir, la întrebarea "Cum să ne mântuim?" - "Stai la limita deznădejdii, iar când nu mai poţi, bea o ceaşcă de ceai." Acel cuvânt al meu pentru deznădejde l-a convins pe Siluan că putea să-mi vorbească despre ceea ce nu putuse vorbi cu alţi părinţi. Adică chiar părintele Trofim - unul dintre cei mai buni părinţi, fericit şi, bineînţeles, mântuit - avea dreptate când nu voia să depăşească graniţele pocăinţei: mai mult nu putea să poarte, mai mult nu putea primi. Nivelul la care trăia fericitul Siluan, sau culmea înaltă pe care păşea el, slujind lui Dumnezeu, era mult mai presus de nivelul atins de părintele Trofim în vremea vieţii sale pe Pământ. Astfel, în una şi aceeaşi mănăstire poţi afla cele mai înalte trepte ale cunoaşterii cu putinţă omului, ca şi măsurile sfinţeniei "mijlocii" (nu desăvârşire, dar totuşi sfinţenie), şi chiar ignoranţa - pildă fiind părintele Vladimir, ucenicul părintelui Trofim: Precum spunea Stareţul Siluan, el nu avea destulă înţelegere pentru ceea ce depăşeşte măsura pocăinţei. Iar Siluan, toată viaţa fusese ca şi "strivit" în mănăstirea sa. "Strivit" - din pricina trăsăturii caracteristice celor cu adevărat nepătimaşi: ei se supun celorlalţi, şi nu încearcă să stăpânească.

Igumenul are în grija sa persoane de cele mai felurite vârste duhovniceşti. Cu fiecare vârstă el se socoteşte: Cum trebuie să lucreze, ce poate aştepta, ce poate să ceară acelui om pe care Pronia lui Dumnezeu i l-a încredinţat? Căci în mănăstire trebuie să poată trăi persoane de toate vârstele duhovniceşti, de la început şi până la sfârşit.

Multe am întâlnit eu de-a lungul vieţii mele, şi la Athos, şi în afara Athosului. Vă amintiţi acea icoană a înălţării păcătoşilor către Dumnezeu? Ea închipuie iconografic pe monahul ce a ajuns la capătul scării, şi Domnul îi cuprinde mâna în mâna Sa, arătând că este "mântuit," că a "ajuns la desăvârşire." Şi acele cuvinte ce depăşeau nivelul patimilor păcătoase sânt de neînţeles oamenilor. "Cum este asta, de ce?" Oamenii nu o pot suporta. Şi poţi găsi multe mănăstiri unde se pune o barieră înălţării duhovniceşti, din pricina nedesăvârşirii povăţuirii igumenului. Dacă în inimile noastre vom îngădui gândul că uşile desăvârşirii ne sânt închise, atunci cu adevărat multora le va fi cu neputinţă să nu piară sub povara deznădejdii.

Şi deci, preascumpii mei fraţi şi surori, acea rugăciune pe care v’am propus-o, rugăciunea theologică, citiţi-o din toată inima voastră cu o firească credinţă. Şi veţi vedea atunci că vi se vor deschide uşi care înainte vă erau închise. Vi se vor deschide căi care aveau o grămadă de poticneli. Situaţia noastră este prielnică, prin faptul că, în condiţiile date nouă, ne putem cu adevărat zidi viaţa, mântuirea, având un astfel de povăţuitor ca fericitul Siluan.

Monahul Iuvenalie, despre care am pomenit în cartea "Îl vom vedea pe Dumnezeu precum este", spunea: "Mie îmi place să citesc Vieţile Sfinţilor, să văd cum oameni păcătoşi, dintr’o dată se fac vecinic fericiţi, primesc darul înfierii, devin mari sfinţi." Aşa şi noi - fiecare dintre noi poate spune: "Om păcătos sânt, eu încă de departe nu am ajuns la desăvârşire, dar voiu încerca să o fac, în locul ce mi s’a dat." Vorbesc astfel, nu pentru că cineva dintre voi s’ar clătina. Nu! Ci este vorba de continua noastră teamă pentru mântuire: Unde trebuie să fim, cum trebuie să ne săvârşim calea?

Iată principiul nostru: A păzi poruncile lui Hristos din Evanghelie - ceea ce înseamnă a birui patimile păcătoase şi a ajunge la nepătimirea Dumnezeiască. În ce consta greutatea fericitului Siluan, la picioarele căruia mi-a îngăduit Domnul să mă aflu? El cinstea, şi cu adevărat preţuia pe fiecare om, însă nu putea vorbi deplin despre Dumnezeu cu nimenea, deşi înseta sufletul lui să vorbească "despre ceea ce ştiu toate cerurile," aşa cum scrie în însemnările lui.

Şi când ne aflăm în faţa unor asemenea pilde, se ridică întrebarea: De unde să aflăm puterea însuflării pentru a trăi creştineşte? În ce chip omul, făptură păcătoasă şi slabă, dintr’o dată devine în stare a vorbi de înfiere?

În Psaltire găsim cuvintele: Al Tău sânt eu, mântuieşte-mă (Ps. 118:94). Când rostesc aceste cuvinte mă văd împărţit. Căci zicând lui Dumnezeu: Al Tău sânt eu, vorbesc despre mine însumi; însă îndărătul acestei expresii se ascunde şi alt gând, că nu este destul acea expresie. "Până când Tu Însuţi, Dumnezeule, vei zice: Da, tu eşti fiul meu (Ps. 2:5), eu nu mă pot încrede în cuvintele mele: Al Tău sânt eu... Singure cuvintele mele nu sânt destul: trebuie ca şi Tu să dai mărturie sufletului meu şi, dacă vrei, şi împrejurul meu, despre faptul că eu sânt fiul Tău."

Într’o zi am cercetat pe un bătrân ce petrecuse mulţi ani în Vechiul Russikon, şi am stat la el în chilie nu puţină vreme. El mi-a povestit despre viaţa lui şi despre o vedenie. În copilărie era bolnăvicios şi nu putea duce greutăţile vieţii ţărăneşti. Şi munca ţăranului este cu adevărat grea. Şi iată că într’o zi el spune părinţilor:

- Daţi-mă la mănăstire.

Ei i-au răspuns:
- Nu, puişorule, tu nu poţi acolo; în mănăstire trebuie să munceşti.
- Dar totuşi, daţi-mă!

Şi iată că mama îl ia pe băieţel, îl duce la icoana Maicii Domnului şi spune: "De acum Tu să fii mama lui, eu nu mai pot; Ţie îţi dau în grijă băieţelul acesta, fiul meu." Şi după rugăciunea maicii, când şi-a dat fiul Maicii Domnului, el a adormit. Şi în vis vede o sală mare şi scaunul Împăratului în capătul sălii; şi şedea Stăpânul, Împăratul, iar împrejur stăteau mulţime de feţe importante, apropiaţii Împăratului. Şi acolo îl ducea o Femeie (care era Maica Domnului), lăsându-l îngenuncheat înaintea Împăratului. Şi Împăratul spune unuia din cei de lângă El: "Du-te şi vezi ce are el acolo în basma." Omul ia din mâinile băieţaşului legăturica, o desface şi zice: "Două inimi zdrobite." Atunci Împăratul se ridică de pe scaunul Său, Se apropie de băieţaş şi spune: "Aşadar, tu eşti fiul Meu."

Vă închipuiţi puterea rugăciunii, şi a mamei, şi a băiatului, şi a Însăşi Maicii Domnului? Dumnezeu S’a ridicat de pe scaun şi a spus: "Tu eşti fiul Meu!" Cei ce nu au trăit astfel de lucruri nu le pot înţelege. Cuviosul Ioan Scărarul scrie că dacă cuiva nu i-a fost dat să trăiască ceva din Duhul Sfânt, el aceea nu o poate înţelege.

Ceilalţi, care nu au ajuns la această treaptă, dar continuă într’o viaţă de nevoinţă fără a ajunge la astfel de înălţimi, se întâmplă că nu primesc cuvintele fraţilor lor şi zic: "Lasă-l, rătăceşte." Şi ceea ce este dar al Duhului Sfânt se răstălmăceşte de aceşti oameni binecinstitori şi se preschimbă într’o stare bolnăvicioasă, de proastă calitate.

Astfel, sânt oameni ce au ajuns la starea în care Domnul spune: "Da, tu eşti fiul Meu"; şi când omul spune: "Al Tău sânt eu, mântuieşte-mă," Dumnezeu răspunde: "Da, tu eşti al Meu." Iar atunci cuvintele "Al Tău sânt eu," rostite de cel ce se roagă, devin de acum un fapt al vecinicei fiinţe.

Am putea povesti multe întâmplări care mişcă inima. Dar destul aceasta: Oamenii dobândesc înfierea prin Cel ce este Fiu după Dumnezeire, în Dumnezeirea cea fără de început. Cuviosul Ioan Scărarul zice că trei cuvinte au acelaşi înţeles: nepătimire, dragoste şi înfiere.

Şi astfel, când vă împărtăşiţi de oameni care trăiesc în Dumnezeu, aceasta devine o putere atrăgătoare, încât şi noi însetăm după o asemenea stare. Dar calea spre ea este cu adevărat grea şi împleticită. Avem nevoie de ajutoare, de igumeni, de părinţi duhovniceşti, care să ne ajute să mergem. De ce dintr’o dată a zis Domnul, într’o anume clipă: "Da, tu eşti fiul Meu"? Cum poate trăi un astfel de monah pe Pământ? Da, foarte simplu şi firesc! Iar când aceasta se săvârşeşte în adevăratul înţeles al cuvântului, atunci nu este nici teatru, nici ceva artificial, ci totul este simplu şi cu adevărat străin de păcat.

Şi deci noi, mica frăţie, aici, putem şi trebuie să ne folosim de acest dar al lui Dumnezeu, astfel încât Domnul să ne primească drept fii ai Săi. Este deosebit de greu să vorbeşti despre subiectul acesta, pentru că în multe locuri îi citesc pe Sfinţii Părinţi fără înţelegere şi este oprit a gândi despre înfiere. Dar iată pildă vie a unei înfieri - Serafim din Sarov. La un nivel mai scăzut, şi într’un chip cu totul diferit (vorbesc de forme exterioare), aceeaşi s’a întâmplat şi cu Siluan, căruia dintru bun început i-a fost dat să-l vadă pe Domnul, dar nimeni nu putea să-l creadă, şi el a trăit ascunzându-o aproape o jumătate de veac.

Poate cuvântarea mea de astăzi vi se va părea banală, dar în realitate ar trebui ca toţi să luăm aminte la cuvintele ce ne-au fost date astăzi. Cu toţii ne vom lupta ca să dobândim în deplinătatea lor poruncile lui Hristos. Acea rugăciune pe care v’am propus-o are ca ţel să facă din theologie starea noastră, să facă din fiecare dintre noi un "împreună-lucrător" cu Însuşi Dumnezeul cel Vecinic, împreună-lucrător pentru mântuirea oamenilor.

În Mănăstirea Sf. Panteleimon era un monah bătrân, foarte mic de statură, care vreme de patruzeci de ani, şi dimineaţa şi seara, a lucrat la bucătărie cu bucuria că pregăteşte hrană pentru cei iubiţi de Însuşi Dumnezeu. Vedeţi cum este cu putinţă să vă puneţi mintea într’o astfel de dispoziţie, încât cele mai obişnuite fapte să devină omului slujiri vecinice. Bunul nostru igumen încearcă să dea fiecăruia dintre voi ceea ce este mai potrivit, şi prin aceasta să uşureze viaţa noastră grea. Viaţa noastră aci este mai grea decât la Athos. Şi astfel, atunci când sânteţi zdrobiţi de multă scârbă, scârba nu este numai în voi înşivă; ea este urmarea harului lui Dumnezeu, ca împreună-pătimire cu oamenii întregii lumi. Şi dacă ne vom lupta cu adevărat pentru unirea pentru care Însuşi Hristos S’a rugat Tatălui Său, ne vom afla împreună-lucrători cu Însuşi Dumnezeu. Nu are importanţă ce treabă anume ţi s’a încredinţat: să faci mâncare la bucătărie, să cânţi cântări dumnezeieşti la strană sau, în sfârşit, înveşmântat cu harul preoţesc, să slujeşti Liturghia - Taina cea Dumnezeiască a Preschimbării pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos Însuşi.

Şi deci, amintiţi-vă cum pe acel biet băiat Domnul l-a ridicat cu cuvintele: "Tu eşti fiul Meu." Dacă vom păstra gândul cel drept, moştenit spre mântuirea noastră de la Părintele Siluan, atunci orişiunde am fi, orişiunde am merge, la orişice am lucra, vom intra totuşi în atmosfera "patimilor dumnezeieşti" ale lui Hristos. Dumnezeu este fără de patimă, dar în acelaşi timp dragostea Dumnezeiască în lumea aceasta este totdeauna pătimitoare. Şi când veţi fi în scârbe, dacă vine cineva la voi cu nevoile sale, daţi oricărui om tot ce aveţi mai bun în suflet, şi veţi afla odihnă şi sufletului vostru.

Şi de astă dată iertaţi-mă şi mă binecuvântaţi, şi Domnul să vă păzească!