Despre rătăcirea celor ce zic: "Acum nu mai sânt Stareţi." Pentru Rusia - a se uni în jurul Patriarhului. Istoria omenirii. Ruinările din Rusia. Hristos acelaşi în veci. Despre povăţuirea duhovnicească. Ascultarea - cultura cunoaşterii lui Dumnezeu. Despre cele trei perioade ale vieţii duhovniceşti. Ascultarea - cale către rugăciunea curată. A nu atribui sieşi nimic! Pentru cuvântul igumenului Misail. Despre stările care nu cunosc experienţa Golgothei. Despre cei ce cred că darurile duhovniceşti în vremea noastră nu mai sânt cu putinţă.

Din nou şi din nou mulţumesc lui Dumnezeu, Celui ce mi-a dat bucuria să vă văd şi să vorbesc cu voi. În ultimii ani, de când aparatura modernă a descoperit în mine boli cumplite, în parte (sau mai ales) din pricina vârstei, încep să-mi pierd vederea şi auzul, ceea ce mă izolează din ce în ce mai deplin. Dar totuşi vă zic că ceea ce mi s’a dat să trăiesc, nu fără dureri, în anii ce s’au scurs, iar mai cu seamă atunci când, după bunăvoirea lui Dumnezeu, am fost la pustie, în esenţă a rămas cu mine. Eu de acum nu mai am putere să prezint toate aşa cum s’ar cuveni. Fiecare cuvânt cere o anume sforţare. Repet iarăşi, mă adresez mai cu seamă fraţilor şi surorilor de curând veniţi, iar dacă cei mai în vârstă sânt de faţă, ei sânt aici din pricina unimii duhului şi predaniei vieţii. Voi faceţi multe, însă nu e cu putinţă a ajunge la acel moment când dintr’o dată nu mai e nevoie de nimic. Aşa şi repetarea unor situaţii care, în virtutea întrupării Celui Unuia-născut Fiul şi Cuvântul Tatălui şi pogorârii Sfântului Duh asupra Bisericii, au devenit parte din cunoaşterea noastră, în esenţă rămâne îndreptăţită. Iar când vorbim despre credinţa noastră, nu trebuie să uităm că fiecare cuvânt poate avea o mare însemnătate. Căci Domnul zice: Cerul şi Pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece (Mt. 24:35). Noi toţi, într’un fel sau altul, după o lungă nevoinţă ar trebui să ajungem a dobândi starea în care vom înţelege adevărul acestor cuvinte, sau altfel spus, suflul veciniciei Dumnezeieşti fară-de-început; şi istoria omului pe Pământ, care îşi are sfârşitul său.

Astăzi, iubiţi şi preascumpi mie fraţi şi surori, voiesc să vă vorbesc despre întregimea vieţii duhovniceşti, ale cărei principii din primele clipe ale creştinismului rămân neclătite şi nestrămutate.

Astăzi gândul meu se îndreaptă spre faptul de a vă arăta şi a întări în conştiinţa voastră tradiţia de aur pe care Dumnezeu mi-a dat să o cunosc la Athos. Am ajuns la mănăstire într’o perioadă când se aflau acolo oameni de un duh puternic. Am în vedere pe igumenul Misail, pe Stareţul Siluan, pe mulţi duhovnici şi neduhovnici, care erau cu adevărat la înălţimea duhului creştinesc. Şi aceasta este predania vieţii. Ceea ce a săvârşit Domnul în vremea istorică, atunci când era cu noi pe Pământ, rămâne viu şi plin de energie în toate veacurile: Cerul şi Pământul vor trece, dară cuvintele Mele nu vor trece - şi nu numai cuvintele, ci şi pildele Lui.

Venirea lui Hristos ne-a adus descoperirea gândului celui mai nainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Foarte multe din temeiurile întregii noastre vieţi duhovniceşti au fost deja exprimate de apostoli din însuşi începutul vieţii Bisericii, după Învierea şi Înălţarea Domnului. Domnul îmbrăţişează şi poartă în Sine întreaga vecinicie. El fără întindere îmbrăţişează toate veacurile. Precum mulţi Sfinţi Părinţi zic, Dumnezeu nu este invidios, şi dorirea Lui este a vedea oameni egali cu Sine.

Când vorbim despre viaţa noastră în Hristos acum, cuvântul nostru are în vedere şi situaţia contemporană a lucrurilor, precum şi cea în afara vremii, cea vecinică. În ultima vreme am auzit unele cuvinte ce dovedesc apariţia a mari rătăciri într’o ţară atât de mare ca Rusia. Cei doi fraţi ai noştri au petrecut destul de mult timp în Rusia contemporană. Ruina pricinuită de cei şaptezeci de ani de prigoană, cea mai nebună împotriva lui Hristos, a năruit cu adevărat Biserica. Şi deoarece în aceşti şaptezeci de ani poporul a fost rupt de adevărata învăţătură şi experienţă a Bisericii din veacurile trecute, se observă acum în conştiinţa acestor oameni o mare confuzie. La întrebarea unui Stareţ din Rusia, "Ce să fac în legătură cu toată vâltoarea acestor idei absurde?" - eu, din experienţa vieţii mele, i-am răspuns nu la amănunte, ci i-am vorbit despre structura Bisericii şi i-am propus să se includă în această structură, în capul căreia, în vremea noastră, stă Patriarhul Alexei al II-lea. Ar trebui ca toate bisericile, şcolile ş.a.m.d. care se întorc, să se lipească de acest stâlp şi întărire. Iar Biserica îşi va afla calea... Nimicind toată cultura ascetică şi theologică, bolşevicii - lipsiţi de minte, în nedreapta lor înţelegere a umanismului - toate le-au stricat, şi au ars şi bibliotecile. Dar, din pronia lui Dumnezeu, un lucru au lăsat întreg - structura Bisericii. Unimea Bisericii, întregimea ei este cu putinţă acum numai prin unirea în această structură. Vorbesc despre aceasta pentru că au apărut idei ciudate în marele ocean al poporului rus, care iubeşte pe Hristos, dar nu întotdeauna cu o dragoste înţeleaptă, cum ar trebui.

Una din idei este că Domnul ar lucra în vremile noastre nu aşa cum lucra înainte, că Însuşi Domnul s’ar fi schimbat. Astfel, am auzit ideea că în vremile noastre nu mai sânt Stareţi, că Domnul a încetat să îi mai dea Bisericii. Dar calea stăreţiei este calea marii ştiinţe despre vecinicie - ştiinţa ascultării. Tinerii care astăzi sânt în poziţii de unde pot influenţa, din nefericire manifestă o nedorită încredere în sine şi presupun că numai ei văd adevărul. Dacă au citit câteva cărţi publicate de theologi şi istorici neortodocşi, ei înclină către cu totul alte concepte, până şi în legătură cu structura Bisericii. Viaţa duhovnicească - toată este una; iar ea te lasă cu simţământul unei simplităţi. Când prin porunca lui Dumnezeu, păzită ani de zile cu mare nevoinţă, chiar până la sânge, se dobândeşte nepătimirea, acea stare este atât de simplă, de limpede. Problema devine din ce în ce mai generală, din pricina lipsei acestei nepătimiri, a cunoaşterii de Dumnezeu. Dumnezeu însă nu se schimbă: Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, cari au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, cărora privind săvârşirea petrecerii, urmaţi-le credinţa: Iisus Hristos, ieri şi astăzi, acelaşi, şi în veci (Evr. 13:7-8). Sf. Siluan, de asemenea, scrie în capitolul "Despre smerenie":

"Domnului mult I-a fost milă de mine şi mi-a dat să înţeleg că toată viaţa trebuie să plâng. Astfel este calea Domnului. Şi iată că acuma scriu din milă pentru acei oameni care, asemenea mie, sânt mândri, şi de aceea suferă. Scriu pentru ca ei să înveţe smerenia şi să afle odihnă în Dumnezeu.

Unii zic că aşa fusese cândva de demult, dar că acum acestea toate s’au învechit; dar la Domnul niciodată nimic nu se împuţinează, doar noi ne schimbăm, ne facem răi, şi astfel pierdem harul; dar celui care cere, Domnul toate îi dă, nu fiindcă noi am fi vrednici, ci pentru că Domnul este milostiv şi ne iubeşte.

Scriu despre aceasta pentru că sufletul meu Cunoaşte pe Domnul (...)"

O prigoană fără seamăn, în ce priveşte brutalitatea ei, a distrus cultura în Rusia: cultura ascetică şi cultura theologică. Trei generaţii au fost lipsite de orice putinţă de a se forma în Biserică. Iar acum s’a ivit o idee ciudată, că Domnul în vremile noastre nu dă Stareţi, că fiecare dintre noi trebuie să citească şi să zidească propria mântuire după mintea sa, şi chiar viaţa în Biserică. Pentru acestea ei se întemeiază pe sfântul episcop Ignatie Briancianinov. El a fost un caz aparte în viaţa bisericească. Briancianinov însuşi, aristocrat fiind, douăzeci şi şase de ani a fost igumen, deşi îşi petrecuse numai doi ani ca începător. Fără nici o îndoială, el a fost un bărbat plin de har. Însă, ca aristocrat, el s’a povăţuit nu de la "mujici," ci prin citirea Părinţilor nevoitori. Şi acum sânt cu putinţă astfel de cazuri, atunci când trăim risipiţi, acolo unde nu este un duhovnic cu experienţa vieţii. Şi, bineînţeles, cei ce sânt puşi în poziţie de conducere au nevoie să citească; totuşi trebuie ocolit gândul că ei ar putea să înveţe a conduce Biserica după cărţi. Căci neschimbat rămâne principiul de temei al vieţii noastre: "Facă-se voia Ta, precum în Cer, şi pre Pământ."

Cum vom cunoaşte voia lui Dumnezeu? Tocmai aici este marea ştiinţă a Bisericii dreptslăvitoare. Despre această cultură, care nu cunoaşte egal pe Pământ, aş dori să vorbesc cu cuvinte de foc!

Când am ajuns la Mănăstirea Sf. Panteleimon, la Athos, am auzit astfel de cuvinte: Bătrânii monahi priveau ca pe un nebun pe unul care, trăind în mănăstire mai puţin de zece ani, începea să vorbească de lucruri duhovniceşti. Experienţa i-a învăţat pe acei monahi că există trei perioade în viaţa duhovnicească: cea începătoare - primul har; a doua - ridicarea harului simţit, când omul este lăsat liber să-şi arate propria alegere; şi a treia - întoarcerea harului, de acum într’o formă mai desăvârşită şi ca moştenire nestrămutată.

In realitate, duhovnici ar trebui să fie acei oameni care au trecut prin toate cele trei perioade. Cel ce nu ştie decât pe una, adică harul lui Dumnezeu, acela este încă departe de desăvârşire. Lui Dumnezeu îi este bineplăcut să pună omul într’o luptă directă cu vrăjmaşul, precum şi El Însuşi în pustie fusese ispitit de diavol - şi S’a purtat cu el aşa cum îi este caracteristic Domnului, S’a purtat într’un chip cu adevărat sfânt, chiar şi cu vrăjmaşul (Mt. 4:1-11).

Astfel omul ar trebui să se înveţe această luptă mai nainte de a fi pus în fruntea unei mănăstiri, unei eparhii sau a întregii Biserici. Însă cei ce pentru prima oară primesc har lasă impresia că parcă descoperă pentru prima oară lumina lui Hristos. Eu nu îi învinuiesc, pentru că totul este zdrobit. Şi în această cumplită vâltoare nu este cu putinţă a aştepta o deplină înţelegere, absolut de la nimeni. Şi pentru aceea eu sânt în favoarea structurii: atunci Biserica va sta vecinic aşa cum e zidită, şi treptat se va pune din nou pe calea cunoaşterii lui Dumnezeu.

Această ascultare cuprinde multe aspecte ale vieţii noastre. În broşura mea, Temeiurile nevoinţei orthodoxe, am scris despre faptul că ascultarea de duhovnic dă ascultătorului putinţa de a se înălţa în sfera rugăciunii curate. Toată împătimirea către cele pământeşti în el, se împuţinează prin ascultare şi încredere în igumen. În carte scriu cum Sf. Siluan l-a întrebat pe igumen: "Cum poate monahul să cunoască voia lui Dumnezeu?" Iar acel binecuvântat ales, marele bărbat Misail i-a zis: "El trebuie să primească primul meu cuvânt ca expresia voii lui Dumnezeu şi, ca urmare, să-l înfăptuiască." Cuvântul stareţului se face cuvânt purcezător de la Dumnezeu, şi trebuie păzit.

Porunca lui Dumnezeu ne depăşeşte. Noi nu atingem niciodată desăvârşirea ei cea din veci. Iar cine înţelege acest aspect, acela va trăi în teamă, cum să nu Îi greşască întru ceva. Calea aceasta a ascultării este cea mai bună. Atuncea omul devine slobod lucrării harului lui Dumnezeu, de acum nemijlocit, asupra inimii lui. Însă, primind prin ascultare chiar şi mari dăruiri, până la facerea de minuni, el nimic nu-şi atribuie sieşi, ci toate le păzeşte ca pe un dar de sus, asemenea Maicii Domnului care păzea în inima Sa fiecare cuvânt (Lc. 2:19). Iertaţi-mă, vorbesc despre cele ce am scris deja. Dar citiţi mai des acele cuvinte, căci ele sânt scrise în armonie cu vechea tradiţie fundamentală, de aur. Acolo nu este nicicum vorba de născocirea mea, ci este predania vieţii încă din primele veacuri.

Ce se observă şi ce trebuie îndreptat în viaţa fiecărui creştin şi a fiecărei Biserici? Trebuie neapărat a se trăi după poruncile lui Dumnezeu. Şi prin această stăruinţă de a trăi după porunci, omul renaşte. El devine deosebit de simţitor la atmosfera duhovnicească, limitându-se la început la mănăstire, la un grup de persoane, apoi la Biserică, şi aşa ajunge la tărâmul nemărginirii.

Igumenul Misail i-a spus Sfântului Siluan: "Primul meu cuvânt să-l primească monahul ca expresia voii lui Dumnezeu." Din carte este vădit că el neîncetat se ruga. A fost un om ce a săvârşit multe minuni, şi la care se putea vedea o rară formă de străvedere, după cum se zicea despre el. Şi i-a zis Stareţului în continuare: "Dar dacă omul nu îmi primeşte primul cuvânt ca final, eu, ca om, mă retrag şi spun: «Faceţi aşa cum înţelegeţi!»" Şi nu mai avea alt cuvânt.

Prin pronia lui Dumnezeu, eu m’am aflat în condiţii de viaţă excepţional de prielnice. Ceea ce vă vorbesc este urmarea acelui dar al lui Dumnezeu pe care mi l-a dat Domnul (nu ştiu de ce). Iată ce mi s’a întâmplat mie. Am să vă povestesc o întâmplare pilduitoare. Igumenul a zis: "Prea mare este cinstea de a se afla în şuvoiul voii celei din veac a lui Dumnezeu." Este deja o pregătire pentru vecinicie. Odată m’a chemat şi mi-a spus că mănăstirea are nevoie de oameni care să ştie limba greacă: "Aşadar, părinte Sofronie, învăţaţi limba greacă." Eu am făcut metanie până la pământ, aşa cum se face la Sfântul Munte, şi m’am mdreptat către uşă. M’a chemat înapoi: "Părinte Sofronie!" M’am întors şi stăteam în tăcere. El zice: "Dumnezeu nu judecă de două ori. Dacă faceţi aceasta în ascultare mie, eu voiu răspunde înaintea lui Dumnezeu. Iar frăţia voastră mergeţi în pace şi lucraţi." Omul acesta - alesul lui Dunmezeu - dacă a spus aşa, atunci în cele şase luni pe care le-am cheltuit învăţând limba greacă m’a înconjurat pacea, pe mine, care niciodată nu am cunoscut-o cu adevărat. A fost un moment când mă îmbolnăvisem şi mă gândeam că voiu muri. Iar atunci mi-a venit simţământul că "Dacă acum mă cheamă Domnul, eu la jumătate de literă îmi întrerup lucrarea şi mă duc la judecată." Nu-mi era proprie o astfel de îndrăznire înaintea lui Dumnezeu, însă mi-a fost dată pentru cuvântul lui. Aşa şi voi, să aveţi aceste pilde vii drept călăuze vieţii noastre mănăstireşti, şi veţi cunoaşte şi voi despre ce vorbesc. La Stareţ aflaţi nişte cuvinte minunate, care multor neînţelegători le pot apărea ca mândre sau ca o rătăcire. Stareţul zice: "Scriu acestea pentru că am cunoscut pe Dumnezeu." Şi fiecare dintre noi doreşte să slujească Dumnezeului pe care îl cunoaşte, iar nu "dumnezeului necunoscut" şi "de necunoscut." (Fap. 17:23)

Duhovnicia - ca şi prorocia - nu se supune lucrării administrative a ierarhiei. Duhovnicul este un om care cu frică a trăit mulţi ani în poruncile lui Dumnezeu: El poate vorbi altora aşa cum înţelege. Şi este bine. Insă cei ce nu demult au simţit harul lui Dumnezeu ar trebui, să se poarte cu mare luare aminte - câtă vreme nu au trecut "prin mijlocul umbrei morţii" (Ps. 22:4) incercărilon ispitelor. De abia atunci vor dobândi puterea de a judeca. Altfel, vor repeta unele cuvinte fără să le cunoască adevăratul cuprins.

Aş putea să vă povestesc şi alte asemenea cazuri. Dar voi citiţi cartea despre Stareţ, şi nu veţi cădea pradă ideii naive că Dumnezeu a încetat să mai dea Stareţi. In Paterice scrie cum un tânăr frate a zis că nu mai sânt Stareţi, şi a primit răspuns că nu Stareţii lipsesc, ci ascultătorii. Tânărul mândru, care dispreţuieşte pe bătrâni, acela bineînţeles că nu va afla un Stareţ, un părinte duhovnicesc. Şi oricât i-ar citi pe Cuv., Isaac Sirul, Simeon Noul Theolog, Grigorie Palama - tot nu va cunoaşte ceea ce se dă prin ascultare: Rostirea rugăciunii, slobod de orice patimi păcătoase, nu o poate da nici o academie ucenicilor ei, ci numai viaţa monahală, unde monahul urmează poveţele igumenului şi duhovnicului cu deplină încredere faţă de ei.

Când omul începe să trăiască după poruncile lui Dumnezeu, el urcă la început pe Golgotha, iar apoi pe Muntele Măslinilor, pentru Înălţare. Cei ce nu au trecut experienţa unor astfel de stări, nu sânt în măsură a judeca (1 Cor. 2:15). Mulţi sfinţi au susţinut cele spuse, dar mai ales Cuv. Simeon Noul Theolog se arată a fi pilduitor în această privinţă. Lui i s’a dat a vedea înainte de monahism Lumina Nefacută. Şi chiar la sfârşitul veacului al zecelea, acum o mie de ani, mulţi gândeau la fel ca şi astăzi: Că în primele veacuri, când cei ce crezuseră în Hristos, însetaţi năzuiau să moară pentru El, Domnul lucra cu o deosebită putere; dar că în veacul al X-lea nu ar mai fi fost cazul. Dar Cuviosul Simeon spune că încă mai era cazul, pentru că Domnul nu se schimbă, ci rămâne în toată vremea Acelaşi, cum scria apostolul Pavel, şi cum avea să scrie după o mie de ani Cuv. Siluan, părintele nostru cel mare.

Bineînţeles, citiţi cărţile, primiţi învăţătură! Dar cea mai mare lucrare în monahism este a se da voii lui Dumnezeu prin ascultare. Atunci Domnul va da ceea ce nu cunoaşte nici o academie - rugăciunea curată.

Şi despre acest adevărat monahism aş dori să vorbesc cu voi la nesfârşit. Deşi trebuie să vă spun că, rupt prin orbeală de cărţi, rămânând în zăvorârea mea relativă, acum când putinţele mele de a vorbi cu cei ce vin în mănăstire s’au împuţinat, în ultimii ani foarte mult am pierdut. Insă ceea ce degetul lui Dumnezeu scrie când El se pleacă pocăinţei noastre - aceea nu se supune uitării. Voi, de bună seamă, deja aţi simţit că viaţa duhovnicească în Hristos e mai măreaţă decât oceanul cel mare.

Aşa că pentru astăzi sloboziţi-mă cu pace. Iar eu mă rog ca Domnul să vă dea acea pace pe care mi-a dat-o mie, pentru rugăciunile igumenului Misail, a cărui pomenire adânc o cinstesc. Şi Domnul să vă păzească...