Iertarea: de la lăcaşul de rugăciune până la dimensiunile cosmice. "Fericită mintea care nu a umblat în sfatul gândurilor rele. "Despre petrecerea în Dumnezeu. Noi trebuie să trăim cu cuvântul lui Hristos, dar fără închipuire. Rolul voirii noastre. Dumnezeu este smerenie. Pentru a ierta unul pe altul. Triodul şi aspectul kenotic. "Aştept învierea morţilor."

In cuvântarea trecută Domnul ne-a dat cuvânt pentru nevoinţa Marelui Post care ne stă în faţă. Astăzi aş dori să vă spun câteva cuvinte în legătură cu acea sfântă rugăciune, ce va fi la sfârşitul săptămânii, cerând iertare pentru toate alunecările spre păcat unul faţă de altul. Pentru a întemeia cuvântul meu pe Sfânta Scriptură, voiu cita cuvintele primului psalm:

Fericit bărbatul, carele nu a umblat în sfatul necinstitorilor şi în calea păcătoşilor nu a stătut, şi pre scaunul pierzătorilor nu a şezut, ci în legea Domnului voia lui, şi în legea lui va cugeta ziua şi noaptea. Şi va fi ca un lemn sădit lângă izvoarele apelor, carele rodul său va da în vremea sa, şi frunza lui nu va cădea, şi toate, oricâte va face, vor spori (Ps. 1:1-3).

Aceste cuvinte ale psalmului se repetă în dumnezeieştile slujbe foarte des. Şi deci, întemeindu-mă pe ele, voiu zice că rugăciunea de care am pomenit, pentru iertarea greşalelor noastre, ale tuturor fraţilor şi surorilor, se va săvârşi aicea - în căsuţa aceasta, în bisericuţa noastră. Dar, ca întotdeauna, deşi experienţa o primim într’un cadru restrâns, cu mintea trebuie să trecem la dimensiunile cosmice.

Ingânând psalmul, aş zice aşa: "Fericită mintea noastră când refuză să intre în vorbă cu gândurile rele care ne înclină către vre-o formă sau alta a păcatului." Dar nu este destul numai refuzul dialogului cu gândurile pătimaşe ce spurcă întreaga noastră fiinţă, ci este nevoie şi de o trecere de la aceste cadre restrânse până la - mă hotărăsc să o spun - dimensiunile Înfricoşatei Judecăţi. În dumnezeieştile slujbe ale primei săptămâni, mult se va pomeni despre Adam şi despre Judecată. Astfel încât, strămutaţi-vă cu mintea la aceste mari destine ale întregii lumi, chiar dacă nouă experienţa ni se dă în cadre cât se poate de restrânse. În general, călugăreşte, ar trebui să ne obişnuim a ne folosi de orice împrejurare pentru a ne înălţa mintea către Dumnezeu. Neapărat trebuie să ne învăţăm mintea să trăiască în toată vremea în Dumnezeu.

In cuvântarea lui Hristos cu ucenicii la Cina cea de Taină aflăm următoarele cuvinte: Eu sânt buciumul viţei, cel adevărat, şi Tatăl meu lucrătorul este, Care pe toţi cei ce trăiesc prin Fiul Său îi curăţeşte de tot păcatul." Iar apostolilor Domnul le spune: De acum voi curaţi sânteţi, pentru cuvântul carele am grăit vouă (Ioan 15:1 și 3).

Vedeţi voi: Dacă vom lepăda gândurile rele, dacă tot mereu mintea noastră va petrece în strânsă legătură cu vecinicia cea fără de început a Dumnezeului nostru, atunci înseşi cuvintele despre El ne vor sfinţi şi ne vor curăţi de toată întinăciunea. Aşa încât, atunci când în sufletul omului se află năzuinţa de a înceta de la păcat, de a nu mai greşi, el va afla cale către Dumnezeu prin cuvânt. Iar cuvântul, mai nainte de toate, este Logosul Întrupat al Tatălui, Iisus Hristos (Ioan 14:6).

Când citim Evanghelia de la Ioan, tot mereu ne aflăm chemaţi spre a trăi cu Hristos, prin Numele Lui şi prin cuvintele Lui (Ioan. 6:33; 15:7; 17:8; 1:12; 3:18 ş.a.).

Trecerea duhovnicească de la lucruri mărunte către evenimente mari o săvârşeşte omul în minte. Dacă voim să ne curăţim prin cuvânt, atunci să ne deschidem inimile lui Hristos şi să ne "povăţuim în Legea Lui, ziua şi noaptea."

Aşa încât, vedeţi, ne este dată putinţa unei lucrări necrezut de mari; Născuţi, luaţi fiind din ţărână, noi putem trece la formele şi dimensiunile dumnezeieştii vecinicii. Logic este cu neputinţă, dar Dumnezeu aşa a zidit pe om. Şi noi toţi trebuie să ne zidim mântuirea printr’o vieţuire după poruncile lui Hristos, prin paza cuvintelor Lui care îndumnezeiesc pe om.

Trecerea aceasta nu trebuie să se săvârşească sub forma unui act de închipuire a unor evenimente din viaţa lui Hristos - închipuiri care "desenează" în mintea noastră un Hristos aşa cum Îl gândim noi. O astfel de facere nu este recomandată de Părinţii noştri. Dar ce zice Însuşi Domnul? Să Îl iubim. Şi "dacă Îl vom iubi, şi cuvântul Lui vom păzi," (Ioan 14:23) păzindu-ne prin aceasta şi de tot gândul ce întinează întreaga noastră făptură. Fără nici o închipuire, doar prin amintirea cuvintelor lui Hristos, putem trece de la întinăciune la vecinica mântuire. Iar aceasta stă în voia noastră, atârnă de noi. Iar când vom face această mică facere, corespunzător puţinelor noastre puteri, atunci poate veni către noi puterea cea mare a lui Dumnezeu. Iar noi ne pregătim numai prin faptul de a ne "povăţui în cuvântul Lui zi şi noapte;" prin faptul de a ne păzi mintea de orice legătură cu gândurile care ne şoptesc să săvârşim păcatul.

Mare lucru sfinţenia! Iar noi ne învăţăm a ne simţi păcătoşi. Şi asta este bine. Dar totuşi, cuvântul lui Dumnezeu face cu noi în aşa fel încât chiar şi noi să putem deveni sfinţi. Nu ne este tăiată calea către vecinica sfinţenie a marelui nostru Făcător. Toate ne-au fost date de către Dumnezeul cel mai nainte de veci, Căruia firească îi este marea, cea mai nainte de veci iubire.

Astfel, prin faceri mărunte, ne punem pe calea dragostei lui Hristos. Iar dragostea lui Hristos, pe care nu s’a încumetat să o cânte Sf. Siluan, ca fiind mai presus de toată înţelegerea şi tot cuvântul - despre această dragoste a lui Hristos spunem că purcede de la Dumnezeu, Care este smerit. Exprimându-ne în formele Sfintei Scripturi, am putea zice că "Dumnezeu este smerenie." Iar Dumnezeului celui smerit îi este caracteristică dragostea smerită, iar nu dragostea semeaţă. Iar când este vorba despre o astfel de smerenie, vorba este şi despre deşertare. Smerita dragoste a lui Dumnezeu - căci El este smerit - face ca iubirea să fie kenotică. Dumnezeu, Care prin Cuvântul Său a făurit tot ce există, S’a întrupat şi a trăit micşorându-Se până la limite de neajuns nouă. Iată trăsătura caracteristică iubirii lui Dumnezeu: ea este de sine deşertătoare, kenotică. Astfel Domnul, ca să I se primească cuvântul, înainte de răstignirea pe Golgotha a spălat picioarele Apostolilor şi a zis: Pildă am dat vouă, ca precum Eu am făcut vouă, şi voi să faceţi (Ioan 13:15).

Dragostea omenească cunoaşte o dragoste ce se apropie de aspectul kenotic al dragostei dumnezeieşti mai mult decât orice altă manifestare omenească - dragostea de mamă: ea toate le rabdă de la pruncuşorul ei, este gata a sluji pruncuşorului ei sub orice formă, oricât de înjositoare ar fi ea. Iată dragostea kenotică a mamei.

Şi Domnul Se smereşte înaintea noastră ca mama înaintea pruncuşorului. Dacă ni S’ar fi arătat El în puterea Sa, ne-am fi înfricoşat să ne apropiem de El, ne-am fi înfricoşat să căutăm către El. Dar ca să nu înfricoşeze pe om, El a luat asupră-şi fiinţa noastră trupească, existenţa, cu alte cuvinte "fiinţarea" (cuvânt puţin întrebuinţat, dar care ca şi concept filosofic corespunde cu conceptul de existenţă).

Şi iată că atunci când, pentru dragostea lui Hristos, dintr’o dată ne umplem de viziunea măreţiei Dumnezeieştii smerenii, atunci ni se pune pecetea lui Dumnezeu, şi viaţa noastră poate deveni sfântă şi plină de măreţie, în ciuda chipurilor de rob sub care se exprimă această kenoză-deşertare.

Şi iată că, în chip dezlânat, vă vorbesc despre o mulţime de lucruri, dar voi puneţi-le pe toate în ordine şi nu dispreţuiţi cuvântul meu, şi amintiţi-vă: "Fericit bărbatul, carele nu a umblat în sfatul necinstitorilor" - iar voi parafrazaţi: "Fericită mintea noastră, care nu intră în vorbă cu gânduri rele; fericită mintea care se povăţuieşte zi şi noapte în dragostea lui Dumnezeu." (Ps. 1:1-2) Scriptura vorbeşte despre povăţuire "în legea," dar în realitate Evanghelia nici nu mai este lege, ci deja altceva. Pentru aceasta putem spune că mintea noastră se povăţuieşte nu în legea Domnului, ci în DRAGOSTEA Domnului.

Şi deci, pregătiţi-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, pentru acea rugăciune pe care o săvârşim aci în mănăstire Sâmbătă, numai între noi, iar Duminică cu toată obştea închinătorilor care vin la noi. Rogu-vă, cugetaţi mai adânc la acestea şi rugaţi-vă pentru obşteasca iertare a întregii lumi, amintindu-vă de Hristos Care zice: "Eu pildă am dat vouă, iar voi faceţi aşijderea." (Ioan 13:15) Şi care pildă? El a luat asupra Sa păcatele întregii lumi. Şi cu frică urmăm lui Hristos, Care merge înaintea noastră - precum descrie Evanghelia: ucenicii se spăimăntau, şi mergând dupre Dânsul, erau cuprinşi de teamă (Mc. 10:32) căci El urca spre Ierusalim spre a Se supune judecăţii sanhedrinului, spre a se supune bătăilor, scuipărilor şi morţii.

Şi pe noi ne cuprinde aceeaşi sfântă spaimă când, în vremea Marelui Post, se subliniază oarecum mai mult în dumnezeieştile slujbe că dragostea care duce la deplina deşertare de sine, la jertfă de sine, stârneşte prigoană şi ură din partea oamenilor acestei lumi. Taină de neînţeles, dar noi o cunoaştem. Noi ştim că nu voim nici un rău nimănui, şi totuşi Domnul a zis: Veţi fi urâţi de toate neamurile (Mt. 24:9). Iar când ne urăsc, ne asemănăm lui Hristos Cel ce a suferit pe Golgotha.

Şi deci, preascumpii mei fraţi şi surori, v’am spus câteva cuvinte, iar voi să cugetaţi la ele în toate aceste zile, până şi în săptămâna Patimilor, iar mai apoi la Sfintele Paşti, Sfânta Înviere a lui Hristos, pentru care Simvolul Credinţei zice: "Aştept învierea morţilor." Purta-vom toate acestea în inimile noastre. Iar atunci energia vieţii vecinice cuprinsă în cuvintele lui Dumnezeu se va transmite nouă. Iar noi vom fi sub lucrarea acelei energii în toată vremea, chiar atunci când dormim...