Despre ieşirea în pustie. Despre rugăciunea când lumea este uitată. Sfatul bătrânilor în anul 1938. Cuvântul Arhiepiscopului Vasili Krivoşein. Despre propria slujire duhovnicească a părintelui. Convorbirea cu un monah. Despre Lumina Nezidită.

Fie slava Domnului binecuvântată, de acum şi până în veac.

Din nou zilele acestea îmi îndreptam gândurile către ieşirea mea de aci. Cu împuţinarea puterilor mele, cu izolarea mea crescândă, la care sânt osândit din pricina bătrâneţii, neputând nici să citesc, nici să aud - gândesc că "treaba" mea s’a sfârşit... De aceea m’am hotărât să vă povestesc despre ultimele zile ale Stareţului şi primele zile ale vieţii mele după sfârşitul lui.

Când părintele Siluan era încă tânăr se îmbolnăvise serios, şi aşteptându-şi sfârşitul, a rugat pe igumenul Misail să-i dea binecuvântarea pentru a primi shima mare. Igumenul Misail, acel om minunat, i-a spus: "Pentru shimă Dumnezeu te binecuvintează, dar de murit nu vei muri curând." Şi i-a spus ce avea să fie cu el - exact ce, nu-mi amintesc acum. Dar, o dată cu începutul anului 1938, Siluan a zis: "După cuvintele igumenului, moartea mea trebuie să vină în anul acesta."

Nu cu mult înainte cerusem binecuvântarea igumenului, acelaşi sfânt şi minunat bărbat Misail, să mă pot folosi de o colibă. In realitate era vorba de o casă bine zidită, unde puteau vieţui bătrâni care ar fi vrut să-şi sfârşească viaţa la Athos. Ea se afla ca la cincisprezece minute de mănăstire către sud, spre Dafni, portul Sfântului Munte. Şi petreceam acolo când eram slobod de slujirea mea diaconească. (In mănăstire eram doi diaconi. Când eram de rând să iau parte la toate slujbele, îmi rămânea prea puţină vreme. Dar când eram liber de slujirea mea, îmi petreceam cea mai mare parte a vremii acolo.)

Nu uşoară îmi era viaţa în acea colibă. Eu eram mai tânăr decât majoritatea părinţilor. Viaţa într’o astfel de colibă era văzută de mulţi ca un mare privilegiu. Dar, aşa cum ştiţi din cartea mea, Dumnezeu îmi dăruia zdrobire pentru păcatele mele, deznădejde pentru mine însumi şi plâns mult şi din belşug.

Acolo s’au petrecut multe convorbiri despre care aş vrea să vorbesc cu voi.

Intr-o zi m’a întrebat Siluan:
- Vă este bine să vă rugaţi în coliba asta?

Am răspuns:
- Da, îmi este bine. Uneori mi se pare că uit lumea. Doar de trup îmi amintesc.

M’am uimit de reacţia părintelui meu Siluan:
- Dar trupul - ce este trupul? Nu este şi el lumea?

Mă aflam în faţa acestui uimitor fenomen şi mi-a venit comparaţia următoare: Mă aflu la poalele unui munte mare, al cărui vârf se ascunde în nori. Cuvintele "Dar trupul ce este, dacă nu lumea?" - au stârnit în mine gânduri. Dar eu nu îl oboseam cu întrebări, ci îi primeam cuvintele, în nădejdea că va veni un moment când Dumnezeu îmi va da să le înţeleg adevăratul sens.

In conştiinţa lui din rugăciunea pentru întregul Adam, Părintele Siluan ajunsese să înţeleagă că trupul nostru ne leagă - întreaga omenire - într’un singur Adam.

Convorbirile pe care mi le dăruia Domnul mă umpleau tot mereu de uimire faţă de Stareţul meu: cum devenise el cu adevărat o persoană vie, cu adevărat un creştin autentic!

La începutul anului 1938 el mi-a zis: "După ce voiu muri, mai bine cereţi binecuvântarea să vă duceţi la pustie, căci vă văd slab şi viaţa în mănăstire vă depăşeşte puterile."

Incerc să mă reţin de la a analiza multe amănunte. Voiu zice doar că atunci când s’a săvârşit Stareţul, eu chiar m’am dus la duhovnic şi i-am spus: "Oare n’ar fi mai bine pentru mine să vieţuiesc în pustie, ca pustnicii Sfântului Munte, la Karulia?" Şi duhovnicul, părintele Serghie, mi-a răspuns: "Da, părinte Sofronie, mergeţi la pustie. Dumnezeu vă binecuvintează." Pe părintele Serghie îl hirotonise preot Episcopul Nicolae al Ohridului, un mare bărbat, care şi pe mine m’a hirotonit diacon. Iar părintele Serghie, care îmi arăta mult drag şi bunăvoinţă, mi-a dat binecuvântarea să merg la pustie, dar a zis: "Inţelegeţi, de bună seamă, că binecuvântarea mea nu este destul. Trebuie să mergeţi la igumen şi să cereţi şi binecuvântarea lui."

M’am dus la igumenul Misail - Dumnezeu să mă miluiască, pentru rugăciunile lui - şi zice igumenul: "Dumnezeu să binecuvinteze, părinte Sofronie. Mergeţi şi vă rugaţi la pustie. Dar ştiţi că binecuvântarea mea nu este destul, trebuie să aveţi şi învoirea sfatului bătrânilor mănăstirii."

Igumenul era bolnav şi nu a venit la adunarea bătrânilor mănăstirii, iar mai-marele peste ea era înlocuitorul igumenului. I-am spus că voiam să merg la pustie şi că vreau să mă supun judecăţii părinţilor. El s’a învoit, şi curând a urmat soborul bătrânilor, la care am fost invitat.

La acel sobor al bătrânilor - pe care şi acum îl văd limpede, aşa cum s’a întipărit atunci în conştiinţa mea - primul s’a ridicat Ierom. Vissarion, secretarul igumenului, un om blând, subţire, chibzuit. El a spus: "Părinte Sofronie, pasul acesta pentru care cereţi învoire de la Sfatul bătrânilor este unul foarte mare şi important. Iată părerea mea: Rămâneţi încă un an în mănăstire, şi atunci, dacă gândul nu vi se schimbă, mergeţi la pustie." De multe ori am fost nevoit să merg la părintele Vissarion, căci chilia lui era biroul secretarului igumenului. In ciuda cinstirii pe care o purtam părintelui Vissarion, nimic nu am răspuns la cuvintele lui.

Al doilea s’a ridicat părintele Mathei. El era puţintel mai în vârstă decât părintele Siluan, şi din acelaşi sat cu el. Insă, în mod curios, în ciuda acestui fapt el se purta faţă de Siluan ca unul mai mare şi mai autoritar. Dar acum, după moartea Stareţului, dintr’o dată, venind către mine din celălalt capăt al sălii, mi-a zis următoarele cuvinte: "Părinte Sofronie, unde vă duceţi? Credeţi că veţi afla ceva mai mare decât Siluan? Şi dacă Siluan s’a mântuit în mănăstire, mântuiţi-vă şi frăţia voastră în mănăstire!" Din nou, nimic nu am răspuns.

S’a ridicat apoi, foarte grav, părintele Iosif, mai marele bibliotecii mănăstirii, om foarte citit şi care se socotea mare cunoscător al vieţii duhovniceşti. (Eu eram ajutor de bibliotecar.) Şi mi-a vorbit cu severitate: "Părinte Sofronie, dacă plecaţi, nu aveţi binecuvântare de la igumen ca să slujiţi." Eu i-am răspuns lui Iosif: "Dacă bunul părinte spune să nu slujesc, eu vă zic că mă duc la pustie nu ca să slujesc. Altul este gândul meu pentru pustie. Dar iată ce să-mi spuneţi: Mă opreşte oare igumenul să mă împărtăşesc?" Răspunsul meu l-a descumpănit. Zice: "Nu, părinte Sofronie, nu l-am întrebat pe igumen, ci eu, ca să vă încerc, am spus aşa. Dar igumenul nu mi-a zis nimic şi nu am avut nici o discuţie pe această temă."

Atunci Iustin ieromonahul, care era înlocuitorul igumenului, bărbat blând şi liniştit, s’a hotărât să spună un cuvânt (el şedea într’un jilţ aparte, în mijlocul sălii mari unde aveau loc adunările sfatului bătrânilor). Şi întorcându-se către Vissarion, a zis: "Părinte Vissarion, eu socotesc că pentru cercarea gândului părintelui Sofronie un an este prea mult." Şi zice către mine: "Uite ce, părinte Sofronie, rămâneţi până la Paşti aici în mănăstire, şi dacă gândul nu vi se schimbă, atunci să mergeţi cu Dumnezeu la pustie!"

După ce a spus înlocuitorul igumenului aceste cuvinte, eu m-am ridicat de pe scaunul meu, i-am făcut metanie până la pământ şi am zis: "Blagosloviţi, părinte bun. Cu aceasta s’a încheiat problema ce mă privea în soborul bătrânilor. Soborul a hotărât ca eu să rămân în mănăstire de la începutul lui Octombrie al anului 1938, până la Paştile anului 1939.

Trebuie să vă spun că atitudinea celor din mănăstire faţă de mine era ciudată: patrusprezece ani am vieţuit acolo, şi niciodată nu mi-a fost dat să stau de vorbă cu nimeni. Cu toate îndeletnicirile mele, eu mă grăbeam să revin în chilie ca să plâng pentru mine însumi. Dar ieşirea mea a provocat o ciudată impresie; părinţii-monahi se supăraseră pe mine şi gândeau: "Uite, el pleacă din mănăstire, ca şi cum aici ar fi neprielnic pentru mântuire."

După aceea mulţi au venit pe la mine, în jumătatea de an petrecută acolo, din Octombrie până în Aprilie. Printre cei ce au venit să mă convingă era şi părintele Vasilie, devenit mai târziu Arhiepiscop de Bruxelles. A venit la mine în chilie şi mi-a zis: "Părinte Sofronie, în Scara Sfântului Ioan am găsit un loc de unde reiese limpede că nu trebuie să plecaţi la pustie." Dar eu tuturor celor ce veneau să mă convingă le spuneam: "Eu însumi caut voia lui Dumnezeu. Mi-e frică să merg la pustie. Eu gândesc aşa, că sânt puţin la suflet şi slab. Dacă ar fi să mă întâmpine astfel de cercetări ale puterilor vrăjmaşe care l-au atacat pe Stareţul Siluan, eu nu o să le fac faţă, nu o să pot." Iar frica aceasta m’a îndemnat să dobândesc cât mai multe binecuvântări, şi binecuvântări canonice: a duhovnicului, a igumenului şi a sfatului bătrânilor.

I-am răspuns părintelui Vasilie: "Părinte Vasilie, dacă veţi veni la mine şi îmi veţi arăta cinci mii de locuri din Sfinţii Părinţi, şi cei mari şi cei mici, iar eu vă voiu indica doar unul singur, locul meu - al meu va fi mai puternic decât cele cinci mii ale Frăţiei Voastre." Inţelesul răspunsului meu era următorul: Eu cerusem binecuvântarea pe cale legală, de la "instanţele" împuternicite deplin prin tradiţie pentru aceasta - duhovnicul, igumenul şi sfatul bătrânilor. Gândeam să pun înainte această binecuvântare tuturor şi fiecăruia. Şi ca să spun adevărul. Dumnezeu mi-a dat o binecuvântată pustie. Tot El m’a şi izgonit din pustie, într’un chip destul de dur. Când mi-am dat prima colibă - pe care au văzut-o unii din părinţii noştri care au vizitat Athosul - şi nu mai aveam mijloace să-mi iau alta, atunci am trecut din Karulia la altă pustie - o peşteră de pe moşia mănăstirii Sf. Pavel.

In Mănăstirea Sf. Pavel igumenul voia să aibă un duhovnic. La Athos duhovnicul nu are voie să locuiască în incinta mănăstirii. Trebuie ca duhovnicul să fie cu desăvârşire străin de puterea administrativă, pentru ca spovedania să fie sinceră şi curată, iar nu un joc spre a dobândi bunăvoirea duhovnicului. Deja în treizeci şi opt, Stareţul Siluan mi-a spus odată: "Când veţi fi duhovnic, primiţi oamenii, nu-i lipsiţi de cuvântul lui Dumnezeu, răbdaţi-i." Pe-atunci eram de abia viu şi mă gândeam că Stareţul nu îşi dă seama, cum aş fi putut eu rezista atâţia ani? Eram încă prea tânăr spre a fi duhovnic la Sfântul Munte; şi gândul acela a dispărut total din conştiinţa mea. Şi numai când am fost în pustie mi-am amintit de cuvintele Stareţului Siluan...

In acea vreme Grecia era sub ocupaţia nemţilor. Eu am ajuns în pustie nu cu mult înainte de război, la Paşti, iar în August s’a dezlănţuit deja războiul. Când a venit la mine secretarul igumenului Mănăstirii Sf. Pavel, părintele Theodosie - om înţelept, chibzuit şi serios - şi mi-a spus că igumenul lor vrea să mă pună duhovnic în mănăstire, de-abia atunci mi-am amintit de cuvintele Stareţului Siluan, "Când veţi fi duhovnic..." Dar în momentul convorbirii cu Stareţul acel cuvânt mi se păruse de prisos, căci eu însumi nu eram sigur că voiu mai ajunge până la chilia mea. (Aveam de urcat mai mult de o sută cincizeci de trepte ca să ajung de la chilia lui Siluan până la a mea.) Deci m’am făcut duhovnic şi m’am mutat în peşteră, nu departe de Mănăstirea Sf. Pavel. Binecuvântate sânt locurile acelea.

S’a întâmplat că a venit o ploaie torenţială şi apa a pătruns prin grosimea masivului unde era peştera mea. Peştera, înainte uscată în toată vremea, acum începuse să se umple de apă în timpul iernii. Iarna în sine, în Grecia, este scurtă, dar de fapt eu petreceam şase luni într’o peşteră unde era prea multă apă. Scoteam din chilia mea zilnic o sută de găleţi de apă, iar eu dormeam sub două foi de tablă care îmi acopereau patul de apa ce venea de sus...

Repede trece ceasul acestor amintiri despre Sfântul Munte. Dacă după tradiţie aş fi aparţinut Bisericii Ruse, aş fi purtat o shimă cu cuvintele "Sfânt, Sfânt, Sfânt." Şi dacă m’ar vedea de departe cineva, ar zice: "U-u-uu, uite shimnicul!" Dar eu m’am format la Athos, unde îmi era plăcut să văd că adesea nici nu poţi recunoaşte pe igumen, nu-l deosebeşti de fratele începător. Şi scriu în broşura mea "Temeiurile nevoinţei orthodoxe," că la Athos sânt cu totul alte rânduieli. Sânt mai bine de treizeci de ani de când sânt shimnic şi deja demult, din anii treizeci şi cinci, ar fi trebuit să umblu ca shimnicii din Rusia, dar iată că mă port slobod...

Iată deci câte ceva din biografia mea de la Athos, pe care v’am povestit-o înainte de sfârşitul meu. Dar eu însumi nu ştiu când voiu muri.

Şi gândul meu rămâne la întrebarea: In ce măsură nu mi-am împlinit datoria faţă de voi? Acum că mi s’au împuţinat putinţele de a percepe viaţa, memoria a slăbit, orbirea îmi creşte şi nu-mi mai îngăduie să citesc, iar asurzirea mă sileşte să port aparate, încât urechile îmi sânt pline de zgomot - ce anume nu am dus la capăt? Dar o să vorbesc cu voi până în ultimele zile, până la ultima mea suflare...

Aş vrea să vorbesc cu voi astăzi şi pe o altă temă. Nu demult ne-a vizitat un preot rus. Şi într’o discuţie între patru ochi m’a întrebat:

- Părinte Sofronie, este cu putinţă în epoca noastră să vezi Lumina cea Nezidită?
- Eu am scris despre aceasta. Ati citit?
- Nu.
- Ei bine, luaţi de la părinţii noştri cărţile unde scriu despre aceasta.

Insuşi felul cum mi-a pus întrebarea mi-a dat impresia că înclina să creadă că de demult, în primele trei veacuri de prigoană, Dumnezeu lucra prin minuni şi prin cercetări vădite, iar mai târziu El a încetat a lucra astfel; şi acum, deja de veacuri nu mai este aşa. Dar acest om aparţine unui grup de oameni care în chip logic trag încheierea că în zilele noastre Dumnezeu nu Se arată ca Lumină. Şi, prin urmare, dacă cineva vede Lumina, el vede altceva, şi nu adevărata Lumină Nezidită, Thavorică. Bineînţeles că dacă mă întreabă cineva aşa, eu ce pot să spun? Sânt osândit să tac.

Uite că şi părintele N., când a fost în Rusia, a întâlnit o femeie care spunea tot aşa, că Dumnezeu a încetat să lucreze ca mai înainte, şi că acum nu mai sânt Stareţi, şi că aceasta este pretutindenea - "aşa lucrează Dumnezeu acum."

Vă vorbesc despre aceasta pentru că a gândi astfel nu este o cale către cunoaştere. Aceleaşi cuvinte şi acelaşi fel de a gândi erau şi pe vremea lui Simeon Noul Theolog... In al 45-lea Imn, Sf. Simeon vorbeşte despre cei ce tăgăduiesc Lumina în care se arată Dumnezeu şi care este Însuşi Dumnezeu - şi spune că ei gândesc nedrept, şi că în realitate sânt căzuţi în erezie. Iar la acel Simeon care a devenit Siluan aflăm scris în capitolul "Despre smerenie": "Unii zic că aşa a fost cândva de demult, dar că acum acestea s’au învechit." Şi, cu modestia lui caracteristică, Sfântul spune că o astfel de gândire nu este dreaptă: "Cu Domnul niciodată nimic nu se împuţinează, ci numai noi ne schimbăm, ne facem răi, şi astfel pierdem harul."

Dacă de la Dumnezeu sau nu de la Dumnezeu mi-a fost acea binecuvântare - mie însumi îmi este greu a spune, ba chiar cu neputinţă. Dar socotesc că dacă acea Lumină despre care scriu ne duce la simţirea Dumnezeirii dintru început a lui Hristos însuşi, aşa cum s’a petrecut cu Apostolul Pavel pe calea către Damasc (Fap. 22:6 și 8), atunci este aceeaşi Dumnezeiască Lumină care a fost şi pe Thavor (Mt. 17:2). Eu sânt prea mic ca să vorbesc mai departe despre aceasta, dar totuşi vreau să zic că dacă acea Lumină mărturiseşte pentru Dumnezeirea Logosului întrupat al Tatălui, cum putem recunoaşte ca fiind dreaptă convingerea că astăzi cel ce vede Lumina cade într’o mare eroare - în rătăcire? Incă multe am mai avea de vorbit, şi fie ca o mică frântură din ceea ce s’a întâmplat cu mine să intre astăzi în povestirea mea şi în spovedania mea înaintea voastră, iubiţii mei fraţi şi surori...

Rugaţi-vă pentru mine, şi să vă păzească Domnul...