Patima îşi are chipul propriu. Lupta pricinuită de neînvoirea minţii cu gândul rugăciunii creatoare. Primejdia gândurilor trupeşti. A-şi ţine mintea în Dumnezeu este cu putinţă numai prin puterea lui Dumnezeu Însuşi. Venirea lui Dumnezeu ca slobozire din robirea materiei. Metode de luptă pentru a smulge mintea de la gânduri. Trebuie ca Însuşi Dumnezeu să vină către noi. Tragedia lumii - păcatul îndumnezeirii de sine. Îndumnezeirea prin petrecerea cu mintea în Dragostea lui Dumnezeu.

Când am vorbit despre cum trebuie biruit un anume gând care năpădeşte asupra noastră, care robeşte mintea, care spurcă tot ce avem înlăuntrul nostru, vorba ne era numai despre amănunte ale nevoinţei noastre în general. Aş vrea să găsesc formula cea mai simplă pentru a lămuri cu voi acest lucru adânc şi cât se poate de important pentru noi. Se întâmplă că atunci când explicăm ceva teoretic, totul pare foarte simplu şi limpede. Însă în viaţa noastră reală se arată a fi deloc simplu. Şi este nevoie ca toată viaţa să o petrecem într’o încordare a nevoinţei, şi mai întâi de toate, în trezvia minţii şi în rugăciunea minţii.

După căderea lui Adam, şi căderea lui dintru lumina Dumnezeiască în lumea făcută, toată patima îşi are propriul chip. Iar când ne stăpâneşte un gând anume, noi ne punem a cugeta cum să luptăm cu toate patimile luate împreună. V’am spus deja principiul: A nu preda mintea atunci când o oarecare patimă se leagă de noi şi ne atrage către păcat. Monahul trebuie să se înveţe să-şi stăpânească mintea şi necontenit să cerceteze unde se află ea. Dacă mintea se află în chipuri pătimaşe, atunci întregul om se spurcă: şi mintea, şi sufletul, şi chiar şi trupul. Şi dimpotrivă, când mintea noastră, rănită prin harul cel de sus de dragostea lui Hristos, este trasă acolo unde este El, Hristos, atunci se întâmplă contrariul: mintea şi întreaga noastră făptură se sfinţeşte şi se înalţă, se apropie de Dumnezeu, şi cu anii devine în stare a se deprinde cu Dumnezeu, încât zi şi noapte omul petrece în toată vremea în Dumnezeu.

In legătură cu aceasta există un subtil amănunt: Nici o patimă nu poate lucra în noi câtă vreme mintea noastră este slobodă, iar nu în chipurile acelei patimi. Numai atunci dobândeşte putere asupra noastră gândul pătimaş, când cu mintea noastră venim în atingere cu chipurile patimii şi trăim prin ele.

A ne învăţa să ne smulgem mintea din tot gândul îndreptat spre latura păcatului este o mare ştiinţă. Ea începe foarte simplu. Voi ştiţi că sânt diferite căi pentru a muta atenţia minţii la un alt subiect. Calea cea mai bună este atunci când Domnul e cu noi. Atunci totul se preschimbă în rugăciunea cucernicei iubiri către Dumnezeu şi în lacrimi de pocăinţă, rămânând uitată lumea pătimaşă a păcatului. Dar nu întotdeauna ni se dă a petrece într’o asemenea rugăciune. Dumnezeu ne părăseşte pentru ca noi să ne ostenim. Şi astfel, când ne atacă vreun chip pătimaş, trebuie neapărat să ne smulgem mintea de acolo şi să ne despărţim de acel chip al patimii. Atunci chipurile patimii nu îşi pot asuma o putere activă, lucrătoare, ci rămân în stare pasivă.

Sânt nu puţine rugăciuni pe care este bine să le cunoaşteţi, dar puteţi şi voi înşivă să făuriţi altele, căci "rugăciunea este necontenită facere." Iar când nu aflăm în noi înşine putere de a ne smulge imediat atenţia minţii de la patimi, atunci cea mai bună cale rămâne o pocăinţă înfocată, un strigăt către Dumnezeu: Slobozeşte-mă de puterea acestor duhuri! Du-mi mintea la Cer, unde petreci Tu, Dumnezeul meu! Izbăveşte-mă de robia iadului patimilor!

Vă puteţi ruga şi aşa cum aflăm într’una din rugăciunile atribuite lui Isaac Sirul: Povăţuieşte-mi mintea, ce cutreieră jos în vale, către Tine, la ceruri, unde vieţuieşti Tu, Doamne.

Este şi o frumoasă rugăciune scurtă către Îngerul Păzitor: Îngere al lui Dumnezeu, păzitorul meu cel sfânt, viaţa mea păstrează în frica lui Hristos Dumnezeu, mintea îmi întăreşte în calea cea adevărată, şi întru dragostea cea de sus îmi răneşte sufletul. Rugăciunea aceasta mult ajută ca dintr’o dată să ne smulgem mintea, cu cuvintele: Mintea îmi întăreşte în calea cea adevărată, şi întru dragostea cea de sus îmi răneşte sufletul. Şi dacă ne vom petrece astfel timpul, neîngăduind minţii înalte a se contopi cu patimile murdare ce spurcă întregul om, vom putea cu mult mai puţină trudă să ne luptăm cu gândurile pătimaşe.

Domeniul în care trebuie să fim cu deosebită luare aminte la sine este fiziologia vieţii noastre şi ceea ce este pus în organismul nostru drept cale de a aduce la lumină pe alţii asemănători nouă - procreaţia. Chiar atunci când această mişcare se petrece în noi ca un firesc fiziologic, monahul şi atunci se smulge din ea. Iar când monahul merge pe această cale, mintea lui se sfinţeşte şi se curăţeşte, şi treptat se face un aparat foarte subtil ce prinde cele mai mici mişcări ale patimilor în atmosfera care-l înconjoară. La această stare nevoitorul ajunge treptat, printr’o lungă experienţă. Şi astfel se păzeşte fără de păcat.

In general, viaţa noastră în Dumnezeu cere o deosebit de adâncă pătrundere în tainele Fiinţei Dumnezeieşti. Cu toate acestea nu ne este dat a pătrunde în ele cu puterile noastre. Dar când Dumnezeu ne dă harul Său, atunci El ne împărtăşeşte cu viaţa Sa.

Zidiţi dintru nimic, luaţi fiind din ţărână, noi nu sântem în stare a cunoaşte pe Dumnezeu. Şi neapărat trebuie ca Însuşi Dumnezeu să se descopere nouă. Dacă după cădere vrăjmaşul dispune de putinţa de a intra în viaţa noastră lăuntrică, şi acolo a ne robi, atunci cu atât mai mult lui Dumnezeu Îi este deschis să pătrundă în noi şi să lucreze înlăuntrul nostru. Numai în acest chip, păzindu-ne de tot păcatul, este cu putinţă a face ca mintea noastră necontenit să crească în putinţa ei de a cunoaşte pe Dumnezeu prin Dragostea Dumnezeiască. Aşadar, amintiţi-vă, iubiţii mei fraţi şi surori, că nici o patimă nu poate lucra în noi în chip activ dacă noi ne păstrăm mintea în Dumnezeu.

Realitatea materială ce ne înconjoară ne apasă cu neîncetata ei prezenţă. Bineînţeles că vom aluneca "în jos." Dar dacă vom tine statornic pravila şi ne vom păzi mintea în căile adevărului, în poruncile lui Hristos Dumnezeu, atunci fireşte că progresul nostru va fi foarte rapid. În realitate nimic nu este determinat. Curios lucru: Dumnezeu Care ne depăşeşte în chip absolut, Care uneori ni se pare îndepărtat, mai departe decât lumile stelelor, poate să ne cerceteze şi să lucreze în noi cu deplină putere. Însă, aşa cum am încercat să lămuresc în cartea despre Stareţ, Dumnezeu arareori lucrează astfel. De ce? Pentru că atunci când sufletul cu adevărat se răneşte cu dragostea lui Dumnezeu (cum scrie fericitul nostru ocrotitor, Cuviosul Siluan: "Tu mi-ai dat a mă îndulci de Duhul Tău cel Sfânt, şi sufletul meu Te-a iubit.") şi dintru bun început primeşte har puternic, care la drept vorbind este cu putinţă numai celor desăvârşiţi, atunci calea devine deosebit de grea. În acea stare omul nu îşi poate împlini datoria în lumea noastră pământească. El ar petrece în neîncetată răpire. Dumnezeu însă părăseşte pe om, iar el cu durere caută pe Dumnezeu, ca din nou să lucreze în el cu toată puterea Sa.

Cei ce ne bălăcim pe fundul văii, putem afla si trebuie să aflăm tot felul de căi spre a ne slobozi atenţia. Când nu reuşim să biruim cu rugăciunea gândurile pătimaşe, putem citi. Dacă nu putem citi, să socotim de putem găsi vreo îndeletnicire oarecare sau pe cineva cu care să vorbim, doar doar ne vom slobozi de acea patimă. Şi această nevoinţă este dureroasă şi îndelungă: a ne slobozi mintea şi a-i strămuta atenţia în tărâmul celălalt, şi mai ales acolo unde petrece Domnul, după sfatul şi poruncile apostolului Pavel (Flp. 4:7; Col. 3:2; Rom. 12:2; Efes. 4:22-23 ș.a.). Astfel mintea de pe fundul văii, adică robită de patimile joase, pământeşti, este neputincioasă a se ridica la cer. Dar luptaţi-vă pe toate căile: cu osteneală, cu vreo plimbare, cu vreo îndeletnicire oarecare, intelectuală sau fizică, printr’o conversaţie cu vreun frate ş.a.m.d. Toate acestea, în sine, sânt lucruri mici, însă rezultatul obţinut într’o astfel de luptă este deosebit de preţios.

După aproape şaptezeci de ani de monahism, mie îmi este firesc să ştiu acestea. Şi pot să vă spun vouă, tinerii mei fraţi şi surori, că nu este cazul să ne grăbim în viaţa noastră. Creşterea noastră atârnă de pronia lui Dumnezeu pentru noi. Uneori se întâmplă că monahul trăieşte o viața lunga, o jumătate de veac, şi încă nu cunoaşte sensul monahismului.

Vedeţi cu câtă greutate caut căi spre a vă lămuri ceea ce se întâmplă în fiinţarea zidită. În toată fiinţa care ne înconjoară, chiar şi ceea ce se vede reprezintă o deosebit de adâncă taină. Iar noi trebuie să trăim pururea această taină înaintea ochilor noştri, aşteptând până când ea, taina sfântă a lui Dumnezeu Însuşi, va voi să ni se descopere. Şi deci, ştiind din propria experienţă că aceasta nu este defel un lucru mic, şi nu uşor se dă, totuşi vă vorbesc despre ea, căci vi se cuvine a cunoaşte dintru bun început ceea ce este cu putinţă lui Dumnezeu să facă cu omul; despre cum putem să dobândim fericirea noastră prin petrecerea în Dumnezeu. Cu mintea noastră firească sau cu judecata, a pătrunde această taină nu putem. Ea se află în afara putinţei duhului nostru, de aceea trebuie neapărat ca Domnul Însuşi să ni Se descopere.

Nevoie este să ne clădim viaţa nu pe presupunerile noastre, ci pe Descoperirea lui Dumnezeu. Tragismul evenimentelor lumii ce ne înconjoară se datorează lepădării acestei căi. Păcatul îndumnezeirii de sine - iată ce sfâşie pe om şi îl omoară. În cartea mea, publicată la Paris, se află un mic capitol "Despre rugăciunea care biruieşte tot tragismul." Este un lucru foarte amar, şi sufletul ni se afundă într’o întristare cu adevărat adâncă când observăm că acea cale pe care ne-a descoperit-o Hristos şi Duhul Sfânt a fost lepădată de oameni, care au uitat că numai Cel ce ne-a zidit ştie cu adevărat toate. Nici o ştiinţă omenească nu este capabilă să pătrundă "acolo." Iar viaţa noastră se dovedeşte a fi simplă, dar în acelaşi timp cât se poate de adâncă şi povăţuindu-ne theologic la înălţime.

Când vorbim despre mijloacele de luptă în cuvinte scurte: "a nu preda mintea," "a ne stăpâni mintea," "a ne controla mintea, tot mereu îndreptându-o la poruncile lui Hristos" - din aceste nimicuri (care par nimicuri în ce priveşte realizările lor) se zideşte viaţa cea mare şi vecinică. Şi acesta şi este ţelul monahului. Dar monahismul înseamnă o încordată atenţie, dintru început şi până la ultima suflare; Cum să ne slobozim de păcat, cum să ne învăţăm duhul să petreacă necontenit în atmosfera dragostei lui Dumnezeu. Iar dacă mântuirea este îndumnezeirea omului, atunci în ce constă îndumnezeirea? În faptul că omului celui luat din ţărână, zidit dintru nimic, i se dă stăpânire, putinţă, viaţă - a vieţui viaţa lui Dumnezeu Însuşi...

Voi, iubiţii mei fraţi şi surori, încercaţi dintru bun începutul nevoinţei voastre să nu pierdeţi o singură zi pentru zidirea mântuirii noastre.