Monahismul este cea mai măreaţă cultură pe Pământ, lupta împotriva patimilor şi viaţa înaintea Feţei lui Dumnezeu. Experienţa picturii, ca descoperire a frumuseţii lăuntrice. Despre Liturghie. Despre robia păcatului. Viaţa fără de păcat, prin nevoinţă. Poruncile lui Hristos scot la iveală păcatul. "Imposibilitatea" poruncilor lui Hristos. Despre nevoinţa minţii: tot gândul care nu este după Evanghelie este păcat. Cum să ne luptăm cu gândurile.

Obişnuinţa de a trăi în Dumnezeu îţi dă putinţa de a trăi ca şi cum ai fi mereu înconjurat de un ocean nemărginit şi neţărmurit. Iată "sfera" duhovnicească; iar ea se prezintă cu adevărat ca atare, unde nu este nici tron, ca un "loc" unde totul este ca şi cum ar fi şi început, şi sfârşit, şi mijloc. Iar când trebuie să vorbim despre viaţa noastră e nevoie oarecum să îngustăm toate orizonturile şi să ne oprim atenţia doar asupra unor aspecte ale ei.

In, iertaţi-mă, viaţa mea monastică destul de lungă, m’am întâlnit cu mulţi reprezentanţi nerozi şi chiar proşti ai monahismului. Monahismul este o cultură care, după adânca mea convingere, nu îşi are egal în lumea aceasta! Cu toate acestea, nu curând ajunge omul în starea de a-i vedea frumuseţea "şi adâncul, şi înălţimea," (Efes. 3:18) precum spune apostolul Pavel; în starea despre care marele şi genialul poet, cărturarul şi nevoitorul, Cuviosul Ioan Damaschin, a spus: Chipul slavei tale celei negrăite sânt, măcar de şi port ranele greşalelor. Ia gândiţi-vă: Ca să rostească astfel de cuvinte în prezenţa lui Dumnezeu Însuşi, şi să spună lui Dumnezeu, "Eu sânt chipul măreţei Tale slave," ce stări de rugăciune, ce stări de cercetare a Luminii Nezidite trebuie să fi premers unei astfel de rostiri poetice! Şi când i se dă a vedea această frumuseţe, atunci omului i se fac cunoscute suferinţe pe care lumea nu le cunoaşte.

Dacă a văzut monahul slava cea negrăită a lui Dumnezeu, el se vede înconjurat de patimi josnice, neînsemnate — o viaţă întunecată, departe de Lumina Dumnezeiască. Atuncea, acelaşi cuvânt al lui Ioan Damaschin zice: Plâng şi mă tânguiesc când îmi amintesc de moarte. Acesta este plânsul pentru moarte - monstruoasa moarte care a lovit omenirea. Iar cela ce a văzut slava cea negrăită, când vede cele fără de slavă, cele de moarte ale noastre, plânge şi se tânguieşte.

Vorbesc astăzi despre acestea pentru că prea adesea în viaţa mea monastică mi-a fost dat să aud urâcioase expresii în legătură cu monahismul, chiar din partea celor ce vieţuiesc în obştea noastră bisericească, din partea celor ce nu au cunoscut în aceeaşi măsură ca şi Cuviosul Theodor Studitul că monahicescul chip al vieţii este ultimul şi cel mai înalt har... Că vorba este despre viaţa necontenit înaintea Feţei Dumnezeului celui Mare şi Sfânt, acolo unde unii cred că viaţa monahală este o viaţă neroadă şi nefolositoare lumii... Da, nefolositoare lumii, când e vorba de hrană pentru porci! Monahismul "găteşte mâncare" pentru îngeri, însă, precum mi-a arătat experienţa, noi trebuie să începem cu abc-ul. Iar mai apoi Dumnezeu dă contemplarea celei mai înalte frumuseţi şi a slavei negrăite, până în ultimele ei trepte. Această contemplare nu provine din nevoinţa noastră. Mulţi cred că monahismul este numai pentru mujici analfabeţi şi femei sărace - drojdia lumii. Iertaţi-mă că mă exprim astăzi aşa de grosolan şi de tăios, dar spun acestea pe temeiul experienţei mele.

Când eram pictor şi tânjeam către adevărata artă - artă ce transcende lumea văzută, şi presimte altă lume, cea înţelegătoare, cea nevăzută cu ochii - încordarea devenise neîntreruptă şi ziua şi noaptea. Atunci fiecare cuvânt, fiecare gând, fiecare mişcare a omului vorbeşte despre prezenţa lui Dumnezeu. Cei ce trăiesc în afara lui Dumnezeu nu pot contempla acea frumuseţe. La drept vorbind, cu mare putere se contemplează frumuseţea aceea, când se pogoară peste noi Lumina cea Nezidită a lui Dumnezeu.

Dacă v’am spus cele câteva cuvinte de mai sus, mă întorc totuşi la felul cum trec zilele noastre. Din starea pătimaşă în care ne naştem, nouă ne revine a trece în starea omului aşa cum l-a gândit Dumnezeu înainte să zidească lumea. Cu toate acestea, realitatea vieţii noastre face ca necontenit să ne vedem atacaţi de tot felul de patimi.

Viaţa monahală este viaţa înţelegătoare. Sub lucrarea harului lui Dumnezeu, mintea omului se curăţă şi devine purtătoare a celor mai înalte viziuni, şi însăşi se numeşte minte înaltă. Şi această minte înaltă, la monahi este în neîncetată lucrare. Una din cele mai dese arătări, atunci când trăim vederea minţii, este săvârşirea Liturghiei: Cum este cu putinţă ca o bucată de pâine, coaptă prin munca omului şi adusă la altar, să devină Trupul Însuşi Dumnezeului Iisus Hristos? Noi credem că atunci când chemăm pe Tatăl ca să trimită Duhul Sfânt peste Darurile înainte-puse, chemarea acestor Nume şi aşteptarea plină de rugăciune către Dumnezeu se preschimbă într’un eveniment de ordin duhovnicesc. Si Pâinea cea văzută, fără să-si schimbe fenomenologic substanţa cea vizibilă cu ochii, devine fiintial o cu totul altă realitate. Noi, bineînţeles, primim Trupul şi Sângele lui Dumnezeu Însuşi nu ca trup omenesc, asa cum este el acum, nu ca sânge omenesc, ci sub forma Pâinii şi a Vinului. Iar noi trăim Sfintele Daruri contemplându-le prin credinţă. Astfel la Liturghie, ca aparenţă, ca "fenomen’ noi vedem trupeşte Pâine, însă ca un dat după mintea înaltă, prin credinţa noastră (căci cele pomenite sânt mai presus de înţelegerea noastră cu mintea), noi contemplăm Trupul lui Dumnezeu Însuşi.

Iată unul din cele mai puternice momente despre care voiesc să vă vorbesc: în ce chip noi, cei născuţi în păcate - cum zice David în Psalmi, Că iată întru fărădelegi m’am zămislit, şi întru păcate m’a născut maica mea (Ps. 50:6) - putem ajunge la sfinţirea întregii noastre fiinţe: şi duhul, şi mintea, şi trupul.

Aşadar atunci când ne războim cu patimile, în sfera vederii minţii noi trecem într’alt plan. Asta nu este viaţă călugărească, să mergi ridicând sprâncenele, să caşti ochii fără a gândi, să zâmbeşti şi "să-ţi pui limba pe umăr." Nu! Este o neîncetată încordare şi luptă cu vrăjmaşul; iar vrăjmaşul este o minte de dimensiuni cosmice.

Caracterul discuţiilor noastre este familial, între monahi. Prietenii noştri de faţă ne sânt foarte apropiaţi, şi noi nu ne ruşinăm să vorbim în prezenţa lor.

Un oarecare ignorant va zice: "Câtă mândrie la monahii ăştia!" Subliniez, om ignorant, pentru că şi Însuşi Dumnezeu, cu toată măreţia Lui cea nemărginită, este smerit. Iar dacă noi vom trăi adevărat în Dumnezeul cel Adevărat, atunci oricât ne-ar înălţa El, orice cunoaşteri am dobândi, noi vom rămâne smeriţi, precum minunat vorbeşte despre aceasta părintele Siluan Athonitul: "Chiar dacă în fiecare zi Dumnezeu m’ar ridica la vedenia slavei cereşti, eu totuşi voiu plânge pentru păcatele mele..."

Începutul vieţii monahale este lupta cu patimile, care are nevoie nu numai de minte, dar şi de înţelepciune. Îmi amintesc că am vorbit despre cum trebuie să trecem de la gândurile ce ne atacă, la starea de rugăciune de care sântem datori, rugăciunea cea curată. Iar astăzi, vorbind despre începutul vieţii duhovniceşti ca despre o luptă cu patimile, vom vorbi despre viziunea minţii asupra lucrării patimilor în viaţa noastră.

Când atenţia lăuntrică a omului-monah se află într’o neîncetată încordare-limită, atunci omul fireşte se dezvoltă şi se face cât se poate de simţitor faţă de orice mişcare a gândului înlăuntrul său. Cuviosul Nicodim Aghioritul, cel care primul a scris Filocalia, şi-a numit una din cărţi Războiul nevăzut. Aşadar viaţa noastră se scurge în această sferă a minţii unde, aşa cum scrie Sf. Siluan, mintea noastră este în luptă cu mintea vrăjmaşului. Sânt multe mişcări care nouă ni se par cât se poate de fireşti, dar în realitate urâţese omul - şi cu ele ne luptăm, cu "patimile," căci omul "pătimeşte." Când devine rob păcatului, atunci, după cuvântul lui Hristos Însuşi, el pierde putinţa de a trăi în casa Tatălui. În Evanghelie, Domnul vorbeşte astfel: Tot cel ce face păcatul, rob este păcatului. Ci robul nu rămâne în casă în veac: Fiul rămâne în veac (Ioan 8:34-35).

De ce ne rugăm de atâtea ori în fiecare zi: "Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi"? Aceasta este o mare rugă spusă de către Părinţi, pentru că omul nu este curat de păcat, chiar dacă ar trăi un singur ceas. De-aceea a trăi o zi, sau o seară, sau o noapte, sau o dimineaţă fără de păcat - este o mare izbândă. Asemenea izbânzi se câştigă nu fără trudă, nu fără dureri. Astfel încât viaţa monahală prin firea ei este o viaţă plină de încordări, plină de dureri, plină de scârbă. În măsura în care poruncile Dumnezeului nostru Iisus Hristos întrec toată măsura relativă a omului, căci ele poartă un caracter absolut, în acea măsură monahul niciodată nu cunoaşte liniştea. Chiar dacă ar fi să facă minuni, se va cunoaşte totuşi pe sine ca păcătos.

Dar care sânt mijloacele luptei cu patimile? - Aicea sântem nevoiţi să învăţăm ani şi ani de-a rândul. Aci nu este vorba de un curs universitar de patru sau cinci ani - acest curs este pe viaţă, până la sfârşit. Sânt monah în al şasezeci şi şaptelea an, şi vă spun, adevăr vă spun: Nu leneş mi-am trecut mulţi ani, şi nu ştiu ce va fi cu mine. Mă simt nevrednic de Dumnezeu.

Dacă vom vorbi despre cum să ne luptăm cu patimile, atunci în vederea noastră mentală vom judeca ce este păcatul numai prin prisma poruncilor lui Hristos. Omul însuşi nu îşi poate cunoaşte păcatul. Şi de aceea Domnul în Evanghelie a zis: "De nu veţi crede că Eu Sânt, Cel ce M’am descoperit lui Moisi pe Sinai ca CEL CE SÂNT, veţi muri în păcatele voastre." Aşa încât unde este vorba de sfinţenia lui Dumnezeu, ea este mai presus de noi toţi. De aceea, în chip firesc, o conştiinţă monahală normală primeşte totul aşa cum Însuşi Domnul a poruncit: Şi voi, când veţi face toate cele ce s’au poruncit vouă, ziceţi că: Robi netrebnici sântem (Lc. 17:10).

In măsura în care veţi citi an după an, zi după zi Evanghelia, vă va veni înţelegerea că porunca lui Hristos ne depăşeşte, dar că în acelaşi timp trebuie să o păzim. Te găseşti în faţa unei gândiri contradictorii: Pe de-o parte, ea este cu neputinţă, dar pe de altă parte, ne este pusă ca îndatorire. Ea ne este cu neputinţă când trăim prin noi înşine, cu mintea noastră, cu puterile noastre. Dar când Dumnezeu e cu noi, atunci devine cu putinţă (Lc. 18:27). Fericitul Siluan spune: "Dar şi atunci încă nu este desăvârşirea," căci desăvârşirea pe Pământ este de neajuns şi de nerealizat.

În nevoinţa monahală trăsătura distinctivă este înţelepciunea şi înţelegerea: Iată viaţa sfântă. Oamenii nu o văd şi nu o cunosc. Monahismul însă este, după Theodor Studitul, a treia treaptă a harului - cea mai înaltă.

Şi cum convieţuiesc în noi aceste contradicţii logice? Ne aflăm în faţa unei oarecari incompatibilităţi cu logica normală, căci logica noastră formală nu este în stare să exprime viaţa noastră.

Dacă Domnul a spus: Fără de Mine nu puteţi face nimic, atunci noi Îl întrebăm: "În acest caz, dacă nu noi facem, vina este a Ta? Tu nu Te trudeşti împreună cu mine. Eu singur nu pot. Acea viaţă este numai cu Tine, iar Tu refuzi, şi îmi atribui mie răspunderea?" S’ar zice că undeva, ceva nu merge. Insă fiinţarea în care încercăm să pătrundem nu se supune aceloraşi categorii, a relativităţii şi a excepţiei, pe care le cere logica formală. Noi trebuie să ne simţim nevoiţi să trăim în chip sfânt, adică fără de păcat.

Şi când se apropie de noi orice patimă, la început sub forma unui gând, noi începem lupta. Rândul trecut am vorbit despre lupta cu gândurile care ne atacă.

Astăzi aş vrea să vorbesc mai pe larg. Tot gândul ce nu corespunde cu duhul poruncilor Evangheliei este păcat. Iar noi trebuie să fugim de el. Dar cum să fugim? Când apare în noi lucrarea unui oarecare gând, atuncea strigăm: "Doamne, vindecă-mi mintea! Doamne, vindecă-mi inima! Doamne, vindecă-mă întreg! Tu vezi cum mă sfaşii când gândul, care nici măcar nu are vreun sens, mă munceşte ca pe un rob. Rogu-Te, ocroteşte-mă! Tu ştii că nu am altă dorire decât numai să trăiesc după poruncile Tale. Porunca Ta este cea mai înaltă lege a întregii mele fiinţe: şi vremelnică, şi vecinică. Tu mi-ai dat să iubesc poruncile Tale. Tu mi-ai dat lumina Ta, spre a vedea frumuseţea vieţii Dumnezeieşti. Iar acum mântuieşte-mă din puterea poftei pătimaşe!" Aşa putem începe cuvântul cu Dumnezeu, împotriva patimilor.

Uneori acesta poate fi un monolog, alteori ia forma unui dialog. O pildă a unuia din cele mai rare dialoguri din viaţa Bisericii Universale o aflăm la Cuviosul Siluan: Când era sfâşiat de năvălirile vrăjmaşilor, atunci din toate puterile sufletului, voind să se roage lui Dumnezeu curat, a zis lui Hristos:

- Tu vezi că eu vreau să mă rog Ţie, dar vrăjmaşii mă împiedică.

Domnul a răspuns:
- Cei mândri totdeauna suferă astfel.

Iar atunci - dialog:
- Doamne, învaţă-mă cum pot să mă smeresc!

Şi răspunsul, blând, dar cu adevărat tragic, şi mai mult decât tragic:
- Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui!

Şi aceasta se referă la ştiinţa cum putem să ne trecem ziua sau noaptea fără de păcat. Orice patimă omenească, deoarece aparţine lumii făcute, îşi are forma, chipul şi energia ei. Mintea cea înaltă ne povăţuieşte în războiul nevăzut cu vrăjmaşul cu ajutorul harului, şi astfel, printr’o asemenea rugăciune - monolog sau dialog - ieşim din conversaţia cu vrăjmaşul şi intrăm în conversaţie cu Însuşi Dumnezeu. Anume această trecere de la conversaţia cu vrăjmaşul la conversaţia cu Dumnezeu - iată ce este important! Iar dacă tot mereu conversăm cu Dumnezeu, atunci, bineînţeles, Dumnezeu devine cuprinsul vieţii noastre. Iar El Însuşi, prin Sine, este Viaţa cea din veci, care însă niciodată nu se împuţinează (Ioan 14:6). Şi indiferent cu ce patimă ne luptăm, fie cu patima trupească, fie cu iubirea de arginţi, fie cu iubirea de stăpânire, fie cu iubirea de îndulcire ş.a.m.d. - nu importă, principiul, în esenţă, rămâne unul şi acelaşi: A NU PREDA MINTEA VRĂJMAŞULUI.

Aşadar viaţa monahului este o viaţă a minţii plină de înţelepciune. Monahismul nu este împotriva firii omului, ci mai presus de firea omului. Atunci când nevoinţa se săvârşeşte în chip drept din punct de vedere ascetic şi duhovnicesc, ea nu duce la îmbolnăvire psihică. Omul creşte în cunoaşterea fiinţei în adâncurile ei. Gândiţi-vă că Părinţii au numit această înfrânare trupească "întreagă cugetare" (în gr. σωφροσύνη)! De ce oare nu au numit întreagă cugetare, adică întregime a înţelepciunii, cu precădere o vastă erudiţie, ci tocmai acest moment? In dimensiunile viziunii minţii, noi în monahism biruim în Dumnezeu ceea ce este o lege cosmică (când o biruim, iar nu când cădem). Dacă omul prin nevoinţă biruieşte legea cosmică, el devine atunci mai presus de cosmos. Cu toate acestea, la monah aparenţa exterioară - "fenomenul" - (ca şi Sfintele Daruri în Liturghie) rămâne cât se poate de modestă. "Fenomenul" este ceea ce vedem: "noumen"-ul este ceea ce se află înlăuntrul nostru. Și deci toata viața noastră este pătrunsă, pe de-o parte, de întâmplări "fenomenologice," pe care le vedem, iar pe de altă parte, de ceea ce se petrece în mintea noastră ("noumen"), ceea ce este cu totul altceva. De aceea, cei ce purced la a judeca monahismul, neştiind acestea toate, sânt plini de necunoaştere în privinţa monahismului. Însă această ignoranţă există, din nefericire, chiar în cercurile bisericeşti.

Iară şi iară, în lupta cu patima, mintea noastră va cădea, agăţându-se, ca împiedicată, undeva de pământ. Dar vine vremea când şi noi, din pricina încordării de a trăi după poruncile lui Dumnezeu, ne vom slobozi şi vom deveni simţitori ca îngerii. Atunci omul-monah va simţi toată mişcarea atmosferei, oricât de mică, tot gândul omenesc potrivnic lui Dumnezeu - în sine, mai nainte de toate, iar la nevoie în ceilalţi. Cum se face că lucrurile se petrec aşa de dezordonat? Pentru că eu mă văd în păcat şi mă lupt cu păcatul, dar în fratele meu eu nu văd păcatul. Dar totuşi, cum pot eu să fiu duhovnic dacă nu văd păcatul fratelui? Înseamnă că trebuie să existe o anume coincidenţă a vederii - şi a păcatului propriu, şi a aceleiaşi boli în fratele nostru. Aşa încât la început mai bine este a vedea numai păcatele proprii: "Invredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi," şi toate celelalte se vor adăoga vouă (Mt. 6:33).

Iar principiul luptei cu patimile este a nu preda mintea şi inima gândurilor pătimase, ci a trece de la aceste gânduri pe care ni le aduce vrăjmasul, la cuvântarea si rugăciunea cu Dumnezeu. In mica mea nouă carte eu scriu că rugăciunea este o lucrare fără de sfârşit. Ceea ce v’am spus astăzi este doar o mică aluzie la ceva din această luptă nesfârşită. Dar este o luptă, o bătălie. Domnul a zis: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16:33).

Iară şi iară, noi trebuie să ne amintim cuvintele apostolului Pavel către Filipiseni, ca unul din cele mai importante principii ale vieţii noastre: "În noi trebuie să fie aceleaşi gânduri, aceleaşi simţăminte ca şi în HriStos Iisus," (Flp. 2:5) adică să se facă mintea noastră asemănătoare cu mintea apostolului Pavel (1 Cor. 4:16), care zice: Iară noi mintea lui Hristos avem (1 Cor 2:16). Când gândul nostru coincide desăvârşit cu ceea ce cuprind poruncile, atunci cu mintea vom înţelege că am nimerit în sfera gândirii Dumnezeieşti. Noi trebuie să ştim despre acestea, pentru a le preţui şi a nu le lăsa, din neştiinţă, să treacă pe lângă noi fără urmă. După câţiva ani de trudă nevoitoare, îndârjită, a vieţii monahale, această viziune a minţii va rămâne cu noi în toată vremea...