Temeiul nostru - Descoperirea, iar nu deducţia. Mc. 9:23; Lc. 8:48 şi Io. 10:34 - pentru "mântuirea prin credinţă." Credinţa este manifestarea lucrătoare a puterii lui Dumnezeu în noi. Primejdios lucru a vorbi despre "îndumnezeire" (Cf. Ioan 10:34). Noi săntem chipul lui Dumnezeu, dar răniţi de păcat. Despre însuşirea conştiinţei că săntem "fii ai lui Dumnezeu" şi realitatea căderii.

Astăzi vreau să vorbesc cu voi despre un lucru foarte important: Cum trebuie să trăim. Vă voiu ruga să fiţi cu multă luare aminte.

Rândul trecut, când am atins problema persoanei, am vorbit despre faptul că noi ne întemeiem pe Descoperirea biblică, iar nu pe concluziile minţii noastre care merge către Dumnezeu de jos în sus. Experienţa noastră nu este îndestulată spre a întări că noi sântem copii ai lui Dumnezeu. Aceasta nu este cu putinţă decât prin Descoperire, unde Dumnezeu zice despre Sine că Se socoteşte a fi nouă Tată, dându-ne rugăciunea "Tatăl nostru." Iar astăzi vreau să continui discuţia noastră în privinţa neapăratei trebuinţe de a avea o viziune dogmatică adevărată, dreaptă, pentru a ne săvârşi călătoria, pe de-o parte potrivit chemării (Efes. 4:1), pe de altă parte, cu adevărat fără de poticnire. Calea trece prin hăuri de neînchipuit. Insă dacă vine vederea acestui hău fără de fund al lui Dumnezeu, atunci de care căi se poate vorbi? In acea sferă nu mai există nici înainte, nici înapoi, nici dreapta, nici stânga, nici sus, nici jos, adică nici o relativitate. Astfel încât măreţia căii creştine nu se înţelege deloc uşor. De ce vă rog să fiţi cu multă luare aminte la fiecare cuvânt? Pentru că subiectul ne este important nouă tuturor. Iar eu spun tuturor şi fiecăruia: "Do not be in a hurry!" "Nu vă grăbiţi!" (Insă eu trebuie să mă grăbesc, căci nu ştiu când mi se va sfârşi viaţa.)

Aşadar astăzi vorbim despre gândul de temei pe care trebuie să-l purtăm în sine pentru a ne săvârşi călătoria fără primejdie şi cu bun rezultat. Să citim câteva fragmente din Evanghelie, care pentru noi este Descoperirea cu precădere:

Iar Iisus au zis lui: De poţi crede, toate sânt cu putinţă celui ce crede. Şi îndată strigând tatăl copilului, cu lacrămi a zis: Crez, Doamne; ajută necredinţei mele.

Iar El au zis ei: îndrăzneşte, fiică, credinţa ta te-a mântuit; mergi în pace.

Răspuns-au lor Iisus: Au nu este scris în legea voastră: Eu am zis: Dumnezei sînteţi? Dacă pre aceia au numit dumnezei, către carii a fost cuvântul lui Dumnezeu, şi nu poate să se strice Scriptura — Celui pre carele Tatăl au sfinţit şi au trimis în lume, voi ziceţi: Huleşti, pentru că am zis: Fiul lui Dumnezeu sânt? (Ioan 10:34-36)

Stihurile evanghelice de mai sus sânt temeiul cuvântului meu. Credinţa nu este ceva fiinţial nelucrător sau doar o stare psihologică a omului. Altminteri, rugându-ne lui Dumnezeu într’o astfel de stare, noi nu am dobândi nimic, căci o credinţă de acest fel nu este mai mult decât psihologie. Aceasta este părerea multor contemporani, şi chiar a celor ce cu deadinsul s’au dedat psihologiei, ca unei încercări ştiinţifice de a descoperi viaţa lui Dumnezeu şi sensul fiinţării.

Dacă voi, fraţii mei şi surorile mele, voiţi să vă zidiţi viaţa cu adevărat creştineşte, depărtaţi-vă de cuvintele îndoielniciei psihologiei ştiinţifice. Credeţi că Descoperirea dată de Dumnezeu omului este cu adevărat ceva ce corespunde cu realitatea fiinţării Dumnezeieşti! Credinţa este - de pildă la cei bolnavi - posibilitatea de a stârni o energie lăuntrică spre a înfrânge boala. Ştiţi că este prea uşor să cedezi bolii şi să pierzi tot curajul de a mai lupta cu ea. Dar voi ştiţi de asemenea cazuri de însănătoşire, când "credinţa ta te-a mântuit" de orice boală, chiar de orbire. Astfel credinţa este manifestarea lucrătoare a puterii lui Dumnezeu în noi.

Punând înainte cuvintele Psalmistului, Domnul ne dă Descoperirea: Dumnezei sânteţi. Şi noi datori sântem a crede astfel precum este scris. Atunci vom putea cu adevărat clădi viaţa noastră creştinească. Altminteri iniţiativele noastre nu s’ar întemeia pe nici o viziune a vreunui ţel. Dar cineva va zice: "Nu este fără de primejdie a crede că noi toţi sântem dumnezei." Şi este întru totul adevărat. Cunoaştem multe cazuri când oamenii au întrecut măsura pe tema aceasta. Iată ce mi s’a întâmplat să citesc odată: În America, un grup de piei roşii s’au botezat şi au primit creştinismul. Mai apoi, întorcându-se acasă, s’au gândit să treacă râul păşind pe apă. Şi, în avântul credinţei lor, au intrat toţi în apă şi s’au înnecat. Eu însumi, din nefericire, am fost martor cum oameni, care au crezut că sântem dumnezei, au întrecut măsura şi şi-au pierdut minţile. Şi cuvintele acestea le-au fost spre daună.

Dar care este concluzia noastră? Despre această concluzie voiesc să vă vorbesc astăzi. Dacă primim Descoperirea că sântem zidiţi "dupre chipul lui Dumnezeu şi dupre asemănarea," (Fac. 1:26) dacă primim expresia Vechiului Legământ că "omul este dumnezeu," atunci cum să purtăm o astfel de conştiinţă, rămânând în limitele neîmbolnăvirii de mândrie? Da, noi credem că Dumnezeu ne-a făcut după chipul Său şi după asemănare. Da, noi credem că El Însuşi vrea să Se numească "Tatăl nostru" şi ne dă rugăciunea spre a conştientiza că noi sântem fiii Dumnezeului Celui Viu. Dar cum să ne păstrăm smerenia? Una din cele mai strălucite expresii ale acestei căi o aflăm la Cuviosul Ioan Damaschin, în slujba lui pentru cei adormiţi, în Parastas: Chipul slavei tale celei negrăite sânt, măcar de şi port ranele păcatelor. Şi iată însăşi măsura pe care trebuie să o păstrăm.

Şi dacă vom spune în inimile noastre că noi cu adevărat sântem cinstiţi de Dumnezeu, a fi al Său chip şi asemănare, iar realitatea vieţii noastre nu corespunde cu acea credinţă, cum să facem ca să nu zădărnicim credinţa, iar pe de altă parte, să nu pierdem smerenia? Trebuie să purtăm conştiinţa, amarnica conştiinţă a faptului că nu trăim corespunzător voii lui Dumnezeu Care ne-a chemat întru fiinţă, că am întunecat chipul Său prin păcat. În locul iubirii atotcuprinzătoare noi trăim în discordii, în dezbinări, şi dispare din viziunea omului adevăratul ţel al lui Dumnezeu. Sântem ca şi incapabili să primim cunoaşterea fără a ne mândri. Însă în atitudinea creştină, chiar dacă omul petrece în cea mai înaltă stare cu putinţă pe Pământ, el rămâne smerit. Nici o sumă a cunoaşterilor, nici o înaltă stare a duhului nostru, stare cu adevărat de la Dumnezeu, nu face pe om să fie mândru. Precum Însuşi Hristos, Cel atoateştiutor şi atotputemic spune: Învăţaţi de la Mine, că sânt blând şi smerit cu inima. Aşa mi s’a dat şi mie să văd la Sfântul Munte, ba uneori şi în lume, oameni ce petreceau într’o înaltă măsură a harului, şi în acelaşi timp erau plini de smerenie.

De vom căuta asupra vieţii noastre, vom vedea că ea nu corespunde obârşiei noastre. Cu toate acestea, a şti că eu port ranele păcatelor mele înseamnă a împreuna credinţa în măreţia obârşiei noastre cu recunoaşterea faptului că nu am ajuns "acolo," că am pierdut acea vrednicie. Iar atunci, trăind după poruncile lui Hristos cele din Evanghelii, vom avea experienţa acestei stări ca cel mai limpede simţământ că Dumnezeu este Tatăl nostru cel preaiubit. Ea vine ca o simţire smerită, nu ca mândria care vrea să zdrobească pe fratele. Atunci trăim în pocăinţă, iar "pocăinţa," cum am îndrăznit să scriu în cartea mea, "pe Pământ nu are sfârşit." Căci a vorbi despre capătul pocăinţei înseamnă a vorbi despre desăvârşita noastră asemănare cu Hristos cel înviat din morţi şi înălţat la Tatăl. Măsura aceasta de abia dacă o atinge câte unul în mai multe generaţii.

Când ne conştientizăm obârşia, aşa cum vorbeşte despre ea Descoperirea, şi când purtăm în sine ranele păcatelor noastre, atunci începe un adânc plâns al pocăinţei şi simţământul că boala noastră nicicum nu se poate vindeca cu propriile puteri; şi ne rugăm ca Însuşi Dumnezeu să vină cu a Sa vindecare, cu a Sa putere, să biruiască în noi toate neajunsurile noastre şi toate patimile purtătoare de moarte. Şi rogu-vă ca toţi să aveţi aceasta în vedere, pentru a nu da într’o credinţă "nesăbuită": "Eu pot să merg pe apă aşa cum Domnul mergea"; pentru a nu vă înălţa în propria conştiinţă: "O, eu sânt fiul lui Dumnezeu!" Toate cele spuse se petrec cu totul altfel, într’un chip firesc şi drept, prin pocăinţă şi plâns. Iar inima noastră ajunge la acea stare când Dumnezeu poate să-i grăiască despre dragostea Sa. Atunci sufletul simte că Dumnezeu este Tatăl nostru Cel mai apropiat. Cel mai preaiubit. Despre aceasta minunat scrie Stareţul nostru, acum proslăvit între sfinţi, Siluan.

Aşadar pentru astăzi vreau să mă limitez numai la cuvântul despre îndoita noastră stare. Da, fiintial, după obârşia mea eu sânt fiu al lui Dumnezeu, "făcut, nu născut," iar nu ca Hristos, "născut, nu făcut." El prin esenţă este Dumnezeu, iar noi numai prin har, fiind chipul şi asemănarea slavei Sale.

Rogu-vă, înscrieţi aceasta în inimile voastre şi păstraţi-o toată viaţa voastră până la sfârşit. Atunci din însăşi viaţa voastră se va descoperi calea pe care ne povăţuieşte Domnul. Şi vom depăşi mândria, atunci când dintr’o dată va veni ceea ce era total cu neputinţă: slava facerii de minuni, străvederea şi celelalte daruri. Când acestea sânt darul lui Dumnezeu, acolo nu se află mândrie, nu are loc slava deşartă, ci este cu totul altceva: o stare de sus, după har.

Cu alte cuvinte, programul nostru este Chipul slavei tale celei negrăite sânt, măcar de şi port ranele păcatelor. Şi astfel vom păstra tradiţia părintelui nostru.

Domnul a zis: Cela ce voieşte să fie întâiu, să fie mai pre urmă de toţi şi tuturor rob. Astfel Domnul ne arată către acolo unde nimeni altul nu a fost înaintea Lui, şi noi ştim acum despre aceste taine prin El. Este atât de limpede! Viaţa noastră ar trebui să se întemeieze întru totul pe Descoperirea biblică, şi mai nainte de toate evanghelică. Şi orice altă filosofie ce purcede de jos în sus, în realitate nici nu ne mai trebuie... Dacă credem cu adevărat Descoperirea că sântem fii ai lui Dumnezeu, atunci cât de mult suferă sufletul când cădem din slava cea negrăită şi trăim în ocara patimilor! A pierde acea dumnezeiască frumuseţe şi a ne bălăci ca unele animale necuvântătoare în murdărie - plânge-vom cu plâns negrăit! De ce negrăit? Pentru că amarul acelei conştiinţe este aşa de cumplit, că încetează cuvintele. Stareţul spune că dacă vine dragostea lui Dumnezeu întru putere, cuvintele încetează. De multa dragoste, nu mai sânt cuvinte. Iar aci, de multa pocăinţă, nu mai sânt cuvinte.

Rugaţi-vă pentru mine! Rugaţi-vă unul pentru altul! Rugaţi-vă pentru fiecare frate şi pentru fiecare soră! Şi atunci, dintr’un mic grup de oameni, dintr’o dată se va ivi înţelegerea vecinicei nemărginiri. Dar dacă vom începe cu sfârşitul, atunci se va întâmpla precum îmi spunea un duhovnic: "Cine începe cu ultimele trepte ale dragostei lui Dumnezeu, acela sfârşeşte cu nimic. Dar cine începe cu pocăinţa, şi cu tărie se ţine de ea. acela va primi şi va muri în starea slavei Dumnezeieştii iubiri...