Oare dragostea trupească şi însuflarea artistică pot deveni duhovniceşti? Cuviosul Siluan - despre lupta cu propriul său caracter. Despre sfinţenia cea dintru început a Maicii Domnului. Biruinţa asupra gândurilor este una mai presus de cosmos. Despre dragostea pătimaşă şi cea Dumnezeiască. Cum a trecut în vecinicie Cuviosul Siluan. Neputinţa filosofiei şi a ştiinţei în ce priveşte viaţa duhovnicească. Duhul poruncilor ca stare proprie. "Cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă viaţa."

Iarăşi mă bucur să fiu cu voi, deşi puterile m’au părăsit de tot. Nu demult, unul dintre voi mi-a pus multe întrebări la care nu sânt în putere a răspunde, căci "umblăm nu prin cunoaştere tare, ci prin credinţă" în Dumnezeirea lui Hristos.

In Franţa, un oarecare prunc, care mai târziu a devenit preot, m’a întrebat: "Dar de ce?" Neştiind ce să răspund, i-am spus: "De-aia!" Şi el s’a arătat mulţumit cu răspunsul meu. Şi noi adesea întâmpinăm câte o astfel de încurcătură când sântem puşi în faţa unui fapt văzut şi simţit, deja săvârşit. Iar dacă cineva ne întreabă "Dar de ce?", nu ne aflăm în măsură a da un răspuns. Căci ne aflăm totdeauna înaintea unei minuni, înaintea actului facerii acestei lumi, care depăşeşte omul. Omului îi revine a se împărtăşi cu Dumnezeu în veacurile cele vecinice şi a moşteni plinătatea Dumnezeirii. Şi deci de fiecare dată când ne aflăm zdrobiţi de necunoaşterea noastră şi de neîndestulata noastră înţelegere, acelaşi răspuns se cuvine: Dumnezeu face lumea conform gândurilor Lui, care pentru noi sânt de neajuns.

Dacă cunoaştem ţelul final al lui Dumnezeu, dacă credem în Hristos ca Făcătorului nostru, ca Dumnezeu, care este Duh Absolut Fără de început - atunci ne simţim oarecum a fi într’o Lumină ce ne ajută să nu ne poticnim de tot felul de pietre, de pietrele tari şi aspre a toată îndoiala (Ioan 11:9). Şi urmând poruncilor lui Hristos, ne săvârşim oarecum călătoria înţelegătoare, însă în ciuda acestui fapt, totul rămâne pentru noi taină.

Intrebare: In ce chip darurile trupeşti, fireşti ale omului, se schimbă în duhovniceşti?

Această întrebare s’a ivit în legătură cu ceea ce scrie Cuviosul Ioan Scărarul. El a observat următorul fenomen: Există oameni ce au suferit până la robie de mişcări pătimaşe şi de patimi, dar până la urmă le-au biruit. Reiese că cel ce nu a avut o astfel de luptă, acela într’un fel nici nu înţelege despre ce este vorba. Cum să explici, de pildă, cum la Cuvioasa Maria Egipteanca, la Sf. Maria Magdalena şi la alţii, iubirea trupească care îi stăpânea, dintr’o dată s’a prefăcut în dragoste dumnezeiască? Şi câţi oameni - poate majoritatea - rămân neatinşi în ignoranţa lor! Nici eu nu pot răspunde la această întrebare, aşa cum nu am putut răspunde nici la alte întrebări, "De ce?" şi "Ce e de făcut?".

Eu însumi am observat că cei dăruiţi cu vreun talent artistic oarecare, mai repede se însuflă în viaţa duhovnicească decât cei ce nu au astfel de dăruiri, şi care uneori nici nu ştiu ce înseamnă însuflarea.

Dar când am atins aceste probleme în discuţiile cu Sfântul Siluan, iată că aci toate teoriile s’au năruit, întrebarea a fost pusă astfel: "S’ar zice că omul poate deţine anumite capacităţi şi talente. Iar dacă nu le are, ce poate să facă? El nimic nu înţelege, nimic nu caută, după nimica nu însetează."

Iar atunci, împreună cu Sf. Siluan, ne-am aplecat asupra problemei celor robiţi de patimi. La unii patimile iau o formă prea turbulentă, care întunecă mintea, şi omul "face carea nu voieşte," (Rom. 7:16) cum zice apostolul Pavel. Şi am pomenit de anumite fapte când pe calea nevoinţelor unii monahi au ştiut să-şi strunească caracterul - caracter năvalnic, furtunos, pătimaş - şi au devenit oameni blânzi şi paşnici, mai mult decât cei ce fuseseră astfel din firea lor.

In timpul discuţiei l-am întrebat pe Sf. Siluan: S’ar zice cu adevărat că parcă mai bine ar fi dintru început să fii stăpânit de patimi, iar după aceea să porneşti lupta pentru curăţia vieţii pe care o cer poruncile lui Hristos.

El a zis:
- Da, cei ce se luptă cu firea lor pătimaşă au un anume avantaj, prin faptul că la ei problema primeşte o formă şi o încordare tragică. Dar dacă este să socotim pilda Maicii Domnului, atunci toate teoriile noastre se năruie. Ea după fire totdeauna a fost blândă si pașnică şi astfel fiind, a ajuns la putinţa de a primi Cuvântul Dumnezeiesc. Fără nici un fel de năvălnicii pătimaşe, din anii copilăriei a intrat în rugăciune şi a atins cele mai înalte măsuri ale desăvârşirii. Dacă, nefiind ţinută de patimi, şi nesuferind din pricina puterilor năvalnice, Maica Domnului a ajuns la o astfel de înălţime a blândeţei şi a sfinţeniei, reiese că nu este nicidecum nevoie să fii purtător de mari patimi, îndoieli şi, în general, conflicte lăuntrice tragice - adică starea de care se plânge A. S. Puşkin:

Ce vrăjmaşă stăpânire
Smulsu-m’a din a nu fi,
Pus-a-n suflet pătimire
Şi în minte a mă-ndoi?

Iată o foarte reuşită descriere a omului pătimaş.

Astfel stăm în faţa tainei facerii vecinicilor dumnezei, care vecinic vor petrece ca prieteni şi ca rudenii - fraţi ai lui Iisus Hristos, şi ca fii ai Tatălui Ceresc - în acest ţel. Dar noi ne naştem ca unii luaţi din ţărână. Şi să luăm momentul de faţă: Cum noi, cei "luaţi din ţărână," gândim acum cele ce aparţin sferei duhului?

Cum s’a petrecut cu însuşi Siluan? În anii furtunoşi ai tinereţii el a căzut cu o femeie. La începutul monahismului, când a ajuns în mănăstire, a suferit o ispită. Nu ştim sub ce formă şi cu ce putere a fost, ştim doar că duhovnicul i-a spus: "Să nu primeşti gândurile pătimaşe, trupeşti," iar el a început să se lupte cu această stare. Şi patruzeci şi şase de ani el nu a primit nici un singur gând pătimaş. Cum s’a putut aceasta, noi nu înţelegem. In Viaţa lui, eu am socotit că trebuie neapărat să pomenesc că fusese un om de o putere excepţională. Şi fiind normal cu sănătatea, cum s’a întâmplat că de-a lungul unei jumătăţi de veac el nu a avut gânduri trupeşti? Noi nici nu ne putem închipui. Cu el însă, aşa cum pe drept cuvânt a observat cineva, aceasta s’a petrecut după ce i s’a arătat Hristos. După ce cercase aceasta, intr'o clipita, zice, întregul lui trup s’a umplut de Duhul Sfânt. Dar cei ce nu au avut acea experienţă, cu ce dragoste vor putea să biruiască patimile trupeşti, dacă însăşi firea sileşte pe om la anume fapte? Legea procreerii (zămislirii) este o lege cosmică. Şi pentru aceea, atunci când cineva biruieşte în sine această lege, devine, în unele aspecte ale vieţii sale de acum, "mai presus de cosmos," adică vecinic.

Un anglican, un om bun, foarte cult, îmi spunea: "Mie îmi este de neînţeles de ce ar fi un păcat să iubeşti o femeie care nu-ţi este soţie. Eu nu văd păcat într’o astfel de dragoste." Şi cum poţi să-i explici? Dar noi vedem că apostolul Pavel, înşirând toate păcatele ce ne despart de Dumnezeu, mai mult decât toate vorbeşte de patima trupească (1 Cor. 6:9; Gal. 5:19; Efes. 5:3; Col 3:5; ș. a.). Cum se face că acest fel de dragoste se împotriveşte dragostei Dumnezeieşti? O putem constata chiar în propria experienţă, însă a o lămuri nu putem - "De ce aşa?" De ce, în actul facerii a dumnezei vecinici, a fost nevoie de acest act negativ - noi nu o înţelegem. Cu toate acestea Descoperirea spune că sânt unii care vor trece dincolo de catapeteasma zilei a opta.

Deocamdată nu am ajuns la acea stare când ne aflăm slobozi de toate, de patimi şi de toate formele lor pământeşti, de "trupul" nostru - când ajungem în stare să purtăm viaţa Dumnezeiască. Iar Siluan a gustat într’o clipită dragostea lui Hristos - până la măsura în care dorea să sufere pentru Hristos. Cu alte cuvinte, îndulcirea dumnezeieştii iubiri este aşa de puternică, încât pentru a o cumpăta, a o potoli, trebuie să treci printr’un sfârşit mucenicesc...

Iarăşi: nu înţelegem nimic. Iar când socotim întrebarea: Cum cele trupeşti se prefac în duhovniceşti, rămânem fără glas. Dar iată ce se întâmplă: În Viaţa Stareţului, pe baza însemnărilor lui, am scris că, atunci când voia să se roage curat, vedea draci care îi umpleau chilia. Iar când a voit să se închine lui Dumnezeu în faţa icoanei, s’a trezit că între icoană şi el stătea figura unui drac uriaş ce aştepta să i se închine lui. Şi când s’a aşezat pe scăunel şi a început să se roage: "Doamne, ce este aceasta? Eu vreau să mă rog Ţie, şi nu pot," Domnul i-a arătat mândria ca pricină a suferinţei lui. Atunci Siluan s’a rugat, strigând către Dumnezeu: "Dar ajută-mă! Ce pot să gândesc şi să fac, ca să mă smeresc?" Domnul i-a zis: "Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui." Ce putem noi zice în privinţa acestor cuvinte? Un singur lucru: în esenţă, defel nu putem înţelege ce înseamnă "Ţine-ţi mintea în iad." Şi totuşi, citim mai departe la Siluan: "Am început să fac precum m’a învăţat Domnul, şi mintea mi s’a curăţit (...), şi Duhul mărturisea mântuirea." Astfel el a trecut într’o altă stare, una rar aflată în toată istoria Bisericii creştine. El a trecut în acea stare mulţămită credinţei lui şi dorului de a auzi cuvântul lui Hristos Însuşi.

Aşa şi noi, trăim numai prin credinţa în Hristos, dar nimic nu putem lămuri cu adevărat, nici ştiinţific, nici filosofic, nici din punct de vedere al nevoinţei. La începutul revoluţiei ruse din 1917 erau dezbateri în legătură cu atheismul, şi ministrul învăţământului, Lunacearski, a spus: "Mi-a fost dat să călătoresc mult, să vizitez multe catedrale, am văzut multe opere de artă, minunăţii ale arhitecturii, am auzit muzică îndulcitoare, dar pe Dumnezeu nu l-am văzut." Atunci s’a ridicat un doctor bătrân şi a zis: "Eu sânt chirurg. Acum mi-am terminat slujirea, dar vă voiu vorbi de trecutul meu. Mie mi-a fost dat să fac o mulţime de operaţii, trepanaţii ale cutiei craniene, şi să deschid pieptul, să văd inima, am simţit creierul omului în mâinile mele, dar gândire acolo nu am văzut." Vedeţi ce taină! Ce este creierul? O "bucată de carne." Şi cum se naşte în el gândul despre vecinicie! Dar acest fenomen este de o cu totul altă natură.

Aşadar, cum anume se preschimbă dragostea pătimaşă în dragoste Dumnezeiască? Noi ştim că cei stăpâniţi de dragostea pătimaşă au murit răpuşi de ea, şi puţini au trecut prin pocăinţă în planul iubirii Dumnezeieşti. Iar trecerea de la dragoste firească, fizică, la dragoste Dumnezeiască, se însoţeşte de un proces de mulţi ani de luptă nevoitoare dureroasă. De ce la unii lupta cu această patimă (pe care monahul de mult nu o mai vrea) cere treizeci, patruzeci de ani, iar la Siluan ea a încetat într’o secundă? Cum putem explica fenomenul? De multe ori, plimbându-ne sau şezând, vorbeam cu părintele N. despre faptul că atunci când ne uităm împrejur, totul ne apare ca de necrezut, "imposibil." Aşa şi este: noi nimic nu înţelegem - totul este "imposibil."

Dar ce concluzie putem trage din toate acestea? Sf. Siluan spune: "Am început să fac precum m’a învăţat Domnul, şi mintea mi s’a curăţit (...), şi Duhul mărturisea mântuirea" - care este trecere la dimensiunea veciniciei, de la dimensiunea vremelniciei. Aşa acum şi cu noi: A explica, nimic nu putem cu adevărat, dar atunci când primim porunca lui Hristos ca singura lege a întregii noastre fiinţe - şi cea vremelnică, şi cea vecinică - săvârşim călătoria către ceea ce nu pot înţelege majoritatea oamenilor ce nu păzesc poruncile. Şi se petrece următorul lucru: Păzind poruncile, duhul ce se cuprinde în ele devine în chip neînţeles starea noastră. Iar atunci totul în noi se schimbă, şi toate procesele fiinţei noastre lăuntrice devin altele. Dar momentul cel mai greu al întrebării rămâne totuşi: Dacă pe Siluan l-a cercetat Domnul şi i-a dat aşa putere, încât o jumătate de veac, cu trupul lui cât se poate de puternic, niciodată nu a primit un singur gând trupesc, atunci noi ce să facem? Unii zic: "Trebuie ca Însuşi Domnul să vie în noi, să sălăşluiască întru noi, şi să facă aşa cum El a poruncit, căci cu voinţa noastră, şi cu nevoinţa noastră, noi nu putem trece în acea stare." Iar dacă noi înşine nu putem - atunci câtă nedreptate din partea lui Dumnezeu, a ne osândi - ba încă la munci vecinice!

Precum ne arată experienţa din tot ceasul vieţii noastre, prin noi trec energii neştiute nouă, care nasc reacţii de un fel sau altul. Omul este o fiinţă "mişcată din afară," în limba greacă "ἕτεροκινητός". Dacă noi sântem fiinţe "ἕτεροκινητός", atunci de ce ne osândeşte Dumnezeu? Oamenilor le este de neînţeles. Dacă credem că omul este o marionetă mişcată deplin de o altă voinţă, atunci Dumnezeu este necinstit: dacă Sf. Siluan se ruga pentru întreaga lume cu plânset adânc, de ce altora nu le vine o astfel de rugăciune, ci numai el se ruga aşa? Aşa, urmând în chip filosofic, nu putem trece din viaţa noastră trupească la viaţa curat duhovnicească... Dacă voiţi să mergeţi pe calea sigură - pe care Însuşi Domnul a poruncit-o - "nepoticnindu-vă de nici o piatră" (cum se întâmplă când mergem în afara luminii poruncilor) (Ioan 12:35), viaţa se determină într’alt chip. Şi atunci starea noastră trupească trece în cea duhovnicească. Cum este cu putinţă, eu nu înţeleg; cum trupul se face duh, îmi este inexplicabil.

Mi s’a dat să fiu duhovnic la Athos, unde mii de oameni se nevoiesc să păzească poruncile lui Hristos. Am observat oameni dintre cei mai simpli, care exterior nu aveau nici o cultură a lumii acesteia, iar ei petreceau într’o stare de har: şi mişcările lor, reacţiile lor la tot ce se întâmpla erau altele - nu ca la ceilalţi. Deci când monahul întâlneşte vre-un suflet grosolan, un astfel de om îi stârneşte împreună-pătimirea, şi monahul se roagă pentru el: "Doamne, vindecă omul, pe robul Tău." Şi rugăciunea pentru un om trece asupra multor altora, şi de la mulţi, la întreg Adamul. Acest proces îl putem observa până şi în viaţa noastră. Dar cum se înfăptuieşte? Bineînţeles, prin prezenţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu nu voieşte o anume necurăţie, şi noi ne înfrânăm de la ea, atunci El vine, şi Îi este mai odihnitor să fie cu noi. Dar dacă noi primim gânduri ce nu sânt bune, atunci Îi este greu să fie cu noi, în virtutea faptului că nu este nici un acord şi nici o armonie între Duhul Dumnezeului nostru şi noi înşine. Aşa încât astăzi să rămânem cu această nedumerire - noi nimic nu ştim cu adevărat. În Grecia a fost un om genial, Socrate, care a zis: "Ştiu că nimica nu ştiu."

Aşa şi noi, creştinii, ştim numai că a urma poruncilor lui Hristos duce la anume rezultate, omul trecând din dimensiunile pământeşti la dimensiunile vieţii vecinice a celor mântuiţi. Iar atunci când vede pe un răufăcător, aceasta în chip firesc stârneşte în el împreună-pătimire pentru acel om cuprins de moarte. Cunoaştem starea, dar a lămuri cum se întâmplă nu putem. Şi deci putem trage următoarea concluzie din cuvântarea noastră de astăzi: "Ştiu că nimica nu ştiu," însă dacă trăiesc după poruncile lui Hristos, pe mine mă va îmbrăţişa focul dragostei Lui." Astfel dragostea trupească se preface de-acum în dragoste Dumnezeiască, nu altfel decât prin credinţa în Hristos şi prin paza poruncilor Lui.

Siluan spunea pentru Maica Domnului că puţin ştim noi despre viaţa Ei pe Pământ, şi că plinătatea dragostei Sale pentru Fiul şi Dumnezeul Ei nu o putem înţelege. "Dar noi ştim: Cu cât mai mare dragostea, cu atât mai mare suferinţa sufletului." Şi deci, dacă pornim pe calea monahicească cu dragoste pentru Hristos, atunci în chipul cel mai firesc sufletul nostru va ajunge să sufere dureri. Şi mai departe Siluan spune: "Cu cât mai deplină dragostea, cu-atât mai deplină cunoaşterea lui Dumnezeu." Adică în starea iubirii vom cunoaşte pe Dumnezeul Iubirii. Şi el continuă: "Cu cât mai fierbinte dragostea, cu atât mai înflăcărată rugăciunea." Şi toate aceste trei stări, când citesc despre ele, mă cutremură. Dar impresia cea mai puternică o produce cea de pe urmă, a patra stare, care de acum este cu adevărat mai presus de om: "Cu cât mai desăvârşită dragostea, cu atât mai sfântă viaţa."

Dacă Maica lui Dumnezeu era cuprinsă de focul dragostei desăvârşite, atunci urmarea firească era că toate mişcările gândurilor şi inimii ei, toate erau sfinte. Şi astfel noi devenim "ἕτεροκινητοι" ("mişcaţi din afară", n. tr.) pentru că această dragoste nu mai este omenească, ci dragostea fără de început a lui Dumnezeu Însuşi. Această Dumnezeiască dragoste devine cuprinsul propriei noastre vieţi. Iar când vom cunoaşte acestea şi vom atinge acea stare, atunci se vor depărta de la noi toate nedumeririle. Şi precum a zis Domnul, "atunci când Mă veţi vedea," întru acea zi nu Mă veţi întreba nimica (Ioan 16:23). Deocamdată însă noi sântem în procesul luptei cu patimile. Şi nu trebuie să ne îndreptăţim uşor pentru faptele sau pentru cuvintele noastre: Monahului îi este propriu să fie sever cu sine însuşi. Când cunoaştem gândul lui Hristos, atunci toată abaterea de la poruncile lui Hristos o privim ca pe o nelegiuire.

Din nou şi din nou vom vorbi despre felul cum se zideşte în noi asemănarea lui Hristos. In troparul pentru cuvioşi se zice: Intru tine, Părinte, cu osârdie s’a mântuit cel dupre chip, căci luând crucea ai urmat lui Hristos, şi lucrând ai învăţat să nu se uite la trup, căci este trecător, ci să poarte grijă de suflet, de lucrul cel nemuritor. Pentru aceasta şi cu îngerii împreună se bucură, Cuvioase Părinte, duhul tău. Când zicem: Cuvioase Părinte Siluane, roagă pre Dumnezeu pentru noi, zicem de fapt că el este asemănător lui Hristos, şi foarte asemănător, "cuvios." (în limba slavonă cuvântul pentru "cuvios" este "prepodobnîi", "foarte asemănător") In greacă, cuvântul sub această formă nu există, şi pentru sensul de mai sus prefer cu mult mai mult troparul în slavonă, decât în greacă, pentru că "... εν σοί, όσιε πάτερ" - "όσιος" ("cuvios") nu poartă aceeaşi idee: întâi, zidit după chip, iar mai pe urmă, după asemănare. Cum putem noi deveni "asemănători," ba chiar mai mult, "foarte asemănători," adică "cuvioşi"? Troparul cuprinde un gând mare: astfel trebuie noi să trăim; monahului i se cuvine viaţa "cuvioasă," "foarte asemănătoare..." Fiecare om are calea sa, dar fiecare, în planul lui Dumnezeu, trebuie să se asemene lui Hristos întru toate şi să devină foarte asemănător. Şi rugăciunea mea este tocmai ca voi toţi să vă faceţi părinţi foarte asemănători, şi maici foarte asemănătoare.

Incercările - iată altă întrebare. Iar noi vom încerca să ne atingem de ea cu multă teamă, căci încercările ajung să ducă omul până la înălţimea ultimelor sale decizii. Iar când viaţa omului se sfârşeşte, el se află răspunzător pentru toate faptele sale proprii: şi îi rămâne a se hotărî şi a se determina pe vecinicie...