Pentru dragostea de Dumnezeu. Dumnezeu Singur este adevărata Fiinţă. Pentru cuvintele "Fără Mine nu puteţi face nimic." Sarcina noastră - a ne adăogi şuvoiului vieţii Dumnezeieşti. Fiinţa, una este. Biruinţa păcatului părintelui celui întâi-zidit. Cuprinsul fiinţial al poruncii lui Hristos. Moartea se biruieşte prin deşertare. Urmarea lui Hristos pe calea suferinţei. Despre primirea energiilor Dumnezeieşti. Despre "cei chemaţi şi cei aleşi" şi predestinarea.

De fiecare dată încep cuvântarea mea cu voi, exprimându-mi bucuria la întâlnirea noastră. Stranii căile lui Dumnezeu: Câteva zile am fost într’o stare de slăbire totală, şi nu mai credeam să mi se prelungească viaţa. Dar iată-mă din nou cu voi, şi din nou mă bucur de cuvântarea noastră.

Domnul, prin venirea lui, ne-a pus faţă în faţă cu faptul - ce este El în esenţa Lui: El este adevăratul Dumnezeu - fără de început, nemărginit. Iar când ne învrednicim a crede în El, puţin câte puţin dragostea noastră pentru El ne duce pe calea poruncilor Sale. Iubindu-l, noi păzim poruncile Lui (Ioan 14:21).

Fireşte, noi toţi voim să ştim pe Dumnezeul nostru. Grecii din vechime zidiseră un altar "Dumnezeului Necunoscut." Iar noi toţi voim să ştim pe Dumnezeul nostru, şi în credinţa noastră să mergem ca în lumina Soarelui, când vedem nu numai ce este apropiat, ci şi ceea ce este îndepărtat. Şi oricât am trăi noi pe Pământ, necontenit se lărgeşte câmpul vederii noastre şi se adânceşte iubirea noastră pentru Cel ce ne-a zidit.

După cădere, ne trăim moartea noastră. Fusese zis în Rai: "Dacă veţi mânca din rodul acestui lemn, atunci cu moarte veţi muri." (Fac. 2:17) Şi această moarte a intrat în fiinţa lumii noastre omeneşti încă din primele zile. Astfel încât atunci când ne adunăm împreună şi voim să vorbim despre Dumnezeu Cel fără de început, un îndoit simţământ ne cuprinde: Pe de-o parte - cum ar fi să tăcem, să ne închidem în sine, şi într’o bucurie nespusă să contemplăm ceea ce face Dumnezeu şi Tatăl nostru; pe de altă parte, în faţa noastră se află sarcina de a ne zidi lăcaşul cel vecinic, vecinica noastră biserică. Şi cum putem noi să ne construim acest lăcaş? Ce temelie vom turna zidirii lui? Nici într’un fel, nici într’altul noi înşine, cu puterile noastre, nu ne putem smulge din experienţa negativă în care ne-a pus păcatul părintelui celui întâi-zidit.

Atunci când începem a iubi pe Tatăl nostru Cel din Ceruri, prin Fiul pe Carele Tatăl ni L-a dat, şi prin Duhul Sfânt, atunci împreună cu dragostea pentru El, nefiind încă sloboziţi din patimi, trăim şi nespusă bucurie, şi suferinţa noastră, căci mântuirea noastră este încă nesigură. In noi "moartea lucrează" (2 Cor. 4:12) - urmarea păcatului. In zilele trecute, când mă aflam pe pragul morţii, mintea îmi era atrasă numai de această viziune.

Vorbesc, ca de obicei, iubiţilor mei fraţi şi surori ce au venit la noi de curând: cuvântările noastre sânt dictate de neapărata trebuinţă a unei împărtăşiri, al cărei ţel este de a trăi împreună cât mai adânc cu putinţă Descoperirea dată nouă. Voi, cei tineri, de abia vă începeţi viaţa: Voi trăiţi încă o altă rânduială, şi aveţi alte gânduri decât mine. Iar astăzi aş dori să pătrund în starea voastră, pentru a vorbi cu voi nu despre ceea ce eu trăiesc în sfârşitul vieţii mele, ci despre ceea ce voi întâlniţi în calea voastră. Aşadar, aş dori ca cineva din voi să-mi spună ce întrebare îi stă înainte în clipa de faţă, pe care ar vrea să şi-o lămurească într-un chip mulţămitor. Răspunzându-i, aş putea să vorbesc despre ceea ce şi eu însumi am trăit în cei aproape şaptezeci de ani ai călugăriei mele...

Intrebarea Părintelui N.: Cum să înţelegem cuvintele lui Hristos din Evanghelia Sfântului Ioan: "Fără de Mine nu puteţi face nimic", şi "Nimenea poate să vie către Mine, de nu va trage pre el Tatăl, Cel ce M’au trimis", în legătură cu libertatea omului şi cu putinţa de autodeterminare a omului?

Bineînţeles, întrebarea aceasta este una esenţială, care nu ne părăseşte până la sfârşitul călătoriei noastre pământeşti. Pentru ce a zis Domnul: "Căci fără de Mine nu puteţi săvârşi nimic"? Când ne gândim la fiinţă în general - şi la Dumnezeu, şi la făptură - atunci în chip curios în noi trăieşte o intuiţie că fiinţa este una, iar nu o mulţime de chipuri felurite de fiinţare. Iar dacă credem în Dumnezeul pe Care ni L-a descoperit Fiul Tatălui prin venirea Sa, şi Tatăl prin trimiterea Duhului Său, atunci se naşte întrebarea: Ce trebuie noi să facem, cum să înţelegem în general venirea noastră în lumea aceasta?

"Fiinţare" - cuvânt nu adesea întrebuinţat astăzi, însă el exprimă conceptul de existenţă. Conceptul este luat din sistemul de gândire al lui Hegel: afirmaţie, negaţie şi sinteză. Fiinţa vecinică, absolută, şi nefiinţa totală din cele două laturi ale hotarului, sânt afirmaţia şi negaţia. Sinteza este fenomenul vremelnic: omul. Şi noi întrebuinţăm cuvântul "a fiinţa," "fiinţare." Astfel, câtă vreme trăim în sfera acestei "fiinţări," înaintea noastră se află necontenita preocupare de a ne adăogi şuvoiului vieţii celei din veac, Dumnezeieşti. Şi dacă nu este altă viaţă, altă Fiinţă în afara Celei exprimate de cuvântul Fiului lui Dumnezeu, în Descoperirea Lui către Moisi: EU SÂNT CEL CE SÂNT; şi dacă fusese arătat în Vechiul Legământ că Dumnezeu - unul este, şi viaţa - una, atunci eu înţeleg cuvântul lui Hristos ca fiind cuvântul Celui Care a venit la noi din Fiinţa Dumnezeiască absolută şi a luat asupră-şi forma noastră de fiinţare. Şi cum putem noi împlini porunca Sa? Noi putem cugeta oarecum, şi chiar iubi poruncile, pentru desăvârşirea lor, însă cuprinsul lor fiinţial ne scapă. Şi deoarece nu este alt Dumnezeu în afara Celui ce ni S’a descoperit - Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt - atunci cuvintele lui Hristos trebuie înţelese în sensul că El, Dumnezeu fiind prin Esenţă, ne dăruieşte viaţa Sa. Iar dacă El nu o dăruieşte, atunci noi, în calitate de făptură, sântem lipsiţi de putinţa de a înfăptui altă fiinţă în afara celei care este în realitate. Astfel, a birui moartea care ne-a atins, nu o putem face decât dacă devenim sălaş Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. Iar dacă El - Dumnezeu - nu este cu noi, ne aflăm neputincioşi, în întuneric şi sub stăpânirea morţii. Iată pentru ce, gândesc, El zice: Fără de Mine nu puteţi face nimic. Pentru că nu există altă viaţă în afara celei despre care vorbeşte Prologul Evangheliei de la Ioan. Toate printru Dînsul s’au făcut, şi fără de El nimica s’a făcut din ce s’a făcut, şi nu este alt Dumnezeu, altă Fiinţă. A zidi altă fiinţă, noi înşine nu putem, aşa că întregul sens al fiinţării noastre constă numai în aceea de a primi vecinică Fiinţă de la Dumnezeul Cel fără de început Care S’a descoperit nouă.

De bună seamă, nimica nu pot face eu, din ceea ce aparţine lui Dumnezeu. Acelaşi dumnezeiesc Ioan zice că atunci când Îl vom vedea, asemenea Lui vom fi, căci vom vedea pre El precum este. Şi întreaga cale se arată a fi astfel: Noi trebuie să ne facem "vase ale Duhului Sfânt" şi "sălaşuri ale Tatălui şi Fiului" şi, putem adăogi, "ale Duhului Sfânt." Sălăşluire însă nu vremelnică, în virtutea faptului următor: Dacă devenim sălaş vecinicului Dumnezeu Celui fără de început, atunci bineînţeles că pe vecinicie va sălăşlui întru noi Tatăl şi Fiul şi Duhul Sfânt. Acesta este curatul şi adevăratul înţeles al cuvintelor evanghelice.

Cu toate acestea, întreaga noastră experienţă ne-a arătat că sântem nevoiţi să trecem experienţa negativă a deşertării, experienţa noastră negativă a morţii. Şi când trăim creştineşte, noi trăim atunci şi plinătatea Fiinţei fără de început, fără de sfârşit, şi în acelaşi timp nu încetăm a ne afla necontenit în acest trup care ne strâmtorează. Şi nu atingem nimica absolut, ci totul în noi este relativ.

Domnul, Făcătorul nostru, Sfânta Treime, a poruncit un sfat mai nainte de veci: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare, iar noi, creştinii, ne zidim viaţa pe descoperirea faptului că fiinţa noastră este chipul Dumnezeieştii fiinţe. Păcatul strămoşesc a introdus un moment negativ în viaţa noastră. Iar pe Hristos Care S’a arătat în lumea aceasta, fireşte că nimenea nu L-a înţeles. Cum a trăit Acest Om? El nu a voit să aibă nici o proprietate pe Pământ: nu avea nici casă, nici orice altceva... Venirea Lui, Naşterea Lui s’a făcut în condiţiile cele mai sărăcăcioase (Lc. 2:7). Şi cum putem desluşi în acest fenomen manifestarea Dumnezeului absolut, Făcătorul Cosmosului? Şi Hristos zice că atunci când Tatăl lucrează în noi (Ioan 6:44), începem a vedea măreţia lui Dumnezeu în deşertarea aceasta.

Pentru a urma lui Hristos, precum spune El, trebuie cu adevărat să ne pregătim a răbda toată scârba şi durerea, toată suferinţa cu putinţă. Şi cum este cu putinţă a alege o astfel de suferinţă şi o astfel de durere? Nimenea nu poate de la sine să urmeze lui Hristos, pentru că prima condiţie este a lua pe proprii săi umeri crucea. Cine poate alege înfricoşata cale a suferinţei lui Hristos? Deci trebuie o oarecare intuiţie de sus care să atragă pe om către Hristos. Apostolul Pavel bine a zis că dacă nu este înviere, atunci creştinul este cea mai nefericită fiinţă de pe Pământ. Omeneşte vorbind, nimenea poate să se învoiască a urma lui Hristos, dacă nu i se va descoperi că El este Fiul iubit al Tatălui.

Pare-mi-se că această situaţie include o oarecare clătinare: Dacă fără El nu putem înfăptui, şi Îl rugăm pe El să înfăptuiască, iar El nu înfăptuieşte, cum să înţelegem cuvântul "Cereţi, şi se va da vouă"? Noi cerem, şi îndelungă vreme nu primim nici lucrurile cele neînsemnate.

Aşadar, potenţial, în noi trăieşte Însuşi Dumnezeu, iar noi primim fiinţa-viaţa lui Dumnezeu Însuşi, astfel încât Dumnezeu şi omul merg unul lângă altul, cât se poate de apropiat. Când vorbim despre întruparea Fiului Tatălui, se iveşte întrebarea: Cum este cu putinţă ca Esenţa absolută să se fi întrupat în acest trup al durerilor? Firea noastră este de Dumnezeu făcută. Reiese că Hristos a îmbrăcat şi a luat asupră-Şi, în propriul Ipostas, firea noastră supusă suferinţei, însă fire de El Însuşi zidită. Ea nu este ceva străin Lui. În naşterea Lui din Fecioara, El s’a îndepărtat de tot ce avea atingere cu păcatul. Dacă El Însuşi a făcut această fire şi a putut să se manifeste în ea, rezultă că şi noi, cei născuţi în această fire, putem să primim pe Dumnezeu - pe Făcătorul. Aşa încât, atunci când Domnul grăieşte în sfatul Său cel mai nainte de veci: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare, noi ne aflăm în faţa Absolutului.

Şi experienţa de zi cu zi ne arată neputinţa noastră, moartea noastră, lipsa de dragoste în noi, lipsa unei simţiri limpezi, ce este bine şi ce este rău. Noi ne zbatem ca peştele pe uscat în lumea aceasta. Viaţa cea de veacuri a dreptei-slăviri şi a creştinismului în general reprezintă o continuă căutare. Iar când voim să cunoaştem pe Dumnezeu, se naşte întrebarea: Cum este cu putinţă ca Esenţa absolută să fi luat asupră-şi această formă relativă a fiinţării? Iar pe de altă parte: Cum putem noi, născuţi fiind în acest trup de ţărână, să ne arătăm purtători ai puterii dumnezeieşti? Dacă am vrea să socotim acestea, la fiecare pas am putea cerca neputinţa intelectului nostru de a răspunde întrebărilor. Căci ele îşi află răspunsul în însăşi viaţa. Noi ne aflăm încă în perioada facerii, despre care spunea Domnul: Tatăl Meu până acum lucrează, şi Eu lucrez. Încă nu s’a împlinit până la capăt "lucrul" (Ioan 4:34; 17:4) lui Dumnezeu, Cel ce mântuieşte lumea.

Firea noastră este zidită după chipul Absolutului celui fără de început Care zice "EU SÂNT CEL CE SÂNT", "Fiinţa - sânt Eu, şi nu este altceva în afara Mea." Dacă Dumnezeu, pentru Sine, spune "Eu," înseamnă că El este Persoană, Faţă. Cum se oglindeşte această Descoperire în noi? Cum se exprimă ea în viaţa noastră de zi cu zi? Cum putem noi să devenim persoane asemenea lui Dumnezeu? Dacă ne vom petrece cu luare aminte zilele, ne vom afla tot mereu în faţa unor oarecari taine încă nedezvăluite nouă. Dar, prin însăşi stăruinţa de a trăi după poruncile lui Hristos-Dumnezeu, vom înţelege că nimeni altul nu ne-a dat vreodată ceva mai desăvârşit...

Incă o dată mi se întoarce gândul către părintele nostru Siluan. El scrie că atunci când noi nu înţelegem căile lui Dumnezeu, totuşi îi zicem: "Facă-se voia Ta." Astfel, în vremea vieţii noastre pe Pământ, viaţă plină de suferinţe, de dureri, de moarte, de întuneric, atunci când ne dăm voii Lui, pe care încă nu o cunoaştem, vine peste noi harul Sfântului Duh, iar noi Îl trăim pe Dumnezeu ca pe un Tată, cel mai drag, cel mai apropiat.

Aşadar, nu logica poate soluţiona în acest moment, nevoie este de experienţa fiinţei înseşi. Dacă sântem zidiţi după chip şi după asemănare, înseamnă că pentru noi s’a gătit Împărăţie fără de sfârşit. Şi în mare suferinţă îşi săvârşeşte creştinul călătoria. Şi deci, pe Pământ, Hristos nu urmăreşte a zdrobi pe ceilalţi cu puterea Sa (Mt. 20:28; Mc. 10:45), ci ia asupră-Şi neputinţele lor. Creştinismul pe care noi, drept-slăvitorii, îl trăim, este cu adevărat curată suferinţă. Insă în această suferinţă, dintr’o dată îşi află cumva calea firul de aur al unei intuiţii cât se poate de subţiri, a înrudirii noastre cu Dumnezeul cel fără de început.

Şi astfel, facerea omului încă nu s’a săvârşit până la capăt. Poate că îşi găseşte săvârşitul în experienţa Sfinţilor, de pildă Cuviosul Siluan. El spune că şi pe Dumnezeu Îl trăim ca pe un Tată, cel mai drag, cel mai apropiat. Foarte greu se exprimă aceasta prin cuvântul nostru. Fiinţa Dumnezeiască este nepătimitoare. Şi în ce fel ne atinge pe noi această "boală a iubirii"? Hristos a spus: Mai mare dragoste decât aceasta nimenea are, ca cineva sufletul său să puie pentru prietenii săi, pentru ceilalţi. Iată calea către putinţa de a deveni persoană, asemenea Persoanei Fiului lui Dumnezeu celui întrupat. Iar ceea ce Hristos gândea pe Pământ, reacţiile pe care le vedem în El, întreaga structură a gândirii şi simţirilor Lui, noi vrem să le asumăm - şi nu putem, pentru că ne este prea dureros.

Percepţia duhovnicească în viaţa creştină este deosebit de adâncă şi negrăit de subţire. La drept vorbind, cu intelectul nostru nicicum nu putem a sesiza dragostea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh... Cuvântul omenesc, născut în lumea zidită, nu este în stare a o exprima cum s’ar cuveni. Dar dacă cu adevărat credem în Hristos, atunci se sălăşluieşte întru noi Duhul Sfânt şi, undeva în adânc, o anume intuiţie cât se poate de subţire ne descoperă că acesta este Dumnezeu, acesta este Tatăl nostru. A o exprima cu cuvântul nu putem; trebuie să "nimerim" în această stare. Şi "nimerim" în ea dacă Însuşi Dumnezeu vine şi sălăşluieşte întru noi - nespus de măreţ şi de puternic, şi nespus de smerit.

Precum spune părintele nostru Siluan, există o smerenie a nevoinţei: ne trăim şi ne simţim pe noi înşine ca neputincioşi a trăi după porunci, începem a ne urî şi a zice că "eu sânt mai rău decât toţi." Şi aceasta deja este o smerenie. "Însă," zice Cuviosul Siluan, "alta este smerenia lui Hristos. Ea nu se raportează la nimic altceva, în ea nu se află nici comparaţie, nici deosebire - nimic. Este smerenia absolută a lui Dumnezeu." Iar când Dumnezeiasca smerenie se atinge de noi, atunci bucuria noastră nu constă în puterea de a zdrobi pe fratele, ci în dragostea către fratele care devine cuprinsul vieţii noastre. Şi se naşte un neobişnuit simţământ al unei "îndulciri," de acum duhovniceşti, "îndulcire" a unei ordini dumnezeieşti, din faptul că omul se simte mai mic decât ceilalţi şi că nu tânjeşte după stăpânire. Aceasta este Dumnezeiasca smerenie pentru care Cuviosul Siluan spune că "este inexprimabilă," pentru că, exprimată în limba noastră omenească, devine contradictorie.

Ce să facem atunci în starea în care ne aflăm acum? Continuăm cu răbdare să ne învăţăm viaţa lui Hristos în deşertarea Lui. Şi atunci va veni răspuns, nu în cuvânt, ci fiinţial, căci omul trebuie să ajungă, în Hristos, în starea în care El Însuşi spune: "Acum, în Tine şi prin Tine - eu sânt." Şi atunci se împlineşte în noi gândul cel mai nainte de veci: devenim asemănători Celui ce a zis EU SÂNT CEL CE SÂNT. "Eu sânt" - zice şi omul.

De ce vorbim acum despre această viaţă ce întrece nivelul "mijlociu" al creştinismului? Pentru că noi trebuie să ştim către ce sântem chemaţi. Iată în ce şi constă monahismul. Păzind poruncile lui Hristos, noi ne facem în stare a primi deja însăşi energia Dumnezeiască - harul. Astfel cuvintele lui Hristos: Nimenea poate să vie către Mine, de nu va trage pre el Tatăl, se leagă de ideea că Dumnezeu a făcut firea omului capabilă de a cunoaşte. Iar în starea noastră de făptură, capacitatea de a cunoaşte pe Dumnezeu face ca porunca lui Dumnezeu să fie oarecum obligatorie, pentru că porunca este tocmai ceea ce corespunde cu Fiinţa Dumnezeiască. Şi atunci, prin străduinţa noastră de a trăi după poruncile lui Hristos, începem a vedea cum mintea noastră devine în stare să cuprindă înţelesul cuvintelor apostolului Pavel, că noi am fost "aleşi mai nainte de întemeierea lumii." (Efes. 1:4) Viaţa după Hristos ne cere a avea atenţia unde este mintea noastră. Iar mintea noastră se poate îndrepta către CEEA CE ESTE mai nainte de facerea lumii (nu zic "ceea ce era," ci ceea ce "este"), iar aceasta nu se naşte din pământ, ci este ceva ce purcede de la Dumnezeu.

Intrebarea Părintelui NN.: Oare către toţi oamenii este îndreptată această chemare de la Dumnezeu, fără de care este cu neputinţă a afla pe Dumnezeu, a fi cu Hristos sau a cunoaşte pe Dumnezeu?

Eu cred, părinte drag, că nu putem rămâne exclusiv în expresia situaţiilor reciproc exclusive. In logica normală, unde există "ori-ori," se exclude a treia posibilitate; însă aci nu se exclude, şi pentru aceea noi zicem că trebuie să ne lepădăm de cuvintele ce exprimă logica noastră formală...

Aici ar trebui să ne amintim că, în facerea omului, Domnul avea un anumit plan. Iar tânjirea de a căuta Absolutul se află în însăşi firea omului normal. Astfel încât "chemaţi" sânt toţi oamenii, căci sântem plăsmuiţi pentru a fi cu Dumnezeu; însă "aleşii" care primesc chemarea - sânt nu mulţi. Iar aici se naşte o întrebare uimitor de grea. Ce atitudine să avem faţă de cei ce nu pot crede: Oare poartă ei aceeaşi fire, sau este vorba de altceva? Insă a fi chip al Absolutului, şi a se mulţumi numai cu o mâncare gustoasă sau cu un pat confortabil, nu este propriu omului ce păstrează în sine chipul lui Dumnezeu. Aşadar, toţi sânt chemaţi numai către aceasta; toţi sânt "chemaţi" prin însăşi firea ce o au de la începutul zidirii. Iar noi ne aflăm în faţa acestei întrebări pe care nicicum nu o putem rezolva în cuvinte... Nu o putem exprima în cuvinte, încă şi pentru că reacţia fiecărui om, fiecărei inimi, este de natură absolut personală: Dumnezeu a zidit inima ca un unicat, şi vorbeşte cu omul în inimă.

Din ce putem întrevedea ceea ce a săvârşit Hristos ca om? Din faptul că Tatăl L’a predat deplin în stăpânirea vrăjmaşilor. Hristos a strigat către Dânsul în grădina Ghethsimani, a strigat către Dânsul pe Golgotha: Tatăl nu S’a învoit să vină către El. După aceea însă, precum zice Apostolul Pavel, au dăruit Lui Nume care este mai presus de tot numele, şi pe Pământ, şi în Cer. Adică, ce concluzie putem trage? Eu primesc orice scârbă, pentru că ştiu că Tatăl nostru este cu adevărat Bun. Şi dacă noi răbdăm toate, până şi moartea, păstrând încrederea deplină în faptul că Tatăl meu este Bun, atunci, după credinţa noastră, va fi aceeaşi ce s’a făcut cu Hristos: Tatăl proslăveşte pe om cu slava care este fără de început. Omul este chemat la aceasta. Şi deci cei chemaţi - toţi sânt de la însăşi facerea lumii. Toţi fiii lui Adam sânt chemaţi la aceasta. Iar alegerea, de acum, depinde de noi: dacă răbdăm şi urmăm lui Dumnezeu, în ciuda tuturor suferinţelor. Calea aceasta nu se poate lămuri cu nici un cuvânt omenesc.

Rugaţi-vă pentru mine, căci vedeţi, nu sânt în stare să dau răspuns; însă cred că el, răspunsul, nici nu există. Până la ultima Judecată a întregii lumi noi nu putem da un răspuns concret. Mergem cu credinţa, iar nu cu vederea limpede a lucrurilor (2 Cor. 5:7), ca apostolul Pavel, om genial care a trăit cu adevărat experienţa lui Dumnezeu, şi până astăzi ne slujeşte ca pildă.

Unii theologi au următorul gând: Dumnezeu a făcut lumea şi a inclus în ea un potenţial, astfel încât lumea să fie ca şi nevoită să-şi urmeze în chip firesc propriile sale căi, şi să rămână ca şi fără Dumnezeu, asemenea unei mici seminţe în care este inclus întreg programul, şi devine pom uriaş. Deci şi programul lumii a fost scris din clipa facerii lui Adam. Iar când Dumnezeu părăseşte omul, El socoteşte că noi singuri trebuie să hotărâm răspunsul, cu elementele date nouă din facere. Şi El zăbăvniceşte, şi nu răspunde, aşteaptă până când noi înşine vom ajunge acolo. Astfel unii theologi primesc această idee, că omul se naşte potenţial cu putinţa unei fireşti dezvoltări în Dumnezeu, dacă primim că omul este zidit după chipul lui Dumnezeu şi după asemănare.

In ce constă dauna ştiinţei contemporane pentru viaţa omului? In faptul că învăţaţii leapădă Descoperirea. Insă ea ne este de neapărată trebuinţă, căci din singură experienţa noastră nu putem hotărî răspunsuri în ce priveşte pe Dumnezeu: Dumnezeu trebuie să ni se descopere. Şi deci se naşte greutatea de a exprima până unde merge puterea potenţială aflată în noi - "până unde" şi "de ce."

Personal, eu trăiesc astfel: "Eu însumi nimic nu pot face." Poporul rus avea o expresie minunată: "Fără Dumnezeu, nici până în prag nu ajungi!"

In dicţionarul limbii ruse al lui Dal găsim o expresie bună. Reprezentantul nobilimii ocârmuitoare zice: "Deşi noi sântem mai inteligenţi decât ţăranul, din punct de vedere moral ne putem afla mai prejos decât ţăranul." Iar aceasta nu se poate înstrăina de la om. Câtă vreme dăinuia legea iobăgiei, oamenii purtau răbdători acel jug. Tatăl ocrotitorului nostru duhovnicesc, Siluan, fusese iobag, adică rob. Inseamnă că nici o poziţie socială nu împiedică omul de a ajunge la Dumnezeu. Ba chiar există şi contrastul următor: Cei ce se mulţumesc cu poziţia lor, ca fiind un element de întâietate în societate, sânt mai puţin capabili de a afla dragostea lui Dumnezeu, decât robul care suferă.

Prin urmare, în ce priveşte felul cum privim viaţa, noi creştinii nu trebuie să gândim aşa cum gândea, să zicem, Marx. Dumnezeu are dreptatea Sa proprie. Şi Siluan zice: "Unul are ascultarea de a fi împărat, altul are ascultarea de a fi patriarh, al treilea - vreo altă oarecare vrednicie, al patrulea, un muncitor de rând." Şi adaogă: "Iar aceasta nu are importanţă." El însuşi fusese muncitor, şi nu invidia pe ţar. Işi făcuse serviciul militar în garda imperială şi l-a văzut pe Alexandru al III-lea luând parte la parade. Şi nu avea nici urmă de invidie, ci zice cu simplitate: "Aceasta nu are importanţă. Dar cine iubeşte mai mult, acela se va afla mai aproape de Dumnezeu, de Tatăl şi de Hristos." Şi atunci se va împlini cuvântul lui Hristos: "Voiesc ca acolo unde sânt Eu, şi slujitorul Meu să fie," cu alte cuvinte, "ca slujitorul - credinciosul - să fie asemenea Lui întru toate ca prieten." (Ioan 15:14)

Iertaţi-mă şi rugaţi-vă pentru mine. Nu cercetaţi căile lui Dumnezeu, numai cu frică şi cu luare aminte, căci căile lui Dumnezeu sânt de nepătruns omului. Adesea ele au un caracter cât se poate de deosebit, şi Scriptura zice: "Căile Mele nu sânt căile voastre." Astfel, noi să ne slobozim de gândirea curentă, proprie, să zicem, structurii vieţii statale. Cel mai important lucru pentru noi este a iubi pe Dumnezeu din toată inima, din tot cugetul, din toată virtutea - din toată fiinţa noastră...