Rugăciunea izbăveşte de împovărarea materiei. Tragedia necunoaşterii lui Dumnezeu. Sărăcia duhovnicească. Despre limitele posibilităţilor făpturii. Absolutul ca persoană - temeiul asemănării omului cu Dumnezeu. Despre gândul cel mai nainte de veci al lui Dumnezeu pentru om, în Hristos. Problema repetării rugăciunilor. Vederea lui Dumnezeu ca ţel al monahismului. Is. 11:1-2. Problema persoanei încă nu este rezolvată. Rugăciunea pentru întregul Adam este expresia persoanei. Monahismul şi şcolile prorocilor. Despre micşorarea dimensiunilor creştinismului. Cele două forme de smerenie. Despre paza însuflării.

Incă o dată, mai presus de toate aşteptările Domnul îmi dă bucuria de a mă afla cu voi.

Care este viaţa noastră pe Pământ? Toată această materie care ne înconjoară şi ne susţine viaţa, ne sileşte să dăm prea multă atenţie la tot ce este pământesc. Şi necontenita apăsare a celor de zi cu zi ne stinge mintea, şi ea devine mai puţin simţitoare faţă de ceea ce noi înşine pronunţăm. De sute de ori, de mii de ori, noi repetăm "Tatăl nostru." Dar oare trăim noi această conştiinţă, sau ne este conştiinţa plină de patimi mărunte? Sau, să zicem, cuvintele "Împărate Ceresc": aci este vorba de Însuşi Dumnezeu Duhul Sfânt. Dar cum trăieşte inima noastră cuvintele "Împărate Ceresc, vino şi sălăşluieşte întru noi, povăţuieşte-ne întru tot adevărul, mântuieşte sufletele noastre"? Este strigătul sufletului nostru. Nu trebuie niciodată să uităm aceasta: este nevoie ca ea să devină laitmotivul vieţii noastre monahale.

Noi sântem moştenitorii celei mai mari şi mai preţioase tradiţii. Părinţii noştri ne-au învăţat cum să depăşim nimicurile de zi cu zi: orice lucrare de-a noastră pământească, prin rugăciune noi o prefacem într’o împărtăşire duhovnicească cu Dumnezeu. Trezindu-ne, ne rugăm lui Dumnezeu: "Scoală-mă cu puterea Ta, cu harul Duhului Sfânt, spre lucrare duhovnicească; ca nici un lucru materialnic să nu-mi stingă simţul prezenţei Tale, Dumnezeul meu!"... Începem să ne îmbrăcăm, şi zicem: "Doamne, Tu vezi că sânt gol de tot ce este cunoaştere a adevărului Tău. Rogu-mă Ţie, nu mă lăsa gol, ci mă îmbracă cu lumina cunoaşterii Tale, Cela ce locuieşti în lumina cea neapropiată!" Începem să ne spălăm: "Doamne, spală toată întinăciunea de pe întreg trupul vieţii mele în lumea aceasta." Ne spălăm ochii şi zicem: "Dă-mi ochi să văd Împărăţia Ta, Lumina Ta." Deschizând uşa, zicem: "Uşa pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă, că mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeul meu." Şi aşa în toată vremea. În aceasta constă mica noastră lucrare, însă prin "mica noastră lucrare" putem încheia o legătură neîntreruptă cu Dumnezeu Care este Duh. Aşa, treptat, se preschimbă cele de toate zilele ale noastre, cele pline de trudă, osteneală, plictis, urât, dureri, nedumeriri, suferinţe. Iar dintre suferinţe, cea mai importantă este necunoaşterea: "Ceea ce trăiesc eu - nu este Lumina Dumnezeirii..., ci Tu dăruieşte-mi Lumina cunoaşterii Tale!"

Nu demult Părintele N., în slujba sa de duhovnic, a auzit de la o femeie: "Vreau să ştiu ce vrea Domnul. Am venit aci la mănăstire ca să aflu aceasta. Nu am nevoie să vorbesc nici de suferinţele mele, nici de slăbiciunile, nici de puterile mele. Vreau să ştiu voia lui Dumnezeu, şi îmi va fi destul. Insetez de a cunoaşte pe Dumnezeu, dar mă aflu în întunericul necunoaşterii care mă omoară." De această necunoaştere noi toţi suferim.

Vine la noi vreun om bolnav pe moarte, şi ce vom face? Ne vom ruga. Incepe o luptă în duh. Boala nu este doar un fenomen fiziologic, ci şi o încercare duhovnicească a omului.

Şi deci, zidiţi fiind după chipul şi după asemănarea lui Dumnezeu, în lumea aceasta noi continuu suferim, conştientizându-ne propria neîndestulare, propria neştiinţă. Eu mă apropii de sfârşitul zilelor mele - nici nu ştiu cum mai trăiesc încă - şi totuşi, suferinţa aceasta a necunoaşterii mă sfâşie şi pe mine. Dintru bun început m’a sfâşiat necunoaşterea. Şi cred că acest fenomen îşi are oglindirea în cuvintele lui Hristos: Fericiţi cei săraci cu duhul, că a voastră este Împărăţia lui Dumnezeu. A mai zis Domnul: "Toţi cei ce credeţi în Mine, în această lume veţi suferi necazuri." (Ioan 16:33) Iar unul din cele mai cumplite necazuri este a nu cunoaşte voia lui Dumnezeu. Dar dacă am venit în mănăstire, în această şcoală a vieţii vecinice, atunci să mergem pe calea Părinţilor, care de-a lungul zilelor întregii lor vieţi erau sfâşiaţi de sărăcia duhului. Căci faptul că Dumnezeu ni s’a arătat în trup, ne-a pus în faţa Absolutului - Dumnezeului celui Viu.

Una din nedumeririle noastre, asupra căreia în prezent lucrează mii şi mii de minţi omeneşti, este rezolvarea problemei obârşiei noastre: de unde este omul, care îi sânt posibilităţile, nu este oare nebunie a urma lui Hristos, Care ne cheamă a fi împreună cu El în vecinica Împărăţie, ca fii ai Tatălui Ceresc - şi în acest sens, fraţi ai lui Hristos Însuşi.

Rândul trecut am vorbit despre icoana în care iconograful a încercat să exprime momentul când marele proroc Moisi a primit Descoperirea despre Dumnezeu: EU SÂNT CEL CE SÂNT - în greacă "Εγώ εἰμι ο ων". Acesta fusese răspunsul setei marelui proroc. Pe icoana pe care am pictat-o aici se exprimă încordarea prorocului în faţa Descoperirii. Iar Domnul nostru Iisus Hristos nu a lepădat această Descoperire, dar a plinit-o. Aşadar, ce anume este mai deosebit în Descoperirea Sinaitică? Cel ce a înfăptuit întreaga lume, dintr’o dată vorbeşte: "Iată, Eu sânt," şi se arată omului şi vorbeşte cu el.

Acest cuvânt, "Eu," însemnează că Dumnezeu, Cela ce cu porunca Sa a înfăptuit toată fiinţarea cosmică, iar mai pe urmă pe om, este Persoană - "EU SÂNT." Iar când noi citim Biblia, această carte uimitoare, primele ei pagini stau la baza a toate, până la arătarea lui Hristos şi împlinirea Descoperirii. După ce s’a făcut lumea întreagă cu animalele şi cu plantele, Domnul a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare. Şi astfel s’a ivit întrebarea noastră theologică despre persoană: Ce înseamnă persoana? Părinţii noştri greci au găsit un cuvânt care să umple conceptul de persoană cu un alt conţinut: "ipostas" (în latină "substantia"), cu alte cuvinte, "baza - substanţa - a tot ce fiinţează." Şi ce înseamnă a fi zidit după chipul lui Dumnezeu, şi după asemănare? Cum putem noi să devenim persoane-ipostasuri, asemănători ipostasului Fiului Tatălui Cel întrupat? Trebuie spus că aceasta este o problemă theologică despre care am vorbit deja de mai multe ori... Dumnezeu s’a descoperit nouă ca Persoană: EU SÂNT CEL CARE SÂNT, iar El ne-a făcut nu aşa ca pe restul făpturii: "Să se facă lumină..., să se facă tărie, ş.a.m.d. - şi s’a făcut lumină..., şi s’a făcut tărie, ş.a.m.d.," ci omul a fost zidit din ceva care deja exista, şi aceasta a fost să fie încununarea facerii. După Descoperirea pe care a plinit-o Hristos şi Sfântul Duh, noi deja nu mai aşteptăm nici o altă Descoperire.

Ni se iveşte întrebarea, cum să înfăptuim ceea ce ne-a descoperit Dumnezeu: "Dacă Tu fiinţezi ca Persoană, ca Ipostas, atunci cum pot eu a mă asemăna cu Tine?"

Dacă cuvântul Descoperirii pentru Persoană ni s’a dat, noi acum voim a-i cunoaşte cuprinsul, pentru a preface nevoinţa noastră într’o nevoinţă înţelegătoare: către ce tânjim. Dacă nu vom face astfel, şi vom da întâietate îndeletnicirilor zilnice, cu mâncarea, cu îmbrăcămintea, cu încălzirea, cu odăile, cu întâlnirile, ş.a.m.d. - cu tot ce ne înconjoară zilnic pe Pământ, atunci cum vom putea, prin tot acest desiş al vieţii psihice şi fizice, să pătrundem către Duhul absolut? Cineva va zice: "Da, dar deja ne-aţi vorbit despre acestea, şi ştim." Dar una este să ne amintim de cuvinte, şi alta să le înfăptuim în nevoinţa noastră. Dacă se află prezentă în noi tânjirea de a ne întoarce către Dumnezeu, după cădere, şi a deveni cu adevărat vecinici fii ai Tatălui Ceresc, atunci neapărat ne vom întâlni cu aceste întrebări. Şi ne gândim: "Dacă Dumnezeu este Persoană, atunci cum se răsfrânge această descoperire în fiirea noastră pământească?" Zic "noastră," căci cuvintele "dupre chip şi dupre asemănare," se referă la noi, iar nu la restul făpturii.

Când vorbim despre cum ne-am putea asemăna şi care sânt limitele posibilităţilor omului, vă voiu zice, nu fără durere, că omenirea trăieşte mult prea nedrept faţă de Dumnezeu. Iată, Sf. Grigorie de Dumnezeu Cuvântătorul zice: "Noi sântem făptură, dar făptura aceasta a primit poruncă de la Făcătorul să se facă dumnezeu." Chemarea lui Dumnezeu nu trebuie, nu se cade a fi uitată. Intrebăm: Până la ce măsură poate ajunge asemănarea cu Dumnezeu? Iar, nu în Vechiul, ci în Noul Legământ, vom afla răspuns, în cuvintele Sfântului Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: Asemenea Lui vom fi, căci vom vedea pre El precum este (1 Ioan 3:2). O, acest minunat Ioan! Ca tânăr, el umbla după Hristos şi pipăia Adevărul cu mâinile, Îl contempla cu ochii... (1 Ioan 1:1) Şi ne spune că atâta vreme cât nu vom fi atins încă starea care ne este poruncită - ci când ne va fi dată descoperirea de la Duhul Sfânt, despre cum este Dumnezeu, atunci ne vom face asemenea Lui. Şi noi toţi voim să ştim cum este El (iar nu cum nu este, nu pe "Dumnezeul necunoscut") şi să vedem, ca să putem urma Lui. Şi astfel, nouă ne sânt date aceste cuvinte ale celui mult preţios inimilor noastre, Ioan de Dumnezeu Cuvântătorul: Vom fi asemenea Lui. Intru ce asemenea? In chipul fiinţării, precum şi apostolul Pavel vorbeşte despre Hristos: In chipul lui Dumnezeu fiind, El a luat chip de rob... (Flp. 2:6-7)

Inţelegeţi voi oare principiul vieţii monahiceşti, când ţelul ştiinţei monahiceşti este "a vedea pre Dumnezeu precum este"? Mulţi theologi vorbesc despre imposibilitatea noastră de a vedea pe Dunmezeu "precum este." Dar iarăşi repet înaintea voastră cuvântul - Domnul a zis: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu. Citind pe theologii a căror idei sânt pline de apofatism, şi citind cuvintele: Fericiţi cei curaţi cu inima, eu gândesc să-mi curăţ inima de tot gândul neplăcut lui Dumnezeu, de toată mişcarea inimii cea potrivnică legii iubirii Tatălui. Iar când inima noastră se va afla slobodă de tot gândul rău - vedea-vom noi atunci pe Dumnezeu "precum nu este," theologic vorbind, sau "precum este"? Pentru mine nu este nici o îndoială: "Precum este." Altfel, reiese ceva absurd: "Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pre Dumnezeu precum El nu este." Atuncea oare întreaga lume, întreaga lume a celor ce cred că Dumnezeu a făcut cosmosul, rătăceşte? Există şi alte feluri de a înţelege descoperirea lui Dunmezeu - feluri necreştine. Chiar în Vechiul Legământ biblic încă există o oarecare necoacere şi o aşteptare a plinirii acestei descoperiri în conştiinţa lui Israil.

Astfel se zideşte cunoaşterea lui Dumnezeu - foarte încet, pătrunzând în întreaga noastră fiinţă, şi omul devine "născut de sus": nu din trup pe Pământ, ci de la Dumnezeu de Sus născut. Iar când Domnul dă cuiva să străbată pragul necunoaşterii de Dumnezeu, ceea ce dădea la Ellini "Αγνωστω Θεω", atunci începe o cu totul altă viaţă, cu toate manifestările ei - ca la prorocul Isaia: Şi va ieşi toiag din rădăcina lui Iessei, şi floare din rădăcina lui se va înălţa. Şi va odihni preste dânsul duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoaşterii şi al bunei cinstiri... (Is. 11:1-2) Cu alte cuvinte, dacă vom fi "asemenea Lui," toate aceste manifestări ale Absolutului personal, viu, trebuie să ni se împărtăşească: "Duhul înţelepciunii, Duhul iubirii, Duhul atotcunoaşterii." Şi având înaintea noastră un astfel de ţel, cum am putea să ne lăsăm atraşi de orice altceva? Dar trecerea noastră de la starea pământească la starea de a "vedea pre Dumnezeu precum este" se înfăptuieşte de Însuşi Dumnezeu. El poate să vină şi să Se dea să Se trăiască precum este. Aci, în legătură cu acest gând, să pomenim că nu întru totul devine omul asemenea lui Dumnezeu, adică nu devine de-o-fiere. I se împărtăşesc însă, nu mai puţin, toate însuşirile lui Dumnezeu, în afara obârşiei: noi sântem făcuţi dintru nimic. Deşi, ca să vorbim exact, nu se poate spune "dintru nimic": căci omul a fost zidit din ceva ce era deja.

Şi iată că înaintea noastră se află întrebările: Cum să înţelegem omul ca "ipostas," după chipul Ipostasului Fiului lui Dumnezeu celui întrupat, cu alte cuvinte, ca "persoană"? Unde este obârşia acestei persoane? Cum, din starea de individ, poate omul trece la cea de persoană, la forma ipostatică a fiinţei? (Iertaţi-mă, încep să devin puţin "nebun," vorbind despre toate aceste lucruri.) Până astăzi problema personalismului creştin nu s’a dezvoltat încă în chip deplin în Biserică, încă se zbat multe minţi theologice asupra problemei - cum se poate înţelege această formă ipostatică a fiinţei. Eu însumi am îndrăznit să spun că pe Pământ puţini sânt cărora li se dă experienţa fiinţei ipostatice. Una din manifestările ei cele mai esenţiale care se împărtăşeşte omului este rugăciunea pentru întregul Adam, cu plâns asemenea plânsului lui Hristos în grădina Ghethsimani. Noi nu atingem intensitatea lui Iisus Hristos Însuşi, însă analogie trebuie să existe. Şi iată pentru ce ne este important să ştim, la început fie şi numai cu mintea, care este sarcina ce stă înaintea noastră, ce înseamnă "îndumnezeirea" omului.

Tot mereu subliniez caracterul treptat al înălţării către această stare, caracter ce totuşi nu este absolut. La părintele nostru Siluan, de pildă, observăm rânduiala "răsturnată." Lui i-a fost dat să trăiască conştiinţa vecinicei despărţiri de Dumnezeu. Iar conştiinţa de care vorbeşte el, că "limpede vedeam vecinica pierzanie," era pentru el experienţa iadului. Iar Domnul, fără cuvinte i s’a arătat, şi fără cuvinte i-a împărtăşit propria Sa stare. Subliniez, iară şi iară, că una este a înţelege intelectual această rugăciune asemenea celei din Ghethsimani, şi alta ivirea rugăciunii în noi.

Ce este caracteristic descoperirii pentru rugăciunea din Ghethsimani? Faptul că Siluan - care după măsurile educaţiei noastre era un om agramat - după arătarea lui Hristos, dintr-o dată a început să se roage pentru întreaga omenire, cu adânc plâns. Iar aceasta nu mai este de-acum starea psihologică a unui intelectual, nu gândire filosofică, ci stare fiinţială, un fapt al fiinţei.

Şi cele despre care vorbim ca fiind ţelul nostru de pe urmă, lui i s’au dat într’un astfel de chip!. Era povăţuit de Duhul Sfânt în rugăciunea sa. Bineînţeles, rugăciunea lui nu se întrerupea nici ziua, nici noaptea. Această rugăciune nu îl lăsa să doarmă, iar el dormea şezând pe un taburet, adică un scăunel fără spetează. De patru sau cinci ori pe noapte se aşeza şi pica în somn timp de douăzeci de minute sau o jumătate de ceas, şi iar se ridica la rugăciune. Noi nu putem fi ca el: era un uriaş şi din punct de vedere fizic.

Vedem la el şi altă manifestare, pe lângă rugăciunea pentru întregul Adam, pentru întreaga omenire. El scrie că după prima lui cădere într’un gând trupesc, atunci când duhovnicul i-a spus: "Niciodată să nu primeşti gândurile trupeşti," patruzeci şi şase de ani ai călugăriei sale el niciodată nu a mai primit un singur gând trupesc.

Ce am întâlnit eu în Sfântul Siluan, şi ce a izbit atât de tare, mai târziu, conştiinţa mea? În Stareţ ne este dată experienţa persoanei, iar ceea ce scrie acest părinte se arată deja a fi chipul ipostatic al fiinţei. Mascal, un mare profesor theolog al Bisericii Anglicane, mare erudit în ce priveşte scrierile Părinţilor - şi apuseni, şi răsăriteni - în recenzia la cartea Sfântului Siluan scrie că nu a găsit o paralelă în serierile lăsate de Părinţi, unde să se vorbească cu atâta putere de convingere despre neapărata nevoie a iubirii vrăjmaşilor. Şi deci, după reacţia persoanei la cele ce se întâmplă putem judeca ce este persoana. În cazul de faţă, în cărţile mele, eu dau o descriere acestei persoane dar, ca şi în Evanghelie, mult rămâne ascuns oamenilor ce nu înţeleg. Iar noi ne rugăm pentru Evanghelie: Doamne, învredniceşte-ne să auzim Evanghelia Ta - adică ceea ce se ascunde după cuvintele evangheliceşti. Iată, această persoană-ipostas - Siluan - avea lacrimi pentru prigonitori, ca reacţie firească a lui faţă de prigoana ce se dezlănţuia împotriva Bisericii Ruse, precum şi în alte părţi ale lumii, împotriva lui Hristos: "Dă, Doamne, în Duhul Sfânt, tuturor acestor oameni să te cunoască!" Iată rugăciunea persoanei-ipostas!

Noi ştim că atunci când Domnul a zis: Fiţi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este, El lega cuvintele acestea de porunca: Dar Eu zic vouă, iubiţi pre vrăjmaşii voştri.

Cela ce "a trecut de acum în viaţa vecinică," trece deja de aci, iar reacţiile lui la diferitele evenimente sânt altele. Ce m’a uimit pe mine în omul acesta, Siluan? In el vedeam cu adevărat asemănarea cu Dumnezeu: trăia suferinţa fiecărui om cu care vorbea sau cu care avea vreo legătură. In toate greutăţile vieţii, el împreună-pătimea cu omul. Dar atunci când rămânea de unul singur se ruga pentru întregul Adam. El nu gândea că mântuirea pe Pământ s’ar putea "rostui" fără ca toţi să cunoască pe Dumnezeu în Duhul Sfânt... Iertaţi-mă că zic aşa, dar când m’am întâlnit cu el şi când a zis: "Veniţi la mine şi să stăm de vorbă," atunci am gândit că omul acesta, ce primise de la Dumnezeu astfel de dăruiri, este un dar întregii omeniri.

In încercarea mea theologică de a alcătui chipul persoanei mă călăuzesc de cele ce mi-a dat Dumnezeu să văd concret în acest om. Nu este vorba de fantezie, nu! Acestea sânt fapte ale vieţii. Precum şi theologia la Părinţi adesea nu este decât o "povestire" a ceea ce le-a fost dat să vadă sau să trăiască. O astfel de "povestire" avem în Evanghelia de la Ioan. Aşa au iubit Dumnezeu lumea, cât şi pre Fiul Său Cel Unul născut au dat... Evanghelistul vorbeşte despre acestea ca despre un fapt ce nu se supune vreunei îndoieli sau socoteli. Iată theologia ca stare a omului.

Când vorbesc despre Stareţul Siluan, eu dau mulţămită lui Dumnezeu: în ciuda faptului că eram tot mereu bolnav, Dumnezeu cumva mi-a îndelungat viaţa până acum, când pot vorbi cu voi. Şi mai nainte de a mă duce în "patul meu cel nou," înlăuntrul pământului, care deja s’a pregătit la vreo douăzeci de metri de patul meu, voiesc să vă predau învăţătura lui.

Iar când voi vă veţi pătrunde de o astfel de conştiinţă, atunci veţi fi aflat adevărata cale monahicească, şi ea este cea mai înaltă descoperire a chipului vieţuirii noastre pentru dobândirea mântuirii. In această privinţă, şcoala monahicească stă mai presus de oricare alta pe care le-a cunoscut Pământul. Acolo unde în Scriptura biblică se vorbeşte despre şcolile prorocilor, nu ne este limpede cum era organizată viaţa în "şcolile prorocilor." Iar în ce priveşte vremile noastre, aş dori ca, mai nainte de a mă duce de aci, să conştientizaţi şi să vedeţi urmarea arătării lui Hristos, Sfântului Siluan, care este rugăciunea pentru întreaga lume, cu plâns, mai mult decât pentru sine...

Sânt unii care înjosesc creştinismul prea la acelaşi nivel cu pământul. Dar adevărata conştiinţă creştină, bineînţeles, este "Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece", precum grăieşte Domnul. Este vorba de un cu totul alt plan al gândirii, al viziunii vieţii.

Ce i-a fost dat lui Siluan să vadă? Diferenţa între înţelegerea ascetică a smereniei şi smerenia lui Hristos. Inţelegerea ascetică a smereniei, "Eu sânt mai rău decât toţi," o întâlnim şi la Părinţi... Insă pentru smerenia lui Hristos, proprie lui Dumnezeu Însuşi, ca atribut al lui Dumnezeu, vorbeşte numai Siluan. Eu nicăieri nu am întâlnit o asemenea înţelegere. "Dar alta," zice el, "de nedescris este smerenia Domnului." Iar când murea, l-am întrebat: "Părinte, voiţi să muriţi?" Ca răspuns, mi-a spus următoarele cuvinte: "Incă nu am atins smerenia."

El scrie: "Tânjeşte sufletul meu dupre Domnul" - starea acestei smerenii a lui Hristos, trupul omenesc nu o poate purta. El o trăia, smerenia lui Hristos, dar nu în deplinătate. In deplinătate - numai în vremea descoperirii; iar dacă ea s’ar fi prelungit, atunci trupul pământesc nu ar fi putut răbda.

Această nouă trăsătură în theologia lui aparţine unei ordini neobişnuit de înalte: "Alta - smerenia omului, şi alta - de nedescris, smerenia lui Hristos." "De nedescris," de ce? Pentru că Hristos a arătat foarte multe lucruri care vorbesc despre absolutul Său Dumnezeiesc. Dar oamenii au văzut mai curând trupul, însă mintea lor nu a ajuns să înţeleagă ceea ce se săvârşea. Iar Însuşi Domnul a spus că "dacă lor nu le-ar fi fost arătate lucrurile acestea, atunci ei păcat nu ar avea." Dar când ne sânt arătate lucrurile, atunci noi stăm în adevăr, atunci înţelegem Cine este Hristos. Astfel încât cu Hristos se întâmplă un lucru straniu: El este şi neajuns, şi merge împreună cu noi "mână în mână."

Şi fie binecuvântarea Lui peste voi toţi, iubiţii mei fraţi şi surori. Şi aduceţi-vă aminte de aceasta, şi nimănui să nu daţi să răpească de la voi această viziune, pentru ca viaţa voastră, tot mereu grea, până la deznădejde, să nu vi se prefacă într’o moarte duhovnicească. Pentru noi însă, a ne asemăna deplin cu Hristos este de neajuns, chiar dacă în exterior am face aceleaşi ca şi Hristos: căci El purta o altă formă a conştiinţei.

Ce este dureros în vremea noastră? Că mulţi din cei ce, omeneşte vorbind, se află la nivele înalte ale culturii, sânt orbi în ce priveşte pe Hristos, şi nu Îi recunosc Dumnezeirea. Mai mult - cu cât sânt mai învăţaţi, cu atât mai greu le este să primească faptul că Hristos este anume Acela care a zis: "Să se facă lumină! Şi s’a făcut lumină"; că El este Cel "prin carele toate s’au făcut," cum spun Sfinţii Părinţi în Simvolul Credinţei, şi că toate printru Dânsul s’au făcut, şi fără de Dânsul nimic nu s’a făcut din ce s’a făcut... (Ioan 1:3)

Sarcina mea de căpetenie constă în aceea ca voi să primiţi o însuflare care să nu se împuţineze niciodată. Putem fi zdrobiţi până la capăt de greutăţile vieţii, însă însuflarea pe care ne-a adus-o Hristos, despre care a vorbit ca pentru un foc (Lc. 12:49), noi trebuie să o păstrăm. Atunci monahismul vostru va fi cel adevărat. Iar dacă veţi păstra numai înfăptuirile exterioare şi tipicele - aceasta este puţin lucru. Şi de departe puţin...