Cum se naşte cuvântul pentru cei de faţă. Cum se îmbină cele neţărmurit de mari cu cele mai simple lucruri din viaţa noastră. Nu dreptului este pusă legea: trebuie să ascultăm glasul lui Dumnezeu. Despre neînţelegeri. Cuviosul Siluan - pildă a libertăţii faţă de orice concurenţă. Mântuirea noastră stă în unire. De la rugăciunea pentru mănăstire, la rugăciunea pentru întregul Adam. Urmaţi duhovnicilor. Greutăţi din pricina înţelegerii parţiale a unora. Pentru paza principiului general. Rugăciunea cea mai presus de chip. Greu este a găsi o limbă pentru cuvânt.

Astăzi v’am chemat să veniţi la cuvântarea noastră care, îndeobşte, este numai între noi.

Noi acum îngăduim oaspeţilor să vină la sinaxele noastre, care întotdeauna sânt foarte intime, precum intimă este şi porunca lui Dumnezeu. Eu tot mereu am încercat să vă explic cum se naşte cuvântul lui Dumnezeu în inima omului. Acest proces nu este atât de simplu, şi totuşi el este foarte limpede şi definit. In ce chip să auzim, în locul glasului nostru pătimaş, glasul Dumnezeului nostru în inima noastră? In ciuda sarcinii nespus de măreţe ce ne stă înainte, viaţa noastră rămâne totuşi cât se poate de simplă în manifestările ei exterioare. Atunci când cuvântările noastre erau în prezenţa oaspeţilor, deşi cuvântul meu se adresa noilor începători, am observat că, în chip curios, rugăciunea mea pentru a primi cuvânt îi includea şi pe ei. Iar a include şi pe ei - înseamnă a schimba cuprinsul cuvântării. Astfel încât, când sântem singuri, mă simt mai liber, în ciuda reacţiilor şi stărilor diferite ale celor prezenţi aci. Şi totuşi, nici în acest caz nu ne simţim total liberi, şi nu dobândim unimea cuvântului, deoarece cuvântarea noastră nu se poate adresa unui nivel comun tuturor, căci fiecare se află la un alt nivel.

Cu atât mai mult acum, când mănăstirea noastră se măreşte, şi numărul membrilor obştii creşte considerabil, pentru mine devine ca un lucru de neapărată trebuinţă, iară şi iară să vă repet: Zidiţi această mănăstire cu rugăciunea voastră, şi nu uitaţi marele ţel al mântuirii, chiar dacă în viaţa de zi cu zi sânteţi prinşi de treburile cele mai simple. Acest lucru neţărmurit de mare se îmbină cu cerinţele zilnice, cât se poate de simple, oarecum într’un chip firesc.

Atunci când mintea noastră este cu de-a-ntregul îndreptată către Dumnezeu, când nu avem altă viaţă, fără numai pe Dumnezeu, atunci ne slobozim de anumite forme exterioare, numite de obicei "canon" sau "pravilă." Pravila, fiind ceva ce trebuie obligatoriu să se repete ani, zeci de ani de zile, rămâne totuşi şi de neapărată trebuinţă, şi ceva care strâmtorează. Apostolul Pavel o spune simplu: "Nu dreptului este pusă legea." Cine vrea să fie povăţuit de Duhul Sfânt, acela nu trebuie şi nu poate să se lege cu pravile.

Orice aş spune în prezenţa celor din afară, înclin mereu să mă întreb: înţeleg ei oare ce este monahismul? Căci monahismul, aşa cum îl conştientizează oamenii, nu corespunde nici pe departe cu adevărata măreţie a acestei culturi. Această cultură a duhului - este nevoinţa noastră. Nouă tuturor ne este de neapărată trebuinţă să ne dezvoltăm până la a auzi fără greş glasul Domnului - nevoinţă care cere necontenit, zi şi noapte, atenţia lăuntrică. Astfel viaţa simplă, în cele din afară, devine o necontenită împărtăşire cu Dumnezeu. Cei ce vin din exterior nu pot vedea adevăratul proces al vieţii noastre. Chiar atunci când ne adunăm singuri, nu ajungem totuşi la unimea duhului: nu pentru că nu o voim, ci pentru că experienţa noastră diferă. Şi fiecare înţelege lucrurile în limitele experienţei lui.

In ce priveşte pe cei nou-veniţi, i-am recunoscut ca fiind înrudiţi cu noi în duh. Şi bineînţeles că ne revine sarcina de a-i include în viaţa noastră, pentru ca frăţia noastră să devină ca un singur om.

Dacă ne vom însuşi acest gând, atunci vom îndepărta toate neînţelegerile de multe feluri. Atunci va dispărea orice urmă de "concurenţă," şi toată buna făptuire, tot cuvântul cel bun va zidi mănăstirea noastră, o va întări. Şi dimpotrivă, tot cuvântul care este manifestarea neputinţei noastre, a patimilor noastre, iar nu a voii Dumnezeieşti, năruie mănăstirea. Nu uitaţi aceasta, rogu-vă! Mă simt nevoit să vă vorbesc cu insistenţă despre acestea, pentru că, oricât ar părea de curios, încă nu simt că voi toţi faceţi aşa cum vă cer - adică să vă rugaţi pentru toţi şi pentru fiecare, şi pentru viaţa noastră de obşte, şi pentru fiecare în parte. Dacă aţi fi primit gândul meu, viaţa noastră ar fi decurs cu totul altfel. Incerc să dobândesc un cuvânt pentru a vă lămuri mai limpede gândul meu. Şi vă spun adevărul: Acum eu nu aflu un astfel de cuvânt, pentru că încă nu am dobândit conştiinţa că în viaţa mănăstirii de obşte se exprimă forma ideală a vieţii omeneşti pe Pământ.

Să luăm pildă din cuvintele celui nesfârşit de preţios Părintele nostru duhovnicesc Siluan. El spune că sânt unii cărora li se încredinţează ascultarea de a fi împăraţi, altora de a fi patriarhi, celor de-al treilea - de a săvârşi vreo lucrare mai puţin de obşte, specializată, chiar de ar fi simpli tâmplari. Şi în continuare scrie: "Şi toate acestea sânt neînsemnate."' Uitaţi- vă cât de slobod era omul acesta de orice zavistie, de orice concurenţă, de orice lepădare a aproapelui.

Să mă ajute Dumnezeu să lămuresc acest gând. Când prin rugăciunea voastră pentru toţi şi pentru fiecare începe să crească în voi conştiinţa nevoii neapărate a unirii noastre în Dumnezeu, atunci vă veţi afla pe adevărata cale. Vă puteţi ruga şi în chilie, vă puteţi ruga şi în vremea slujbelor noastre. Neîncetat rugaţi-vă! Am încercat să scriu acestea în cărţile mele, începând cu prima, care este cea mai importantă - despre Sfântul Siluan. Când fiecare îşi săvârşeşte ascultarea pe care o are, conform cu darurile proprii, atunci dispare orice motiv pentru vre-o concurenţă sau invidie sau altceva asemănător. Fiecare bună făptuire, de oricine ar fi săvârşită, devine viaţa noastră, dacă ne mântuim.

Să-mi ajute Domnul să găsesc cuvinte, iar vouă să vă ajute Domnul să moşteniţi câteva principii ale marii culturi, aş zice ale celei mai măreţe dintre toate culturile cunoscute omului pe Pământ. Cu satisfacţie am auzit cuvintele unuia dintre noii membrii ai frăţiei noastre, care zicea: "Trăirea împreună cere multă înţelepciune de la fiecare dintre noi." Om tânăr, suflet tânăr, dar iată el a înţeles că nu lucru mic este. Gândiţi-va că Domnul spune ucenicilor: "Dacă voi veţi avea dragoste între voi, atunci veţi fi ucenicii Mei, şi toţi vă vor cunoaşte ca atare, adică ai Mei ucenici." (Ioan 13:35) De aci, rogu-vă, înţelegeţi extrema importanţă a depăşirii unui oarecare egoism. Orice s’ar face - toate trebuie să facă parte din viaţa noastră cea mântuită. Iar dacă în noi trăieşte această conştiinţă, atunci veţi vedea că viaţa va curge întru cu totul alt chip. Pe Pământ sânt mai mult de patru miliarde de oameni. Dar iată că nouă Domnul ne-a dat să ne aflăm un mic grup de oameni, adunaţi prin unimea credinţei noastre în Hristos Iisus. Şi fie ca această mică parte din trupul întregii omeniri să fie grija fiecăruia dintre voi: Iată familia mea, iată viaţa mea, şi tot ce fac, voiu face spre a întări această viaţă. Din unirea, şi din cea tare unire dintre noi, mare mântuire se va naşte. Rogu-vă, însuşiţi-vă această începătură, însuşiţi-vă această pravilă! Şi aşa să judecaţi în ce vă priveşte pe voi înşivă: Dacă noi trăim într’un mic grup de oameni, şi dăinuie elementele unei oarecari comparaţii cu ceilalţi, sau concurenţe, întreceri ş.a.m.d., înseamnă că nu sântem încă pe cale cea bună. Luptaţi-vă cu un astfel de element, care dezbină viata noastră.

Fiecare om, cu toată personalitatea sa unică, este oarecum reprezentantul unei anumite clase sau unui anumit tip de oameni. Iar când ne vom învăţa, în limitele monastice, unirea, atunci voiu fi recunoscător lui Dumnezeu, şi atunci datoria mea va fi împlinită înaintea voastră. Aşadar, dacă voi în rugăciunea pentru viaţa mănăstirii noastre veţi ajunge ca, fie şi în parte, viaţa noastră să devină totuşi potrivit poruncilor lui Hristos, atunci va deschide Dumnezeu înaintea noastră uşile — iar noi vom putea cuprinde în inimă un număr neasemuit mai mare de oameni, şi cu neasemuit mai multă dragoste.

In ce constă greutatea poziţiei mele? Eu mi-am luat asupră-mi o sarcină cu neputinţă de realizat: a fi canalul duhului părintelui nostru duhovnicesc Siluan. Eu însumi nu am dobândit starea lui. Dar voiesc ca voi toţi să dobândiţi tocmai starea lui Siluan: nu o oarecare gândire intelectuală, doar abstractă, ci o reală stare a duhului nostru. De aci, în vârtutea iubirii pentru fiecare mădular al familiei noastre, se va naşte o dorire de a asculta pe tot omul.

Noi nu putem ocoli legile vieţii de obşte a omenirii pe Pământ. Iar una din răsfrângerile lor constă în faptul că, deşi ne rugăm pentru toţi, într’o mai mare măsură ne rugăm pentru cei cărora le revine o răspundere mai mare, adică pentru igumen şi pentru duhovnic. Incercaţi să purtaţi în conştiinţa voastră gândul: "Un astfel de igumen, şi astfel de duhovnici ne-a dat Dumnezeu." Şi învăţaţi-vă treptat să urmaţi lor, aşa încât conştiinţa noastră să nu ne învinuiască întru nimic. Şi atunci va veni înştiinţare de la Duhul lui Dumnezeu, că ne mântuim. Stareţul Siluan spunea despre aceasta în astfel de cuvinte: "Am început să fac precum m’a învăţat Domnul, şi mintea mi s’a curăţat, iar duhul mărturisea mântuirea."

Care este greutatea vieţii noastre bisericeşti? Adesea cei ce ocupă poziţii de răspundere insistă asupra înţelegerii lor parţiale ca fiind de o desăvârşire finală, şi resping tot restul. Dar iată, Apostolul Pavel scrie că, deşi sânt diferite slujiri între oameni, dar toate trebuie să fie după Dumnezeu şi să ducă la unire şi la dragoste. Orice ivire a dezbinării năruie viaţa noastră şi nu ne aduce mântuire. Dacă cerem lui Dumnezeu ceva în rugăciune, şi altcineva, iar nu noi, o "realizează," noi respingem orice gând că "De ce nu eu?" Dumnezeu a auzit rugăciunea mea şi a săvârşit acea lucrare pentru care mă rugasem, chiar dacă altcineva a realizat-o. Şi dacă acea lucrare duce la slavă, atunci nu îi voiu zavistui slava: Primească el slava pentru cele săvârşite, iar mie important îmi este săvârşirea ţelului nostru de obşte. Iar ţelul nostru este unirea duhului într’un vecinic cuvânt al iubirii în Dumnezeul cel vecinic, atunci când vreme nu va mai fi, precum se jură îngerul în Apocalipsă: Şi îngerul (...) s’a jurat (...) că vreme nu va mai fi. Iar atunci nu va mai fi nici o clătinare, ci viaţa întreagă - şi a lui Dumnezeu, şi a tuturor oamenilor - este viaţa mea, chiar dacă eu nu am făcut nimic. Inţelegeţi această nuanţă: Una este "să fie după voia mea," aşa cum ne dictează patima iubirii de cinstire, sau iubirii de stăpânire, sau tânjirea către stăpânire; şi alta, ca omul să fie slobod de această tânjire după stăpânire, iar atunci, oricine ar fi să facă o lucrare bună - "fie vecinic binecuvântat Numele Dumnezeului nostru!"

Poate veţi spune că vă vorbesc despre nişte lucruri nelimpezi, şi că ar trebui să dau drept pildă împrejurări concrete. Insă dacă luăm pilde concrete, vom pierde din vedere însuşi principiul vieţii.

Aşa cum am scris în carte, Stareţul Siluan, părintele nostru duhovnicesc, ţinea pravila următoare: Dacă după vedenia lui Hristos îi fusese dat să trăiască întreaga omenire în inima lui, atunci dorea să păzească acesta pentru tot restul vieţii. Aşa şi noi, cu toate slăbiciunile noastre, în ciuda părerii despre noi înşine, trebuie cumva să ne slobozim de tot egoismul... Eu nu cred că o astfel de lucrare se poate săvârşi în câteva minute. Pentru aceasta trebuie să ne rugăm mult, şi să suferim, şi să trăim aşa încât să pătrundă în fiinţa noastră ca propria ei însuşire şi stare...

In tot acest timp am încercat să vă vorbesc cerând lui Dumnezeu să vă descopere adevăratul cuprins al cuvântului meu. Rugaţi-vă, iar Dumnezeu vă va descoperi adevăratul înţeles a ceea ce am zis. Rugaţi-vă, şi încercaţi să vă însuşiţi aceasta.

Când vorbim în rugăciune sub formă de chipuri concrete, atunci în realitate rugăciunea noastră este încă nedesăvârşită. Rugăciunea mai presus de chipuri concrete - iată mintea curată. Când vom trece în cealaltă sferă şi vom trăi de acum în afara vremii şi în afara întinderii, mai presus de vreme şi de întindere, acolo nu vor mai fi chipuri concrete, ci numai o stare - mai presus de orice formă. Iată pentru ce este aşa de greu să vorbim, exprimând acestea în cuvântul nostru...

Şi deci, rogu-vă, fără a fi văzuţi de cei ce vin la noi, adică fără a vă manifesta în exterior - rugaţi-vă neîncetat, şi pentru cei ce ne cercetează, şi pentru cei vii, şi în general pentru întreaga noastră făptură. Iar atunci rugăciunea, purcezând de la lucruri simple, lucruri mici şi de toate zilele, treptat se va înălţa până la rugăciunea pentru lumea întreagă. Rugaţi-vă şi pentru mine. Treizeci de ani am tăcut, şi de-abia acum, înaintea ieşirii mele, m’am hotărât să vorbesc.

Şi să facă fiecare dintre voi totul ca pentru propria familie. Tatăl sau mama îşi trăieşte întreaga familie în inima sa, pe toţi copiii împreună, toate împrejurările de obşte, iar copiii, fără nici o grijă, se ocupă de câte ceva în parte...