Despre puterea şi adâncul sensului rugăciunilor de zi cu zi. Despre Sfântul Siluan: unde petrecea el cu mintea. Pilda lui Hristos. Respingerea gândurilor prin paza minţii în Dumnezeu-Omul este o minune: "pământ" care trăieşte şi gândeşte pe Dumnezeu. Simţul legăturii cu Dumnezeu este începutul ţelului nevoinţei noastre. De la pomenirea înfricoşatei Judecăţi la pocăinţa care ne aseamănă cu Hristos. Cum să treci cu mintea către Dumnezeu. Părintele Serafim de la Sfântul Munte: "Numai păcatul înjoseşte." Despre pocăinţa nesfârşită. Despre puterea de a ne renaşte a cuvântului rugăciunii. Ascultarea duce la adevărata Fiinţă.

Nu o dată v’am spus că mulţumesc lui Dumnezeu Care mi-a îndelungat viaţa şi Care îmi dă bucuria să vorbesc cu voi deşi, aşa cum o simt, nu sânt de-acum decât un hodorog. Şi totuşi trebuie să vorbesc cu voi despre căile spre mântuire.

Zilnic repetăm multe rugăciuni, câtă vreme trăim pe Pământ. Am în vedere istoria Bisericii, care păstrează rugăciuni date chiar de Însuşi Domnul Iisus Hristos, ca de pildă "Tatăl nostru." Iar acum vom vorbi din nou de căile prin care să ajungem la "Tatăl nostru, Carele este în Ceruri." Sântem atât de slabi şi de zdrobiţi în fiecare zi, că ne este greu să ne ridicăm de la pământ. Şi cum vom putea noi, cei slăbănogiţi, să ajungem la El?... Cum putem noi, cei ce zăcem jos la pământ, să primim darul vieţii vecinice, dumnezeieşti? Desigur, precum zice apostolul Pavel, trebuie să fii "nebun" (1 Cor. 3:18) ca să crezi în Descoperirea despre veacul ce va să fie, dată nouă prin Iisus Hristos de către Duhul Sfânt. Simvolul Credinţei noastre sfârşeşte cu "Aştept (aştept adică «cu răbdare şi cu nerăbdare») învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie. Amin." Repetaţi această rugăciune şi, rogu-vă, nu lăsaţi pe nimeni să ne răpească adevăratul înţeles a ceea ce rostim în Biserică! Când spunem "Tatăl nostru" - înfricoşat cuvânt! - şi vine adevăratul simţ al prezenţei Lui, ne simţim atunci cu adevărat ca nimica, atât de mici! Când rostim cuvintele "Aştept învierea morţilor," în acea aşteptare se cuprinde puterea care ne învie - puterea credinţei. Astfel, înaintea noastră ca monahi stă zilnic una şi aceeaşi sarcină, oricât s’ar îndelunga viaţa noastră. Dacă vom trăi cu înţelegere şi conştient înaintea Feţei lui Dumnezeu, vom primi adevărata lucrare a lui Dumnezeu - harul.

Sânt recunoscător lui Dumnezeu pentru că m’a adus la picioarele fericitului Părintelui nostru Siluan. Imi amintesc mereu de viaţa lui, care cuprinde clipe, momente deosebit de minunate. Ia gândiţi-vă: în casa unui tată analfabet, într’un sărăcăcios sat rusesc, un copil de patru ani aude cuvintele unui negustor de cărţi care nu credea în Dumnezeu, şi îşi întreabă tatăl: "Cum de tu mă înveţi să mă rog, şi uite, el zice că Dumnezeu nu există?" Un copil analfabet dintr’o familie sărăcăcioasă de ţărani ruşi - şi dintr’o dată un astfel de gând! Şi tatăl, plin de înţelepciune, răspunde: "Nu asculta pe negustorul ăsta de cărţi, că e un prost; iar eu credeam că e un om învătat, citit." Au trecut cincisprezece ani, şi deodată Siluan aude de la bucătăreasa echipei lor de lucru, care fusese la Sezionovo, la mormântul nevoitorului Ioan Sezionovki, că el fusese un sfânt. Şi unii dintre bătrâni au repetat: "Da, el a fost un om sfânt." Şi în mintea şi inima lui Siluan s’a ivit gândul: "Dacă el este sfânt, atunci Dumnezeu este cu noi." Şi printr’o formulă atât de naivă, dintr’o dată el s’a umplut de har...

Ca atunci când odată se afla cu alţi tovarăşi din compania lui în Petersburg, într’o cârciumă de-a capitalei, unde cânta muzica şi era multă lumină. Işi comandaseră o masă gustoasă, cu votcă, şi vorbeau plini de veselie. Dar Siluan tăcea. Atunci unul din tovarăşii lui îi spune: "Simeon (cum se numea atuncea Siluan), de ce taci?" Iar Siluan răspunde: "Acum noi şedem aici, ascultăm muzică, bem votcă, şi mă gândesc la Athos: astăzi, toată noaptea se vor ruga acolo. Ce răspuns vom da noi la înfricoşata Judecată - şi ce răspuns ei?" Iar unul din soldaţi zice: "Ce om şi Simeon ăsta! Noi ne veselim aici, bem votcă şi ascultăm muzică, şi el stă cu mintea la Athos şi la Înfricoşata Judecată."

Povestea asta o reamintesc oarecum în continuarea celor despre care am şi vorbit: Cum să predispunem propria noastră minte. Când citim Evanghelia, atunci, după cuvântul apostolului Pavel, trebuie să gândim despre aceleaşi şi în acelaşi fel cum gândea şi trăia Însuşi Hristos (Flp. 2:5). Şi cum trăia El? Să luăm o pildă oarecare. Când era în Vithania, în casa Mariei, Marthei şi a lui Lazăr, Maria a uns cu un mir de mare preţ picioarele lui Hristos Care înviase pe Lazăr. Şi Iuda se smintise deja atunci când, în casa lui Simon Fariseul, Hristos a lăsat pe femeia păcătoasă să-I sărute picioarele - moment cumplit pentru Hristos. Iar a doua oară când I s’a arătat o dragoste asemănătoare din partea sufletului şi inimii unei femei, ucenicii s’au smintit, şi Iuda s’a dus să-L vândă (Ioan 12:4; 13:2). Dar ce gândea Domnul în vreme ce Maria vărsa peste El mirul de mult preţ, unde Îi era mintea? A spus Apostolilor: Ea mai nainte a apucat de a uns trupul meu, spre îngropare. Judecând după acest răspuns, El se gândea la suferinţele şi moartea care îl aşteptau.

Când ne năpădesc gânduri pătimaşe, de nimic, trebuie să ne învăţăm să trecem cu mintea în lumea dumnezeiască, deseoperită nouă prin Iisus Hristos şi Duhul Sfânt. Să păstrăm necontenit mintea în Dumnezeu - iată de ce avem nevoie noi, monahii. Aşa sântem noi datori să trăim şi să ne învăţăm. De aceea viaţa monahală este organizată aşa încât totul se învârte în jurul bisericii şi în biserică, pentru a ne reţine gândul în Dumnezeu.

Noi, ca nişte copii mici, ne aflăm pe malul unui ocean mare, nemărginit, şi sfios ne bălăcim şi ne afundăm în apele mici de lângă ţărm. Aşa şi acum, noi vrem să ne afundăm în aceste ape ale oceanului. Dar la ţărm apa este aceeaşi ca şi în largul lui.

De fiecare dată când gândurile trupeşti sau grijile lumeşti ne coboară până la pământ sau chiar până la supărare împotriva fratelui sau sorei, cum să ne ridicăm din nou? Trebuie să ne ţinem mintea în Dumnezeu şi să ne amintim de Înfricoşata Judecată. Atunci toată viaţa noastră şi fiece clipită a ei se va scurge întru o cu totul altă atmosferă. Aşa se va împrospăta în noi simţul răspunderii înaintea Dumnezeului Care a făcut toate, întreg cosmosul, şi înaintea a toată zidirea lui Dumnezeu. Din micile noastre faceri de fiecare zi, rezultatul va fi că Duhul Sfânt va putea veni la noi. Pentru aceasta Cuviosul Isaac Sirul zice: "Curăţă locul, şi va veni Duhul Sfânt, şi va povăţui." Aşa, Duhul Sfânt povăţuieşte şi pe acei ţărani analfabeţi, cum era tatăl Sfântului Siluan şi însuşi Cuviosul Siluan. Având asemenea pilde, şi noi să încercăm să trăim zilnic în acea atmosferă, şi vom dobândi ceea ce căutăm.

Multora le e greu să creadă aceasta. In chip curios, ei nu înţeleg o asemenea minune - din pământ este luat omul, şi ce gândeşte acest om: el uită pământul, şi trăieşte cu duhul în Dumnezeul cel vecinic! Asta deja este o minune. Chiar şi în rugăciuni şi în cuvintele Descoperirii lui Dumnezeu se zice despre om: "Din pământ eşti luat, şi în pământ te vei întoarce." Şi iată, acest "pământ" gândeşte cele despre care vorbim astăzi.

Voi ştiţi că eu vorbesc fără nici o pregătire, că singura mea pregătire este numai în rugăciune. Şi ce cuvânt vă voiu spune, eu însumi nu ştiu dinainte. Dar avem toţi un ţel esenţial: Trebuie totuşi să biruim prezenţa morţii în noi. Şi aşa, omul cel din pământ luat primeşte suflu de la Făcătorul şi se face suflet viu, iar apoi şi asemănător Fiului lui Dumnezeu Celui întrupat: persoană, ipostas. Rogu-vă din tot sufletul, ţineţi-vă de acest principiu.

Acum vorbim despre cum să ne îndreptăm mintea ca să rămână neîntrerupt în Dumnezeu. Viaţa omului devine atunci ca şi cum cineva l-ar ridica puţintel în aer şi l-ar ţine atârnat deasupra pământului. In orice caz, eu aşa o simt. Eu însumi nu mă pot înălţa de pe pământ, ci altcineva mă ridică. Şi îţi dă impresia că trăim ca şi atârnaţi...

Nu gândirea abstractă despre Dumnezeu, ci simţul necontenit al legăturii noastre cu El este unul din cele mai importante ţeluri ale nevoinţei noastre. Intr’una din cuvântările noastre următoare, dacă Dumnezeu binevoieşte, vom vorbi despre rezultatul pe care îl are în sufletul nostru amintirea Judecăţii de Apoi. Văzând în ce măsură nu corespundem cu poruncile lui Dumnezeu, noi nici nu îndrăznim să ne ridicăm ochii către cer. Dar nici a ne lepăda de aceasta nu putem. Când ne gândim la Înfricoşata Judecată, începem să vedem cât sântem de josnici, şi tot timpul trăim în ale pământului: Omul, ca iarba zilele lui, ca floarea câmpului, aşa va înflori. Dar va veni Duhul Sfânt la noi şi ne va da ceea ce cu o dragoste atât de tainică gândim în fiecare zi şi în fiecare ceas.

Prin pocăinţă se naşte în noi un anume har: o durere pentru tot ce am făcut în toată viaţa noastră de zi cu zi. Pocăinţa trebuie să fie singura noastră cale către Dumnezeu. Pocăinţei îi este caracteristic să ne renască şi să ne facă asemenea lui Hristos Însuşi. Însă la măsura Lui noi nu ajungem. Şi astfel pocăinţa pe Pământ nu are sfârşit.

Astfel sarcina noastră este să fim cu luare aminte la noi înşine şi să nu lăsăm pe nimeni să ne răpească mintea în alte sfere, în afara acelei Fiinţări pe care ne-a adus-o Domnul Iisus Hristos de la Tatăl Său.

Vedeţi cât de mult am slăbit din pricina bătrâneţii şi a bolii - şi eu însumi îmi dau seama de asta. Dar când vă vorbesc, cuvântul trage nu către elocvenţă, şi nu spre a vorbi despre ceva ca poeţii, nu! Viaţa noastră este simplă, însă necontenit în Dumnezeu.

Acum vă voiu arăta doar un mic mijloc practic, cum să trecem cu mintea la a gândi cele plăcute lui Dumnezeu. Când ne vine un gând oarecare, ce nu corespunde cu legea evanghelică, vom zice: "Doamne, vindecă-mi mintea." Când în inima noastră se iveşte mânie sau ceva asemănător, vom zice: "Doamne, vindecă-mi inima." Dacă va începe să se arate ca un adevărat război, noi, în tăcere, strigăm doar lăuntric: "Doamne, vindecă-mă întreg... Vino către mine, cela ce zac pe pământ, şi mă ridică din gândurile şi patimile mele josnice, din josnicele mişcări ale inimii mele!" Aşa se petrece cu lupta noastră.

Şi orice lucrare vom face, dacă iubim pe Dumnezeu, amintirea lui Dumnezeu rămâne neschimbată în noi. Siluan spunea: "Nici o îndeletnicire nu împiedică a iubi pe Dumnezeu."

Un alt monah, părintele Serafim, mi-a spus: "Nu există muncă, să poată înjosi pe om!" Adică şi dacă este o muncă modestă - să cureţi casa, să fierbi mămăliga, să speli vasele, sau aşa ceva - nimic în aceste îndeletniciri nu înjoseşte omul. Pe om numai păcatul îl înjoseşte.

Îmi amintesc o lecţie pe care mi-a dat-o monahul, părintele Serafim. Chilia lui era nu departe de a mea, şi nu arareori treceam prin faţa ei. Noi ne întâlneam destul de des. Odată mă aflam bolnav. El m’a văzut şi mi-a zis:
- Mă uit eu la tine. Curând vei muri.
L-am întrebat:
- Şi cât de curând?
- Presupun, răspunse el, că nu mai ai decât doi ani de viaţă.
- Părinte Serafim, îi spun eu, înseamnă că nu mă socotiţi monah?
- De ce zici asta?
- Mi-e teamă să nu mă duceţi în rătăcire, căci eu în fiecare zi gândesc la moarte, iar dumneata îmi spui că o să mai trăiesc încă doi ani.

Atunci mi-a răspuns:
- Chiar dacă ţi-aş fi spus "încă şase ani," nici atunci nu ne vor ajunge zilele ca să ne pocăim.

Aşa a ştiut el să răspundă la "mustrarea" mea. Ar fi fost interesant să povestesc despre multe din cele ce mi s’a dat să trăiesc la Athos. Eu aveam îndeletnicirea mea personală: Cum să-mi primenesc întreaga fiinţă ca să mă fac cu adevărat creştin. Dar dacă aş fi fost un scriitor şi aş fi însemnat toate întâmplările şi conversaţiile, atunci chiar în vremea mea la Athos aş fi putut scrie un Pateric întru nimic mai prejos decât vechile Paterice. Dar deja despre asta nu mai e cazul să ne plângem.

Am avut şi următoarea întâmplare. Mi s’a întâmplat să fiu la mănăstirea de maici din Louvain, în Belgia. Când am ajuns acolo aveam un simţământ curios: Nu aveam nici un cuvânt pentru acele monahii, despre care să vorbesc. La sosirea mea s’au adunat un număr destul de mare de monahii, şi chiar bătrâna stareţă, şi toate aşteptau de la mine cuvânt. Le-am spus: "N’am nici un cuvânt, nici un gând, dar dacă vreţi să vorbim despre ceva actual pentru viaţa voastră, puneţi-mi vre-o întrebare." Şi una din monahii care era învăţătoare în şcoală zice: "Spuneţi-ne un cuvânt despre ascultare." Şi când am început să vorbesc despre ascultare, mai bine de un ceas nici nu am putut să-mi opresc cuvântul. Iar ele toate şedeau ca încremenite şi ascultau cu luare aminte. Aşa, uneori aş dori ca şi voi să-mi puneţi vre-o întrebare. Căci aşa cum experienţa a arătat, când citim un cuvânt gata pregătit, dintr’o dată îşi pierde viaţa şi încetează a mai fi lucrător. Dar când el se naşte din însăşi nevoia vieţii, dobândeşte o energie care poate de-a dreptul să renască pe oameni.

Deci am început să vorbesc monahiilor despre ascultare: către ce duce, cum ea, fiind o nevoinţă monastică, duce către şuvoiul voii lui Dumnezeu. Iar sfârşitul acestei nevoinţe este că omul repetă cuvintele lui Hristos: "Eu sânt." Atunci ni se dă experienţa Fiinţei; experienţa de "a fi," şi nu doar "a exista;" şi Fiinţa care purcede de la Dumnezeu Însuşi devine viaţa noastră.

Aşa şi voi, din când în când ajutaţi-mă... Rogu-vă, rugaţi-vă fiecare pentru fiecare şi pentru toţi. Şi toţi împreună să ne rugăm pentru fiecare om, pentru fiecare frate...