Pentru ispita lui Hristos în pustie. Prin Post poate să ne vină ispită. Vrăjmaşul ne ispiteşte într’o măsură mai mică decât pe Hristos. Ispitele prin Post sânt în toate planurile fiinţei noastre. Ţelul Postului - trăirea învierii prin "aşteptarea" care este izvorul energiei. Pentru cele două biruinţe şi cele două înfrângeri. Hristos - calea pentru fiii lui Adam cel căzut. Pentru lupta fizică cu păcatul, până la durerea inimii. Despre întâietatea minţii în lupta duhovnicească cu păcatul. Despre lupta trupească şi amintirea morţii.

După pilda lui Hristos, Care S’a îndepărtat în pustie, tradiţia noastră a statornicit Marele Post - cel de patruzeci de zile:

Atunci Iisus au fost dus în pustie de Duhul, ca să se ispitească de diavolul. Şi postind patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi, dupre aceea au flămânzit. Şi apropiindu-se către El ispititorul, i-a zis: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, zi ca pietrile acestea pâini să se facă. Iar El răspunzând, au zis: Scris este: Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot graiul ce iese din gura lui Dumnezeu. Atunci L-a dus diavolul în sfânta cetate şi L-a pus pre aripa bisericii, şi a zis Lui: De eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, aruncă-te pre Sineţi jos, că scris este: Îngerilor Săi va porunci pentru Tine, şi pre mâini Te vor ridica, pentru ca nu cândva să poticneşti de piatră piciorul Tău. Şi au zis Iisus lui: Iarăşi scris este: Să nu ispiteşti pre Domnul Dumnezeul tău. Apoi a dus pre El diavolul într’un munte înalt foarte, şi i-a arătat toate împărăţiile lumii şi slava lor. Şi a zis Lui: Acestea toate voiu da Ţie, dacă plecându-Te mi Te vei închina. Atunci au zis Iisus lui: Mergi înapoia mea, satano, că scris este: Domnului Dumnezeului tău să te închini, şi Lui Unuia să slujeşti. Atunci L-a lăsat diavolul, şi iată îngeri s’au apropiat de Dânsul, şi slujeau Lui (Mt. 4:1-11).

Astăzi nu socotesc cu putinţă a vorbi despre întregul conţinut al acestei ispite, dar toate ne indică faptul că ea s’a petrecut la ultimul "etaj." Diavolul încă nu ştia cu Cine vorbeşte, însă Omul cu Care vorbea, stârnea acele ispitiri: "Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă minunea asta..."; "Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, atunci aruncă-Te, şi îngerii Te vor păzi..."; ducându-L pe muntele înalt şi arătându-I toate bogăţiile acestei lumi, a zis: "Stăpânia asupra întregii lumi este dată mie - închină-Te, şi ţi-o voiu da Ţie..." Şi Domnul a biruit toate cele trei ispite, şi a zis: "Înapoia Mea, satano!" Astfel Omul-Hristos (1 Tim. 2:5) a biruit lumea. Iar apoi, la sfârşitul călătoriei Sale pământeşti, El a zis ucenicilor: îndrăzniţi, Eu am biruit lumea (Ioan 16:33).

Ce este caracteristic acestei ispitiri? Patruzeci de zile Domnul postise, petrecând într’o neîntreruptă încordare a duhului. Iar când n’a mai putut, şi puterea trupului în chip firesc a slăbit, atunci s’a apropiat şi diavolul. Deci înseamnă că atunci când postim şi slăbim din pricina postului - devenim uşor de supus ispitelor vrăjmaşului.

Noi nu ne putem compara eu Hristos. Cunoaşterea lumii la El era absolută, dumnezeiască. Dar şi după omenire, în întruparea Sa, El se afla nu ca un om simplu, precum se vede din dialogul diavolului cu El: "Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu - atunci fa minuni, aruncă-Te, închină-Te: că îţi voiu da stăpânire." Pe noi însă vrăjmaşul ne ispiteşte cu lucruri mai mici, dar care ne clatină, chiar dacă pe noi ne cearcă o luptă, fără îndoială, mai mică decât pe Domnul. Legile şi energiile cosmice sânt peste tot aceleaşi: ele trec prin noi. Când Domnul spune: Eu am biruit lumea, înseamnă că El a devenit mai presus de cosmos.

Acum aş vrea să vorbesc cu voi în legătură cu cele de mai sus, că putem trăi acest Post fără a ne da seama de nimic. Şi atunci, în conştiinţa minţii noastre Postul va trece fără de folos. Zic "în conştiinţa minţii," pentru că însuşi Postul este lupta cu patimile, şi o luptă nu fără de folos şi fără rezultate...

După câte ştiu (dar ştiu foarte puţine despre cele prin care voi treceţi), vă voiu spune că în conştiinţa mea au rămas două experienţe de suferinţă din toate nevoinţele voastre în vremea acestui Post. Am simţit în rugăciunea pentru voi că au fost două momente de pierdere a răbdării. Şi trebuie să fim cu mare luare aminte, căci lupta este foarte primejdioasă... Răbdarea priveşte toate formele vieţii noastre: şi durerile trupeşti, şi luptele gândurilor noastre, şi stările noastre duhovniceşti - toate cele trei planuri sânt atinse, pentru că Postul, în amintirea postului lui Hristos, şi este acea încercare la toate nivelele. De pildă, noi nu înţelegem pentru ce îndulcirile trupeşti ridică de la noi îndrăzneala în rugăciune, ba chiar energia în rugăciune. Dar postul este una din formele luptei împotriva patimilor. Postind, începe o perioadă grea, când simţim întreaga noastră alcătuire. Tot trupul slăbeşte: foarte uşor se predă, şi nu mai poate răbda. Domnul a hotărnicit măsura omului - patruzeci de zile. Iar aceasta este măsura desăvârşirii. In alte culturi ascetice există mijloace de a supravieţui şi mai mult decât 40 de zile. Dar acolo toată lupta se dă după alte legi şi pe alt plan. Şi mijloacele sânt altele.

Noi nu ne slobozim niciodată de lupta cu patimile. Din pricina luptei trupului, noi trebuie în toată vremea să rămânem într’o continuă încordare a atenţiei, pentru ca trupul să nu ne impună cele ce împiedecă duhul de a se înălţa către Dumnezeu. Şi deci, este cu putinţă să se apropie de noi gânduri, aproape pe acelaşi plan pe care Hristos ni L-a arătat în Evanghelie, însă la noi asemenea încercări sânt un fenomen foarte rar. Iar cealaltă sarcină a venirii noastre în lume: Domnul a venit să mântuiască lumea, biruind toate energiile cosmice, ducându-ne în planul vieţii Dumnezeieşti, făcându-ne de acum a fi dincolo de hotarele puterilor Cosmosului, transcenzându-le. Noi trăim pe planul cel mai de jos, dar totuşi, treptat, ne povăţuim către acea viaţă. Iar când vine din nou Postul (dacă Dumnezeu îndelungeşte viaţa noastră a tuturora), fiţi cu luare aminte la aceasta. Vorba este nu numai despre trup ci, mai nainte de toate, despre duhul nostru cel vecinic. Iar atunci posturile voastre vor da rod în toate planurile luptei: şi în ce priveşte patimile trupeşti, şi pentru puterea psihică de a răbda, şi pentru o mai înaltă cunoaştere a minţii despre fiinţă. Şi aşa, am vrut astăzi să vă vorbesc despre aceasta, pentru ca Postul să nu treacă fără urmări în ce priveşte cunoaşterea noastră.

Ca rezultat, prin post şi rugăciune, noi ne pregătim către ceea ce ne este făgăduit, adică Învierea. Noi întâmpinăm Paştile: "Hristos a Înviat!" - şi prăznuim învierea noastră cea de obşte, iar nu numai Învierea lui Hristos, cum spune Sf. Ioan Gură de Aur în Cuvântul de învăţătură din noaptea Paştilor: "Înviat-au Hristos, şi nici un mort mai este în mormânturi."

Iertaţi-mă că îmi îngădui să vă vorbesc despre următoarea: Mie mi-a fost dat pomenirea morţii, prin care toată fiinţarea cosmică suferea moartea şi se supunea sfârşitului. Dar când s’a pogorât asupra mea mila lui Dumnezeu şi am simţit în sinemi putinţa vieţii vecinice, atunci pentru mine a înviat tot Cosmosul. Şi experienţa negativă a pomenirii morţii, dintr’o dată s’a schimbat în cunoaşterea că moartea pentru noi nu există.

Noi sântem zidiţi "după chipul şi după asemănarea" Dumnezeului celui Fără-de-început şi Fără-de-sfarşit (Fac. 1:26). Când am vorbit despre Înviere ne-am îndreptat atenţia către ultimele cuvinte ale Simvolului Credinţei: "Aştept învierea morţilor..." Anume nădejdea-aşteptarea este în noi acea energie care ne învie în chip neînţeles. Cei ce s’au întors înapoi de la Hristos (Ioan 6:66), şi care se află pe de-a-ntregul sub stăpânirea morţii, nu pot să o aibă: ei nu cred în înviere.

Am vrut să vă spun aceste câteva cuvinte pentru ca Postul cel Mare să vă fie cu rod şi în sfera cunoaşterii, şi în sfera conştiinţei, fiind o nevoinţă conştientă în toate planurile: în lupta cu patimile trupeşti, în planul experienţei psihice a răbdării, în planul cercării credinţei noastre. Şi ispitele pot fi de intensităţi diferite: ele cu adevărat ne pot duce până la hotarele pierzaniei. Dar când ieşim din această stare şi trăim Învierea, atunci simţim biruinţa: Hristos a biruit lumea, şi a înviat din morţi.

Sânt oameni care se luptă cu patimile o dată sau de două ori, în vremea năpădirii vrăjmaşe. Să zicem că patima s’a apropiat de o sută de ori de om, şi că în două cazuri s’a împotrivit ei. Şi lui i se pare că este un nevoitor. Unul ca acesta se hotărăşte să vorbească celorlalţi de virtuţi, iar el însuşi de nouăzeci şi opt de ori a dat înapoi. Căci când noi vorbim despre "întunerecul în care trăieşte lumea," avem în vedere că lumea trăieşte din patimi şi că viaţa noastră nu o cunoaşte. Oamenii se îndepărtează de la Hristos şi de la adevărata descoperire a ceea ce este omul.

De la întâmplarea evanghelică, atunci când diavolul s’a apropiat de Hristos şi a zis: "Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu...," vădit este că noi toţi sântem copii ai lui Dumnezeu, Cela ce a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare. Iar vrăjmaşul a vorbit cu Hristos chiar dintru început despre cele de pe urmă!

Sânt unii care se nevoiesc, rabdă nevoinţa, şi dintr’o sută de atingeri ale îndulcirii pătimaşe, ei de nouăzeci şi opt de ori o resping cu succes, dar o dată sau de două ori, dintr’o dată, cumva, cedează. Iar nevoitorul, aceste o dată sau de două ori, le trăieşte ca pe un coşmar. El nici nu se gândeşte să înveţe pe alţii, căci el însuşi nu se simte pe sine a fi biruitor patimilor.

Şi totuşi mă simt nevoit să vă amintesc - vă rog rostiţi de fiecare dată, dacă e cu putinţă, conştient: "Invredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi." Prin ce se deosebeşte viaţa noastră de cea a restului lumii? Prin faptul că noi respingem îndulcirea patimilor pentru a petrece în împreunare cu Dumnezeu.

Domnul a venit şi a spus: Eu sânt calea. Care cale? După căderea lui Adam, când totul a fost pierdut, Domnul a reînnoit în noi chipul lui Dumnezeu, întunecat prin cădere. Acum, că Îl cunoaştem pe Hristos, încercăm să trăim ca şi El. Însă mai sânt atingerile încercărilor care sânt în stare a scâlcia voia noastră. Aceasta la început cere o mare şi dureroasă încordare.

Mulţi nevoitori au iubit bolile, căci boala uşurează lupta cu patimile trupeşti. Şi deoarece noi încă nu am biruit patimile, nu putem trăi deplin bucuria Învierii. Şi, cu toate acestea, într’o măsură noi totuşi o trăim.

Şi de multe ori mi s’a întâmplat să mă întâlnesc cu astfel de fenomene, că Paştile erau pentru unii o vreme de încercări, şi trăiau ca un fel de prăbuşire în fiinţa lor. "Înviat-au Hristos, şi nici un mort mai este în mormânturi." Iar eu mă simt dintr’o dată sub stăpânirea morţii! Nu numai când veţi simţi faptic biruinţa patimilor asupra voastră, ci şi în însăşi lupta, amintiţi-vă că nimic altceva nu există, decât Hristos, si sprijiniti-vă ne El. S’ar putea ivi şi simţământul: "Uite, au venit Paştile, dar eu tot în moartea patimilor zac." Dar nu trebuie să cedaţi acestei ispite, ci trebuie să credem că noi cu adevărat vom învia; şi nu numai să credem, ci şi să AŞTEPTĂM, precum minunat vorbesc Sfinţii Părinţi în Simvolul Credinţei. Eu nu numai cred că învie morţii, nu! - ci şi aştept acea înviere.

Rostiti cuvintele acestea cu mult simţământ, cercetaţi-vă şi cunoaşteţi caracterul acestui fenomen! Dacă spunem în Simvolul Credinţei: "Eu AŞTEPT învierea morţilor," iar în rugăciunile pentru cei adormiţi: "Pre cel ce în NĂDEJDEA învierii vieţii vecinice a adormit, odihneşte," înseamnă că subliniem că, murind, noi vom aştepta învierea noastră, iar între timp: In mâinile Tale îmi încredinţez duhul (Lc. 23:46). Doresc tuturor să trăiţi Paştile adevărat, cu această aşteptare a învierii noastre celei de obşte...

Sânt perioade când chiar ne aflăm răstigniţi în lupta de a ne petrece ziua fără de păcat, adică să nu ne stăpânească păcatul...

Lupta aceasta poate atinge intensităţi deosebit de adânci, lucru de care nu am vorbit nici în cărţi, nici cu voi. Că nu toţi aveţi destulă înţelegere spre a o primi cum trebuie. Insă mulţi dintre nevoitori s’au luptat cu patimile trupeşti până întru a-şi pricinui dureri. Citind Vieţile Sfinţilor, veţi vedea că, atunci când unii au trecut astfel de ispite, ei se ardeau pentru a omorî în sine, prin durere, simţirea trupească. (Unul dintre sfinţi îşi ardea degetele spre a-şi birui îndulcirea.) Câtă vreme patima lucra, ei îşi muşcau degetele, îşi pricinuiau durere, literal bătându-şi trupul (mai mult picioarele, unde nu sânt organe). Mijlocul acesta este foarte primejdios pentru unii: de a se bate până când durerea ajunge la inimă. Poftele după îndulciri trupeşti au o curioasă putere: Când patima lucrează în noi puternic, atunci durerile loviturilor nici nu se simt. Numai când ajunge durerea până la inimă, atunci încetează patima.

De ce e nevoie de toate acestea? Fiindcă de fiecare dată când cedăm, patima deţine biruinţă asupra voii noastre. Şi de fiecare dată când biruim îndulcirile trupeşti prin lovituri, se schimbă întreaga noastră structură, iar trupul începe să se supună cerinţelor duhului. Cu alte cuvinte, de fiecare dată când reuşim să biruim patima printr’o astfel de durere, trupul nostru se "predispune" a urma nevoilor duhului.

Insă, la drept vorbind, lupta cea mai eficace este lupta în duh. Iar loviturile sânt una din formele luptei ascetice pentru a stăvili în sine lucrarea patimii, adică spre a nu lăsa patima să te stăpânească, spre a nu o primi. Şi eu am fost nevoit să-mi pricinuiesc inimii dureri, pentru a opri poftele pătimaşe, însă personal prefer alte mijloace de a le combate: amintirea morţii mi-a ajutat mie. Uimitoarea ei lucrare constă în faptul că omul vede trupul celălalt ca pe un cadavru, şi ispita dispare astfel fără lovituri. Sfinţii Părinţi foarte mult apreciau pomenirea morţii, pentru faptul că ea omoară în noi patima trupească.

Sânt momente de încăierări mortale cu patima: "Ori tu, ori eu, unul din noi va rămâne în viaţă!" Şi de fiecare dată, în astfel de clipe acute, trupul şi mintea noastră se primenesc, renasc. După aceea mintea uşor respinge orice chip pătimaş. Şi dobândim "stăpânire," de acum nu în vârtutea postului, ci în vârtutea culturii mintii.

Cultura minţii - iată mijlocul cei mai eficace ce ne rămâne în lupta cu patimile. Scriu despre aceasta în cartea despre Stareţul Siluan - cum să te lupţi cu patima: "A nu-ţi preda mintea," şi a învăţa mintea să respingă tot chipul pătimaş. Iar când omul îşi cultivă mintea în acest plan, astfel încât ea nu se mai împleteşte cu impulsul patimii, atunci patima moare. Iar aceasta se referă nu numai la ispitele trupeşti, ci şi la orice altă patimă...

Din experienţa mea la Athos, am observat chiar pe pielea mea că atunci când mă ocărau, când mă lipseau de ceva şi mă tratau cu bădărănie, atunci îmi scădea lupta cu trupul. Dar au fost cazuri (foarte rare) când tineri monahi, din pricina scârbelor, dimpotrivă, căutau mângâiere în această simţire trupească, nervos plăcută. Iată pentru ce trebuie să fim cu multă luare aminte în privinţa asta.

Tare mi-e teamă că vorbesc prost, dar totuşi nădăjduiesc că, în ciuda gândirii mele stângace, ceva va rămânea în cugetul vostru. Voi toţi - mie iubiţi fraţi şi surori, eu mă rog pentru voi toţi. Şi fiţi răbdători. Dumnezeu pe fiecare din noi ne încearcă cu câte ceva.

Şi iertaţi-mă.