Tipicul şi persoana. Rugăciunea în biserică, în chilie şi pentru lume. Pentru vieţuirea împreună. Despre lupta zilnică cu păcatul, pe calea mântuirii. De neocolit sânt frecuşurile în viaţa de obşte. Pilda lui Hristos, în viziunea ţelului final. "Familia" noastră este de la Dumnezeu. Cuviosul Siluan şi Sfinţii sânt "acolo unde este Hristos. " (...)

Dacă citeşti cuvântul după însemnări mai nainte redactate, el încetează de a fi viu. Aşa că, dacă eu vă vorbesc fără însemnări, răbdaţi-mi neajunsurile, căci înaintea mea sânt două teme cât se poate de grele şi foarte importante pentru întreaga viaţă a frăţiei noastre. Nu arareori, şi înainte, şi acum, mi se sugerează de către fraţi şi surori neajunsurile organizării noastre. Şi aş vrea să explic una din problemele cele mai importante: anume, că la temeiul oricărei organizaţii se află o anumită idee. Mie însumi mi s’a dat să trăiesc la Athos şi să păzesc o disciplină rânduită de veacuri. Şi trebuie să spun că eu cu adâncă cucernicie mă raportez la tradiţiile Sfântului Munte. Insă dacă tradiţia Sfântului Munte este importantă, se poate zice că legea lui Moisi a avut totuşi o mai mare însemnătate decât disciplina vieţii monastice, chiar şi la Athos. Cu toate acestea, despre legea lui Moisi, sfântul apostol Pavel spune că nici o lege nu duce la desăvârşire. Legea, tipicele, pravila, pot ajuta la început, dar mai târziu ele opresc înaintarea. Toată legea are un sfârşit. Insă sarcina ce se află înaintea omului, chipului lui Dumnezeu, depăşeşte orice mărginire.

Imi amintesc că acum treizeci de ani mi s’a întâmplat să fiu într’o mănăstire lângă Oxford, şi acolo duhovnicul şi stareţa m’au întrebat despre organizarea obştii noastre. Eu le-am spus că cel mai greu în organizarea vieţii unei obşti monahale este faptul de a păstra o unitate prin disciplină şi în acelaşi timp a lăsa libertate pentru manifestarea caracterului personal al fiecăruia dintre fraţi. Vorbesc despre acest personalism pentru că Dumnezeu mi-a dat să întâlnesc în calea mea pe fericitul şi sfântul Părinte Siluan, a cărui viaţă depăşea legile şi tradiţiile Sfântului Munte. Şi aşa, amintindu-mi de apostolul Pavel, care în chip genial a înţeles neputinţa oricărei legi scrise în ce priveşte duhul omului, şi pe de altă parte, pilda Cuviosului Siluan, pe care mi-a dat Dumnezeu să-l urmăresc opt ani (desele contacte şi conversaţii cu el mi-au lăsat această pecete), eu nu m’am preocupat de reguli în organizarea vieţii noastre. Există un oarecare minimum; să zicem că trebuie să ne rugăm în acelaşi timp, este mai bine să ne hrănim în acelaşi timp, tot aşa şi cu ascultările. Altfel va fi o totală năruire, căci în orice caz este foarte greu de a organiza viaţa fiziologică a omului.

Am hotărât să mă întemeiez pe datele experienţelor marilor noştri Părinţi, că două ceasuri de rugăciune atentă - aceasta este măsura celor desăvârşiţi. Iată pentru ce am propus fraţilor această rugăciune, de două ori câte două ceasuri pe zi. Eu nicicum n’am presupus că fiecare dintre voi ar fi fost în stare de-a lungul acestor două ceasuri să petreacă în rugăciune fără ca mintea să se abată nici pentru o clipită de la trăirea prezenţei lui Dumnezeu. Aşa încât, deşi în exterior s’a înfiripat propunerea pravilei mele - două ceasuri de rugăciune a minţii - eu nu am aşteptat desăvârşita ei împlinire. Insă nădăjduiesc că treptat voi toţi, fraţii şi surorile mele, veţi atinge cu adevărat măsura desăvârşită cu putinţă omului. Pe lângă cele patru ceasuri de rugăciune a minţii, fiecare dintre voi, în măsura puterilor lui, poate şi trebuie sa se roage în însingurare în chilie. Şi, pe lângă aceasta, toată lucrarea în cursul zilei se însoţeşte de gândul la Dumnezeu.

Iată - nu un desăvârşit, dar un sfânt chip al vieţii de zi cu zi: când pentru fiecare lucrare se cere binecuvântarea lui Dumnezeu. Toată facerea se însoţeşte de rugăciune. De pildă, când ieşi din odaie, deschizând uşa poţi să zici: "Uşile pocăinţei deschide mie, Dătătorule de viaţă, căci mânecă duhul meu către lăcaşul cel sfânt al Tău." Şi iată, această simplă soluţie, lucrare simplă - dar este plină de amintirea lui Dumnezeu. Aşa se poate desăvârşi întreaga noastră viaţă. Ridicându-te din pat la rugăciune, după scurta odihnă monahicească, poţi să te rogi: "Doamne, ridică-mă pe mine, leneşul, din aşternutul meu şi din somn, şi dăruieşte-mi să trec ziua în amintirea Ta" ş.a.m.d.

Oricât am organiza rugăciunea noastră, atunci când este vorba de împreuna-trăire a câtorva oameni nu se poate să nu fie diferenţe între ei; neapărat se vor ivi oarecari dificultăţi pentru unul sau pentru altul, sau pentru amândoi. Neapărat vor fi frecuşuri. Dar învăţătura cum să putem depăşi aceste neajunsuri o vom afla în scrierile Stareţului Siluan:

"Toţi voiesc să aibă pace, dar nu ştiu cum se dobândeşte. Paisie cel Mare s’a mâniat, şi a rugat pe Domnul să-l izbăvească de mânie. Domnul i s’a arătat şi i-a spus: «Paisie, dacă voieşti a nu te mânia, atuncea nimica să doreşti, pe nimenea să osândeşti şi să urăşti - şi nu te vei mânia.» Aşa şi tot omul, dacă îşi va tăia voia înaintea lui Dumnezeu şi oamenilor, totdeauna va fi cu sufletul în pace; dară cel ce iubeşte voia sa, acela niciodată va fi împăciuit.

Sufletul carele s’a dat voii lui Dumnezeu, uşor poartă toată scârba şi toată boala, căci şi în boală el se roagă şi vede pe Dumnezeu: «Doamne, Tu vezi boala mea; Tu ştii cât sânt eu de păcătos şi de neputincios; ajută mie să rabd şi să mulţămesc bunătăţii Tale.» Domnul uşurează boala, iar sufletul simte ajutorul lui Dumnezeu şi se face vesel înaintea lui Dumnezeu şi mulţămitor.

Dacă te ajunge vreo nesosinţă, tu să gândeşti: «Domnul îmi vede inima, şi dacă îi este bineplăcut, atuncea îmi va fi bine şi mie, şi altora», şi aşa sufletul tău pururea va petrece în pace. Dar dacă cineva va cârti: «Asta nu-i cum trebuie, asta nu-i bine» - atuncea niciodată nu va fi pace în suflet, chiar de ar păzi şi postul, şi mult s’ar ruga.

Apostolii aveau multă dăruire de sine voii lui Dumnezeu; prin aceasta se păstrează pacea. Aşa şi toţi marii oameni sfinţi, au răbdat toate scârbele, dăruindu-se voii lui Dumnezeu.

Domnul ne iubeşte, şi de aceea putem de nimica să ne temem, afară de păcat, căci din pricina păcatului se pierde harul, iar fără harul lui Dumnezeu, vrăjmaşul mână sufletul aşa cum vântul goneşte frunza uscată sau fumul.

Trebuie cu tărie a ne aminti că vrăjmaşii înşişi au căzut din mândrie, şi că în toată vremea cearcă şi pe noi să ne mâne pe aceeaşi cale, şi pe mulţi i-au înşelat. Domnul a zis: «Invăţaţi de la Mine blândeţea şi smerenia, şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.» (Mt. 11:29)

O, milostive Doamne, dăruieşte nouă pacea Ta, precum ai dat pace Sfinţilor Apostoli: Pacea Mea dau vouă (Ioan 14:27).

Doamne, dă nouă a ne îndulci de pacea Ta. Sfinţii Apostoli au primit pacea Ta, şi asupra întregii lumi o au revărsat, şi mântuind norodul, nu au pierdut pacea, şi ea întru dânşii nu se împuţina.

Slavă Domnului şi milosârdiei Lui, căci El mult ne iubeşte şi ne dă pacea Sa şi harul Sfântului Duh.

Cum să păstrezi pacea sufletească în mijlocul smintelilor zilelor noastre?

Judecând după Scriptură şi după caracterul norodului de astăzi, noi trăim vremile de pe urmă, şi totuşi trebuie păstrată pacea sufletească fără de care nu ne putem mântui, precum zicea marele rugător al pământului rusesc, Cuviosul Serafim. In vremea vieţii Cuviosului Serafim, pentru rugăciunile lui, Domnul păzea Rusia; iar după dânsul a fost un alt stâlp, care ajungea de la pământ până la cer - Părintele Ioan din Kronstadt. Ne vom opri asupra lui: el este din vremile noastre, şi noi l-am văzut rugându-se, atunci când pe alţii nu am văzut.

Ne amintim că după Liturghie, când i-au adus calul (echipajul) şi el se aşeza, norodul l-a înconjurat, voind binecuvântare; şi într’aşa o îmbulzeală, sufletul lui neîntrerupt petrecea în Dumnezeu, într’aşa o îmbulzeală el nu se risipea şi nu îşi pierdea pacea sufletească. Cum a ajuns el la aceasta? Iată întrebarea noastră.

El a ajuns la aceasta, şi nu se risipea, pentru că el iubea norodul şi nu înceta a se ruga pentru el Domnului:

«Doamne, dăruieşte pacea Ta lumii Tale.

Doamne, dăruieşte robilor Tăi Duhul Tău cel Sfânt, pentru ca El să încălzească inima lor cu iubirea Ta, şi să povăţuiască pe ei întru tot adevărul şi binele.

Doamne, voiesc ca pacea Ta să fie preste tot norodul Tău, pe carele Tu ai iubit până în sfârşit, şi ai dat pe Fiul Tău cel Unul-născut, spre a mântui lumea.

Doamne, dăruieşte lor harul Tău, pentru ca ei în pace şi în dragoste să cunoască pe Tine şi să Te iubească, şi să zică asemenea Apostolilor pe Thavor: Bine este nouă, Doamne, a fi cu Tine.» (Mt. 17:4)

Astfel, necontenit rugându-se pentru norod, el îşi păstra pacea sufletească; noi însă o pierdem, pentru că nu avem întru noi dragoste către norod. Sfinţii Apostoli, şi toţi Sfinţii, doreau norodului mântuirea, şi petrecând în mijlocul oamenilor, înflăcărat se rugau pentru ei. Duhul Sfânt dădea lor putere a iubi norodul; şi noi, de nu ne vom iubi fratele, nu vom putea avea pacea.

Să cugete fieştecare la acestea.

Slavă Domnului, că El nu ne-au lăsat sirimani [orfani, n. tr.], ci ne-au dat pre pământ Duhul Sfânt. Duhul Sfânt învaţă sufletul negrăita dragoste către norod, şi jalea pentru toţi cei ce rătăcesc. Domnului i-a fost jale de cei ce rătăceau, şi a trimis pe Fiul Său cel Unul-născut ca să-i mântuiască. Şi Duhul Sfânt învaţă aceeaşi jale pentru cei ce rătăcesc, care merg la iad. Dară cine nu a dobândit Duhul Sfânt, acela nu voieşte a se ruga pentru vrăjmaşi.

Cuviosul Paisie cel Mare se ruga pentru ucenicul său carele se lepădase de Hristos, şi când se ruga i S’a arătat Domnul şi i-a zis: «Paisie, pentru cine te rogi? Doară el s’a lepădat de Mine.» Dar Cuviosul continua să-şi plângă ucenicul, şi atunci Domnul i-a zis: «Paisie, tu cu Mine te-ai asemănat în dragoste.»"

Iar mai departe fericitul nostru Părinte va să vorbească despre faptul că trebuie să iubim şi să ne doară pentru vrăjmaşi, şi să ne rugăm pentru lumea întreagă, pentru întregul Adam. Iată anume pentru ce şi eu voiesc să vă vorbesc, înainte să-mi sfârşesc zilele. Aceasta este ceea ce scriu în cuvinte stângace despre principiul persoanei în om. Şi este ceea ce mă întrebaseră în acea mănăstire de lângă Oxford: Cum să îmbini disciplina vieţii monastice, truda de zi cu zi, ascultarea şi toate celelalte nevoi?

Pilda aceasta pe care mi-a dat-o Domnul, să urmăresc înaintea ochilor mei un om care a atins o asemenea măsură, o am întotdeauna înaintea mea, ca ţel pentru toţi şi pentru fiecare dintre noi. Dar calea către el trece printr’o luptă răbdătoare şi încrâncenată cu toate manifestările păcatului înlăuntrul nostru. In pravila rugăciunii noastre auzim de mai multe ori în slujbele bisericeşti cuvintele: "Invredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, în seara aceasta, în noaptea aceasta, fără de păcat a ne păzi noi." Astfel, toată grija noastră trebuie îndreptată spre a săvârşi cât mai puţine greşeli cu putinţă. Oricum am trăi, rămâne în noi o oarecare umbră de nedesăvârşire, dar totuşi, viaţa petrecută într’o astfel de grijă ne pregăteşte spre a primi har de la Dumnezeu, când omul se va ruga pentru întreaga omenire ca pentru sine însuşi. Iar aceasta este măsura dumnezeieştii desăvârşiri. Noi o putem observa în scrierile Părintelui Siluan. Trebuie să ne organizăm viaţa astfel încât să asigurăm înaintarea duhovnicească, până când va fi venit de la Dumnezeu înştiinţare, ca mărturie a duhului pentru mântuirea noastră.

Şi iată, atunci când veţi vedea oarecari neajunsuri în organizarea vieţii noastre, să nu credeţi că igumenul sau duhovnicii mănăstirii nu ştiu de ele. Ei ştiu, dar nu le este cu putinţă, în organizarea vieţii împreună, a îndepărta toate frecuşurile. Insă ce să faci ca totuşi să împuţinezi aceste frecuşuri? Iată ce: Trebuie să închizi ochii la multe stângăcii şi greutăţi ale vieţii de zi cu zi, şi să te gândeşti zi şi noapte la ţelul nostru cel de pe urmă - la mântuire. Şi aşa, să avem tot timpul înaintea noastră chipul lui Hristos, care se înalţă pe Golgotha pentru a rupe cătuşele de oţel ale blestemului asupra omenirii pentru păcatul lui Adam.

Bineînţeles că toate acestea întrec puterile noastre; dar dacă îmi permit astăzi să vă vorbesc despre ele, ca şi în alte zile, ce mă împinge către aceasta? Nu fiţi aspri cu mine, dar eu doresc ca totdeauna şi în toate să aflu "pildă" în Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos. In Evanghelia după Marcu se pomeneşte o împrejurare unde un tată şi-a adus fiul apostolilor - un băieţandru stăpânit de drac. Dar apostolii nu au putut să-i ajute, şi băiatul îndrăcit a rămas bolnav ca mai nainte. Atunci tatăl acela a îndrăznit să vină către Însuşi Hristos şi să-i spună: "Iată năpasta mea - fiul meu boleşte. Vindecă-l Tu. Eu l-am adus la ucenicii Tăi, dar ei n’au putut să o facă." Iar Domnul atunci a zis: O, neam necredincios, până când voiu fi cu voi? Până când vă voiu suferi? Din aceste cuvinte se vede că Domnul Dumnezeu se mâhnea că ucenicii Lui nu putuseră să săvârşească această lucrare. El se grăbea să ajungă la Golgotha, şi de aceea zice: "Până când voiu fi cu voi? - Eu trebuie să fac o lucrare mai importantă." Aşadar, fiecare dintre noi să poarte în sine conştiinţa că înaintea noastră se află o lucrare mai importantă decât toate chiţibuşurile vieţii de zi cu zi. Şi iată unul din chipurile luptei pentru desăvârşire.

In fiecare zi, în fiecare noapte, în fiecare dumnezeiască slujbă în biserică, repetaţi rugăciunea voastră pentru toţi şi pentru fieştecare dintre membrii frăţiei noastre. Iar atunci duhul vostru va creşte şi toţi vom vieţui ca o singură familie de fraţi şi surori. În locul regulei scrise trebuie ca inima noastră să se lărgească până la acele dimensiuni unde ne vom griji de fiecare dintre fraţii şi surorile noastre. Nouă înşine ne este cu neputinţă să ajungem la Dumnezeu, dar Dumnezeu poate să ajungă la noi, atunci când ne pregătim în aceste restrânse limite ale mănăstirii. Noi zăcem pe pământ, păcătoşi, sluţiţi, dar El poate să se pogoare până la noi şi să ne sfinţească. A se asemăna cu Hristos în toate - în gândire, în reacţii, în purtare - iată desăvârşirea pentru om. Dacă s’a întrupat Fiul Tatălui, atunci este limpede că viaţa lui Hristos, toată înfăţişarea Lui, este pentru noi o descoperire a gândului cel mai nainte de veci al lui Dumnezeu pentru om. Şi atunci viaţa noastră va fi plină de tâlc, plină de binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cuvântarea noastră se sfârşeşte, dar nădăjduiesc că veţi lua aminte la acest cuvânt, pentru că noi ne-am adunat aci din cele mai diferite ţări ale lumii, şi fiecare înţelege viaţa într’alt fel. Şi cum putem noi, purcezând de la starea noastră păcătoasă, să ajungem la Hristos? Vă voiu spune: Fiecare dintre noi trebuie să poarte gândul că familia noastră nu este o adunare întâmplătoare, ci că ne este dată de la Dumnezeu. Şi această familie, noi trebuie să o iubim. Noi toţi, atâţia ani ne împărtăşim din acelaşi Pahar, ne rugăm cu aceleaşi cuvinte, având înaintea noastră chipul lui Hristos şi poruncile Lui! Desigur, noi trebuie să ne desăvârşim şi să ajungem (cât de înfricoşat îmi este să vorbesc despre aceasta!) la starea pe care o vedem în Siluan.

Şi mulţămiţi lui Dumnezeu că ne-a dat Domnul un Părinte atât de mare. Citiţi mai adesea cuvintele lui! Imi amintesc că primisem mai multe scrisori de la Sfântul Munte Athos şi din alte părţi, de la oameni care îmi scriau despre cartea Stareţului Siluan că o aveau în rând cu Evanghelia şi că o citeau în fiecare zi. Dacă ei aveau numai scrierile Stareţului şi aşa gândeau, dară noi, care acum avem icoana lui pe catapeteasmă lângă Hristos - după cuvântul Domnului: Unde sânt eu, acolo şi slujitorul meu va fi! Şi iată pe catapeteasmă şi în fresce - Dumnezeu şi toţi care s’au făcut asemenea Lui: şi Maica lui cea Sfântă, şi Botezătorul, şi Apostolii, şi toţi Părinţii noştri.

Şi încă o dată vă propun cuvântul meu stângaci, pentru ca noi să fim împreună şi să trăim o singură idee.

Şi să vă binecuvinteze Domnul!