Aduceţi-vă aminte de mai-marii voştri, carii au grăit vouă cuvântul lui Dumnezeu, cărora privind săvârşirea petrecerii, urmaţi-le credinţa. (Evr. 13:7)

Arhimandritul Sofronie Saharov (1896-1993) este astăzi unul dintre cei mai cunoscuţi şi citiţi scriitori asceţi ai veacului trecut. Cărţile lui - "Cuviosul Siluan Athonitul", "Despre rugăciune" şi celelalte, au intrat deja statornic în vistieria predaniei dreptslăvitoare.

In volumul de faţă înfăţişăm cuvântările Stareţului Sofronie pe care le-a ţinut frăţiei şi închinătorilor Mănăstirii Sfântului Ioan Botezătorul, între anii 1989-1993. Ele răsfrâng experienţa duhovnicească a Stareţului, câştigată în cei peste cincizeci de ani de nevoinţă monahală, pe care năzuia să o transmită tinerilor săi fraţi monahi.

Părintele Sofronie a început călătoria vieţii sale la Moscova. Din anii copilăriei, el s’a dăruit picturii. In 1922, viitorul nevoitor a scăpat în Apus, pentru a-şi continua îndeletnicirile artei departe de tulburările anilor de după Revoluţie. Anii tinereţelor lui au cunoscut o încordată căutare lăuntrică: Cum poate omul dobândi Vecinicia? La Paris i-a fost dat să trăiască o dumnezeiască cercetare, care mai apoi i-a schimbat toată viaţa: Părăsind pictura, în 1925 el s’a dus la Muntele Athos să devină monah. Şase ani mai târziu s’a întâlnit cu Cuviosul Siluan Athonitul. Intâlnirea lor a devenit un eveniment istoric ce avea să influenţeze întreaga noastră epocă. Prin Cuviosul Siluan lumea creştină a primit cuvântul de Dumnezeu descoperit, al mântuirii: "Ţine-ţi mintea în iad, şi nu deznădăjdui." Invăţătura şi experienţa Cuviosului s’au făcut temeiul duhovnicesc în devenirea însuşi Părintelui Sofronie.

De la marele său povăţuitor, Părintele Sofronie a moştenit şi marea învăţătură despre cum se naşte cuvântul duhovnicesc. Odată, la Athos, într’o discuţie în legătură cu felul cum vorbesc cei desăvârşiţi, Stareţul Siluan a spus: "Ei de la sine nimic nu spun. (...) Vorbesc numai ceea ce le dă Duhul. Urmând acestei vechi tradiţii dreptslăvitoare, Părintele Sofronie trăia o sfântă teamă faţă de fiecare cuvânt al său, fie el rostit, fie scris. Pentru că însuşi Domnul ne-a descoperit deosebita însemnătate a tot cuvântul rostit: pentru tot graiul deşert carele vor grăi oamenii, da-vor samă de dânsul în ziua judecăţii. El însuşi ne-a dat "pildă": Niciodată nu a rostit cuvinte deşarte. Mai mult, Fiul fiind Cuvântul, Logosul Tatălui, de la Sine nimic nu a grăit. Graiurile carile Eu zic vouă, nu de la Mine le grăiesc ci numai cele câte am auzit dela Tatăl meu. Tocmai prin micşorarea de sine a "Eului" Propriu, Iisus Hristos S’a arătat a fi strălucirea slavei şi chipul ipostasului Tatălui - dragostea niciodată nu caută ale sale.

Simţul de răspundere pentru fiecare cuvânt al său, Părintele Sofronie l-a trăit şi mai adânc făcându-se duhovnic la Muntele Athos de către Mănăstirea Sf. Pavel. "Duhovnicul este nevoit să simtă ritmul lumii lăuntrice al fiecărui om ce vine către el. Spre aceasta se roagă el, pentru ca Duhul lui Dumnezeu să-l povăţuiască, dând cuvântul cel de trebuinţă fiecăruia." Stareţul îşi amintea mai târziu: "Conştientizându-mi starea ca fiind departe de desăvârşirea de cuviinţă, îndelung şi cu durere în inimă cerşeam Domnului să nu-mi îngăduie a greşi, să mă păzească în căile adevăratei voii Sale, să-mi însufle cuvintele folositoare fraţilor. Iar în însuşi ceasul convorbirii cu celălalt, eu încercam să-mi ţin auzul minţii către inimă, pentru a prinde gândul lui Dumnezeu, şi adesea chiar cuvintele ce trebuie spuse." Monahii au iubit cuvântul lui, şi veneau către el din multe mănăstiri, pentru sfat duhovnicesc şi sprijin. Cândva el a zis: "Dacă omul merge timp de şapte ceasuri pentru a auzi un cuvânt, cum este cu putinţă să fii cu el nepăsător?" Cu fiecare din cei ce veneau la el se purta cu cea mai mare luare aminte şi grijă, iar ei îi răsplăteau acestea cu adâncă recunoştinţă. Adesea, în obştile mari ale mănăstirilor athonite, grija de căpetenie a mai-marilor mănăstirilor era organizarea practică a vieţii. Povăţuitorilor duhovniceşti le era greu uneori să dea atenţia necesară fiecăruia. Hrana cuvântătoare a fraţilor se limita adesea la citirea în trapeză, spovedanie şi dumnezeiasca slujire. Convorbirile pe teme duhovniceşti între fraţi erau rare, şi acestea numai între foarte puţini dintre ei. De aceea Stareţul ştia din experienţă ce neapărată trebuinţă aveau tinerii monahi de cuvânt duhovnicesc şi cât de important era să-i înveţe lupta cu patimile.

Când Părintele Sofronie s’a întors în Europa Apuseană, Dumnezeu i-a încredinţat slujirea cuvântătoare a mântuirii multor oameni. De acum însă nu mai simţea acea libertate în cuvânt. Mai târziu Stareţul scria: "Psihologia monahilor, răbdarea lor şi puterea de a îndura depăşea tot şi pe toţi cei întâlniţi în Europa în aşa măsură, încât pur şi simplu nu găseam nici cuvinte, nici forme exterioare de comunicare. Ceea ce monahii primeau cu recunoştinţă, în Europa zdrobea pe oameni"

Prin rugăciune, Stareţul cunoştea nevoile duhovniceşti ale oamenilor chiar şi fără ca ei să vorbească despre ele. Se întâmpla că Stareţul vorbea cu cineva dar, din rugăciune, cuvântul i se îndrepta nu direct către cel cu care vorbea, ci indirect, către altcineva dintre cei ce ascultau. Astfel, cândva l-a cercetat o doamnă din România. S’a întâmplat ca ea să fie de faţă la o conversaţie din trapeză, între Părintele Sofronie şi alţii. Şi dintr’o dată şi-a dat seama că tot ce spunea el era tocmai răspunsul la cele mai tainice întrebări ale ei. La sfârşitul mesei, impresionată, s’a apropiat de el, şi înainte de a putea spune ceva, Stareţul a întrebat-o cu dragoste: "Oare nu v-am răspuns la toate întrebările?"

Incă din anii când slujea în Franţa, la Sainte-Genevieve-des-Bois, în jurul său a început să se adune o obşte monahală. Stareţul dădea mult timp cuvântărilor cu fraţii. La început acestea erau povăţuiri personale către fraţi, dictate de împrejurările vieţii, de una sau alta din nevoile vreunei situaţii concrete. Stareţul, cu teamă, a conştientizat puterea cuvântului Dumnezeiesc - care este mai ascuţit decât toată sabia ascuţită de amândouă părţile, şi străbate până la despărţitura sufletului şi a duhului, şi a încheiturilor şi a măduvei, şi este judecător cugetelor şi gândurilor inimii(Evr. 4:12). Unii dintre fraţi, din neputinţă, nu au fost în stare de a purta o astfel de "greutate" a cuvântului Dumnezeiesc, căci după firea sa, el nu este omenesc, depăşind măsura firii de după cădere. Cu toate acestea Stareţul, din adâncă dragoste către fiecare dintre fraţi, dorind mântuirea tuturor, a recurs la următoarea metodă: Uneori dădea poveţe aspre cuiva dintre cei "tari," atunci când cuvântul, în esenţă, era adresat cuiva dintre cei "slabi" care erau de faţă la conversaţie.

Uneori la trapeză, în vremea citirii scrierilor duhovniceşti, Stareţul atrăgea atenţia fraţilor la câte un gând al Sfinţilor Părinţi. Oprind citirea, el lămurea cele auzite. In clipe de deosebită însuflare, conversaţiile se prelungeau ceasuri întregi, până la masa următoare. Asemenea lucruri se întâmplau nu arareori şi la Sainte-Genevieve-des-Bois, şi în Marea Britanie, unde s’a mutat obştea în 1959. Aşa s’a înfiripat Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, în ţinutul Essex din Anglia. In ultimii ani ai vieţii Stareţului cuvântările luaseră un caracter mai regulat: frăţia se aduna în biroul unde Stareţul lucra şi vorbea cu oamenii. Când însă obştea a crescut în număr, cuvântările au început să aibă loc în noua biserică a mănăstirii, închinată Cuviosului Siluan Athonitul. Atmosfera bisericii era mai prielnică cuvântărilor lui. Unui preot, închinător la mănăstire, Stareţul i-a propus să slujească Liturghia. După ce se împărtăşise, la sfârşitul slujbei Stareţul i-a spus: "Eu am fost de faţă la Liturghia dumneavoastră; acum veniţi şi dumneavoastră la a mea." Avea în vedere cuvântarea pe care Părintele Sofronie urma să o ţină fraţilor în acea zi. Cuvintele "liturghia după Liturghie" exprimă cât se poate de bine adevăratul caracter al cuvântărilor Stareţului: cuvântul rostit de el devenea un har povăţuitor în cele ale tainelor, un fel de prelungire a stării liturgice înaintea Feţei Domnului. In aceste cuvântări se poate simţi cu deosebită putere cât de strâns era legată viziunea lui dogmatică cu întregul proces al vieţii duhovniceşti lăuntrice. Dogmele Bisericii aveau o legătură reală şi directă cu cele de zi cu zi ale mănăstirii, cu ultimele mărunţişuri ale vieţii zilnice a fiecărui monah. Intr’o astfel de atmosferă, prin cuvântul Stareţului viaţa chinoviei se sfinţea, şi orice lucrare cât de mică dobândea o însemnătate de dimensiuni cosmice. Astfel, în viaţa de obşte Stareţul vedea mai presus de toate chipul fiinţării Dumnezeieşti - după asemănarea Sfintei Treimi. "Acolo" dragostea reciprocă este cuprinsul vieţii Fiecăruia dintre Cele Trei Ipostasuri Dumnezeieşti. Prin urmare, dragostea şi unimea frăţimii deveniseră tema de căpetenie a cuvântărilor sale: "Astfel, în viaţa noastră monastică, de nu ne vom învăţa a iubi, nu ştiu ce îndreptăţire s’ar putea găsi în favoarea monahismului."

O astfel de viziune dogmatică nu era o născocire intelectuală. Din cuvântări se vădeşte că theologia devenise deja starea lui. Acea stare, Stareţul înseta să o împărtăşească celorlalţi: "Mă rog lui Dumnezeu ca să se întărească în voi anume această stare. Iar aceasta este "gnoseologia" noastră în calea Dumnezeiască. Este calea către adevărata cunoaştere a adevăratului Dumnezeu - theologia ca stare a duhului nostru care trăieşte necontenit în Dumnezeu-Duhul Sfânt."

Cuvântările ce urmează sânt de o deosebită importanţă, prin faptul că ele cuprind perioada ultimilor patru ani din viaţa Stareţului. In pragul morţii, Dumnezeu i-a dat îndrăznire să vorbească despre sine lucruri ce până atunci rămăseseră taina sufletului său înaintea lui Dumnezeu. In acei ani Părintele Sofronie scria: "Apropiindu-mă de ieşirea mea, în vârsta bătrâneţii, zdrobit zi şi noapte de neputinţele trupeşti, mai puţin mă pot răni de către judecăţile oamenilor în privinţa mea. In virtutea acestui fapt, m’am hotărât spre o şi mai mare dezvăluire, acum deja în faţa multora, a ceea ce până acum păzeam cu osârdie de ochi străini." Aceasta nu a fost nicidecum rodul vreunei ieftine iubiri de sine sau pătimaşe plecări asupră-şi. Stareţul prea bine ştia cât de repede părăseşte harul lui Dumnezeu pe om pentru astfel de mişcări ale sufletului. In el ardea dorul de a-şi vedea fraţii, precum şi pe toţi oamenii, părtaşi aceloraşi dăruiri duhovniceşti de care îl învrednicise Dumnezeu: înaintea morţii sale se grăbea să le transmită totul, până la capăt. Pentru aceasta, cuvântul Stareţului, trecut prin topitoarea pocăinţei, umplea atât de lucrător pe fraţii cei de faţă cu energia sfinţitoare dumnezeiască - putere lucrătoare ce preschimba inimile oamenilor.

In cuvântarea de rămas bun cu ucenicii Săi, Domnul le-a spus: De acum voi curaţi sânteţi, pentru cuvântul carele am grăit vouă. In tradiţia Bisericii, nu rare sânt cazurile când cuvântul sfinţilor a făcut să se pogoare har asupra celor ce ascultau, împărtăşind sufletelor lor starea sfinţeniei. Destul este să pomenim că prin cuvântul rugăciunii Apostolilor s’a clătit locul unde erau adunaţi, şi s’au umplut toţi de Duhul Sfânt. Alte pilde: Convorbirea lui Motovilov cu Sf. Serafim din Sarov, când Motovilov a gustat dulceaţa duhului dumnezeiesc şi a văzut pe Sfântul Serafim în Lumina Nefăcută; sau întâlnirea Cuviosului Siluan cu Părintele Sofronie, când în vremea convorbirii, Părintele Sofronie a trăit starea despre care vorbea Sfântul Siluan. O asemenea cercetare a harului a trăit în 1932 şi David Balfour, în timp ce vorbea cu Părintele Sofronie în biblioteca Mănăstirii Sf. Panteleimon. Stareţul, care îşi petrecuse zilele în plâns înfocat, în acel moment, prin cuvintele simple ale conversaţiei, a împărtăşit lui Balfour starea sa. Balfour a trăit-o ca pe o atingere a suflului nemuririi. Un simţământ cucernic a umplut întreg sufletul lui, încât nu mai putea nimic să grăiască, ba chiar se temea să se mişte. Toate cele vremelnice au pălit şi şi-au pierdut tot interesul. In acea uimire a neturburării, Balfour a zăbovit aproximativ douăzeci de minute.

Cuvântările Stareţului cu fraţii s’au dovedit a fi un făgaş al stării de har în care însuşi Stareţul petrecea după nevoinţa sa monahală de mulţi ani: "Trebuie să ne concentrăm toată atenţia numai la faptul de a nu greşi, nici înaintea lui Dumnezeu, nici înaintea omului, nici faţă de lucruri," spunea el. "Şi din această viaţă simplă, dar concentrată pe acea poruncă, se naşte starea omului când el, fiinţial de acum, se trăieşte în Dumnezeu." Greu de găsit cuvinte pentru a exprima acea stare care depăşeşte tot ce este pământesc. "A o exprima cu cuvântul nu putem," zicea el într’una din cuvântările sale, "noi trebuie să «nimerim» în această stare. Şi «nimerim» în ea dacă însuşi Dumnezeu vine şi sălăşluieşte întru noi - nespus de măreţ şi de puternic, şi nespus de smerit."

Nici o structură exterioară, nici o pravilă, nici o rânduială administrativă, ci anume cuvântul încredinţat lui de Dumnezeu prin Cuviosul Siluan, el l-a pus la temeiul mănăstirii. Căci cuvântul Domnului este anume ceea ce rămâne în veac, chiar atunci când cerul şi pământul vor trece. Cuvântul de Dumnezeu dat este cea mai puternică armă în iconomia mântuirii. Puterea lui, cea vecinic lucrătoare, ne-a fost prevestită de către prorocul Isaia: Cuvântul Meu, carele va ieşi din gura Mea, nu se va întoarce către Mine deşert, până când va plini toate câte am voit, şi voiu spori căile tale şi poruncile Mele (Isaia. 55:11).

Domnul a poruncit martorilor cuvântului Său: Nu vă grijiţi mai nainte ce veţi grăi, nici vă învăţaţi; ci ceea ce se va da vouă întru acel ceas, aceea grăiţi: că nu sânteţi voi cei ce grăiţi, ci Duhul Sfânt (Mc. 13:11). Drept aceea Stareţul aproape niciodată nu se pregătea pentru a vorbi: nu alcătuia însemnări, nu studia cărţi de theologie. De fiecare dată mergea să întâmpine frăţia cu teamă şi cu credinţă, cu mintea stând în rugăciune înaintea Scaunului lui Dumnezeu - în nădejdea că Dumnezeu nu îi va trece cu vederea rugăciunile, şi că Duhul Sfânt va învăţa (...) întru acel ceas ce trebuie să zică. Il aduceau pe jumătate bolnav, pe jumătate orb, gârbovit de bătrâneţe. In biserică îl aştepta deja obştea, uneori şi oaspeţii închinători, în atmosfera unei deosebite însemnătăţi a unei întâlniri în numele lui Hristos. Stareţul începea cu rugăciuni, cerând lui Dumnezeu să dea lui cuvânt mântuitor sufletului tuturor celor de faţă. In cântarea rugăciunii toţi chemau pe Cel ce "pretutindenea este, şi toate plineşte." Apoi Stareţul de obicei se ruga Maicii Domnului cu cuvinte precum:

"Preasfântă Stăpână de Dumnezeu Născătoare, care ai născut pre Cuvântul cel mai sfânt decât toţi Sfinţii, dă nouă acum cuvânt bineplăcut Domnului."

"Sfinte Ioane cel mare, Înaintemergătorul Domnului, şi al lui Hristos-Dumnezeu prieten, caută milostiv preste cei care ţi-am încredinţat viaţa noastră şi mântuirea, şi ne păzeşte de toată primejdia duhovnicească, pentru ca şi noi să moştenim împărăţia lui Hristos Dumnezeul nostru."

"Cuvioase Părintele nostru Siluan, primeşte pre noi, fiii tăi, şi roagă pre Dumnezeu ca şi noi să primim învăţătura ta, care este învăţătura lui Dumnezeu Duhul Sfânt Însuşi."

Urma o lungă pauză: Stareţul se aduna lăuntric cu toată fiinţa sa, şi încordat, căuta cuvânt prin rugăciune. Inima Stareţului, subţiată de mulţi ani de plâns şi suferinţe, ca un radar foarte sensibil, era în stare să prindă cele mai subţiri mişcări ale duhului care "unde voieşte suflă." Şi parcă intrând în acel şuvoi al veciniciei, începea să vorbească, schimbându-şi înfăţişarea feţei şi dezvăluindu-se în măreţia împărătească a cuvântului său. El vorbea rar, ca din inimă. Cu toate acestea, Stareţul se purta totdeauna în chip cât se poate de firesc şi simplu. Nu era la el nimic pretenţios, neadevărat, ceva care să aducă cu un oracol pronunţând o profeţie. Nu. Doar avântul rugăciunii fierbinţi către Dumnezeu, prin cuvântul lui cuprindea pe cei de faţă şi le înălţa cugetul în acea lume unde realităţile dumnezeieşti se contemplează ca ceva vădit.

El însuşi cândva s’a mărturisit frăţiei, într’una din cuvântări, când nu erau oaspeţi de faţă: "Eu tot mereu am încercat să vă explic cum se naşte cuvântul lui Dumnezeu în inima omului. Acest proces nu este atât de simplu, şi totuşi el este foarte limpede şi definit. In ce chip să auzim, în locul glasului nostru pătimaş, glasul Dumnezeului nostru în inima noastră? In ciuda sarcinii nespus de măreţe ce ne stă înainte, viaţa noastră rămâne totuşi cât se poate de simplă în manifestările ei exterioare. Atunci când cuvântările noastre erau în prezenţa oaspeţilor, deşi cuvântul meu se adresa noilor începători, am observat că, în chip curios, rugăciunea mea pentru a primi cuvânt îi includea şi pe ei. Iar a include şi pe ei - înseamnă a schimba cuprinsul cuvântării. Astfel încât, când sântem singuri, mă simt mai liber, în ciuda reacţiilor şi stărilor diferite ale celor prezenţi aci. Şi totuşi, nici în acest caz nu ne simţim total liberi, şi nu dobândim unimea cuvântului, deoarece cuvântarea noastră nu se poate adresa unui nivel comun tuturor, căci fiecare se află la un alt nivel."

Mare era setea Stareţului de a vedea pe cei pe care-i duhovnicise, bucurându-se de "toată plinirea Dumnezeirii." (Col. 2:9) Drept aceea, mereu era muncit de întrebarea: Cum să împărtăşeşti generaţiilor ce vin această experienţă lăuntrică? Este oare cu putinţă a cultiva în ceilalţi dorul cuvântului? Astfel, de o deosebită nădejde îl umpleau cuvintele Vechiului Legământ, unde se vorbea de "şcoli de proroci." El spunea frăţiei: "Nouă tuturor ne este de neapărată trebuinţă să ne dezvoltăm până la a auzi fără greş glasul Domnului - nevoinţă care cere necontenit, zi şi noapte, atenţia lăuntrică. Astfel viaţa simplă, în cele din afară, devine o necontenită împărtăşire cu Dumnezeu." El credea că uşile către cele mai înalte măsuri ale desăvârşirii nu sânt închise nimănui, ci, prin adâncă pocăinţă, foc care mistuie tot ce este necurat în om, prin necontenită petrecere cu mintea în Dumnezeu, Domnul, în a Sa milă, poate veni şi săvârşi însuşi toate.

Cuvântul Stareţului avea un anume "gust." Precum tot cuvântul duhovnicesc născut în Dumnezeu, el purta aceeaşi calitate: Omul recunoştea intuitiv în el Adevărul. Este cu neputinţă a-l imita, înlocuind adevărul cu erudiţia exterioară sau cu masca bunei cinstiri. Omul aude glasul veciniciei cu inima, nu pe calea dovezilor logice, ci printr’o mărturie lăuntrică ce nu se supune nici unei analize. Având trecută o îndelungă nevoinţă a minţii, dureroasă şi cu multă trudă, Stareţul de acum petrecea nedezlipit cu gândul în Dumnezeu, şi nevăzut îi contempla măreţia şi înţelepciunea vărsându-se în şuvoiul voii Sale celei vecinice. Pomenirea lui Dumnezeu îi sfinţea toată lucrarea şi cuvântul, şi de acum îi era cu neputinţă a nu iubi pre El din toată inima şi din toată înţelegerea şi din tot sufletul şi din toată tăria sa (Mc. 12:33).

O veche predanie athonită porunceşte tinerilor monahi să trăiască gândul că "toţi duhovnicii sânt sfinţi, dar duhovnicul meu e mai sfânt." Nu le era greu a păzi această pravilă celor ce erau cu Părintele Sofronie. Cu toate acestea, faptul că el era atât de simplu şi de accesibil, ascundea de ochiul minţii contemporanilor adevăratele lui dimensiuni, al căror înţeles, treptat, se dezvăluie de abia acum, când el nu mai este cu noi.

In exemplarul personal al ultimei sale cărţi, "Vom vedea pe Dumnezeu precum este", abia după moarte am aflat, îngrijit aşezat în ea, un răvaş tuturor celor pe care atât de mult îi iubise sufletul lui:

Nu îmi este uşor să vă părăsesc, însă cerc o oarecare nădejde că, prin această carte, împreună cu celelalte ale mele, veţi putea vedea inima mea cea "adâncă," şi gândul meu pe care am încercat să-l exprim prin cuvântul meu, născut din rugăciune fierbinte cu lacrimi. De fiecare dată, când veţi voi, veţi putea, citind, să fiţi cu mine în planul Duhului, mai cu seamă dacă acest chip al împărtăşirii îl veţi susţine în acelaşi timp cu rugăciunea. Ierom. Nicolai Saharov