Părintele Tadei: Domnul așteaptă neîncetat de la noi să ne unim întregi în dragoste cu Dânsul, însă noi ne depărtăm de El. Și vedem că fără dragoste nu există viață - adică, fără Dumnezeu nu există viață, căci Dumnezeu este dragoste. Însă nu este o dragoste după logica acestei lumi, o dragoste după cum o înțelege lumea aceasta. Dragostea lumii acesteia este suferință, înrobire, căci în dragostea noastră se amestecă duhurile din văzduhuri. Aici există puțină dragoste, iar în cea mai mare parte este înrobire. Duhurile din văzduhuri caută să ne înrobească prin lucruri, prin persoane, încât inima noastră și întreaga noastră ființă să nu se lege de Izvorul vieții, de Dumnezeu, de dragostea cea adevărată. Căci duhurile știu: dacă inima noastră se unește cu Dânsul, nu se vor mai putea apropia de noi. Cel ce se află în plinătatea harului lui Dumnezeu, unit cu dragostea Domnului, acela este înconjurat de această dragoste dumnezeiască, de acel har dumnezeiesc, și duhurile din văzduhuri nu se pot apropia de el. Nu se pot atinge de noi, deoarece sântem îngrădiți cu puterea dumnezeiască, cu harul lui Dumnezeu.


Dragostea este cea mai puternică armă

Părintele Tadei: Dragostea este cea mai puternică armă care există. Nu este putere sau armă mai mare decât aceasta, care să poată lupta împotriva dragostei. În fața dragostei totul cade. Vedeți, îngerii nu se lasă robiți de lucruri așa cum facem noi, cei căzuți. Noi, cei căzuți, ca și duhurile căzute, ne robim de obiecte, bunuri și făpturi. Cetele îngerești, însă, nu o fac. Și cei ce se unesc cu Domnul din toată inima și întreaga lor ființă nu se înrobesc de nimic aici pe pământ. Nimic nu îi poate robi. Inima lor nu poate fi încătușată. Ei se află în deplinătatea, în plinătatea harului lui Dumnezeu, uniți cu Domnul - și atunci, cu Domnul, îi iubesc pe toți. Minunat lucru! Atunci simțim că toți ne sânt dragi, fie ei buni sau răi. Pe toți îi iubim - singurul lucru neplăcut este că unii, prin gândurile lor, se împotrivesc iubirii, se fac potrivnici binelui. Aceasta îi tulbură și îi îndepărtează de noi.


Despre suferința oamenilor și a lucrurilor căzute

Părintele Tadei: Toată făptura zidită este desăvârșită, toată făptura. Și duhurile care au căzut au fost plăsmuite făpturi desăvârșite. Ele au căzut de la desăvârșirea minții la joasa cugetare și, pentru că s’au îndepărtat de Izvorul vieții, caută mângâiere în viața mincinoasă. Nu mai au viață dreaptă, ci o caută în lucruri, în cele ce sânt mărginite. Acestea le sânt mângâiere, acestea le sânt hrană. Neîncetat. Dar, pentru că s’au îndepărtat de dragoste, și știu cum era pe când se aflau sub călăuzirea Duhului Sfânt, în deplinătatea Harului, caută să o imite și, astfel, înșeală oamenii, amăgesc neamul omenesc, îi dau mângâiere mincinoasă, numai ca să-i câștige pe oameni. Și oamenii se îndeletnicesc cu atât de multe lucruri: filosofii, cugetări, realizări ale științei - iar toate acestea sânt vremelnice, sânt o mângâiere mult prea scurtă. Și iarăși se naște în oameni depresia și singurătatea. Căci oamenii aici, pe pământ, se simt singuri și printre cei mai dragi ai lor - pentru că sântem căzuți. Plâng copiii, dar plânsul acesta este și al părinților lor...

Asemenea și duhurile căzute - și ele, cu alte cuvinte, se simt singure, deși sânt totdeauna unele cu altele, dar în tot felul de rele, așa cum greșesc și oamenii aici pe pământ. Duhurile viclene sânt unite în cuget și fac orice... zi de zi... numai să aibe mângâiere, dar mângâiere nu au. Așa și oamenii, unii se duc, și sparg sticle și pahare, și se îmbată, și se întorc acasă cu capetele sparte - și tot nimic. Nici o mângâiere nu află. Atunci caută pe alt făgaș al vieții... și nicăieri nu află alinare. Iar cei ce se unesc cu Domnul, știți, când se unesc așa cum o fac îngerii, aceștia se află veșnic în pace, în bucurie și liniște neîntreruptă. În ei sălășluiesc pacea și bucuria nestrămutată.


Domnul și îngerii sânt părtași la suferințele noastre

Părintele Tadei: Sfinții Părinți spun că îngerii sânt părtași la suferințele noastre și se întristează că nu putem nicicum să ne venim în fire, să ne întoarcem și noi spre Domnul, să ne liniștim de aceste griji și neliniști ale noastre, să le încredințăm Domnului pe toate, căci El se îngrijește (de noi). De când ne-a zidit, El se îngrijește de noi, de ce va fi cu noi.


Dumnezeu nu este numai Dumnezeul lucrurilor mari, ci și al celor mai mici

Părintele Tadei: Aici, pe pământ, fiecare își are rostul său. Dacă noi, cei mici, știm aici ce trebuie să facem, unde și cum trebuie puse lucrurile în rânduială, cu atât mai mult va ști Cel ce pe toate le cuprinde, întreg Cosmosul, Care se îngrijește de el până la lucrurile cele mai mărunte. Domnul spune: "Eu sânt Dumnezeul nu doar al lucrurilor celor mari, ci și al celor mai mărunte, al celor mai mici decât atomul." El este Dumnezeu, El le-a făurit pe acestea. El știe cum să le cârmuiască. Iar noi trebuie doar să ne înțelegem, să fim uniți într’un cuget cu Dânsul. Căci El dorește ca făptura înțelegătoare ce s’a îndepărtat de dragostea lui Dumnezeu, de Dânsul, să se întoarcă, să-și îndrepte înțelegerea. Dar este foarte greu să ne întoarcem.


La sfârșit, dreptatea lui Dumnezeu va birui!

Părintele Tadei: Așa cum spun Sfinții Părinți, "Duhurile au căzut din desăvârșire, acum sânt pe pământ și văd că vremea scurtă este." A venit vremea să se sfârșească acea perioadă de la Facerea Lumii până la ziua Înfricoșatei Judecăți. Și duhurilor căzute le este foarte greu, căci știu că va fi Judecată, și că aceasta va fi dreaptă, și că, apoi, vor fi pe deplin îngrădite. Ele au acum o oarecare libertate. Se mișcă printre oameni, săvârșesc toate aceste (înșelări), înrobesc oamenii și câștigă multe suflete omenești în tabăra lor. Ele socotesc că până la urmă vor câștiga - dar la urmă va birui dreptatea lui Dumnezeu! Așa cugetă și fiii și fiicele lumii acesteia, căci cu cât au mai multe arme și mulțime de oameni, duhurile viclene socotesc că vor birui... până la Înfricoșata Judecată.


Să ne osârduim a nu ne mânia

Părintele Tadei: Și când știi că nimic nu ființează veșnic, până la Ziua Înfricoșatei Judecăți, ci totul se schimbă - să ne osârduim atunci a nu ne mânia, ci a ne învăța în fiecare zi, așteptând pe Domnul, și El va pune apoi toate în rânduială. Va fi mai bine decât credem.


Fie desăvârșire în bine, fie desăvârșire în rău

Părintele Tadei: Totul se află pururea în schimbare, se preface neîncetat. Nimic nu rămâne în aceeași stare, ci se schimbă sau se desăvârșește: în bine sau în rău. Nu vom putea învăța să fim smeriți, până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Și, până ce nu învățăm să fim smeriți, vom îndura multe dureri în inimă. Dumnezeu stă deoparte, îngăduie să primim durerea sub coasta stângă, să vedem ce miasmă avem acolo, să spunem: "M’a mușcat chiar de inimă, oh, și nu-l pot ierta!" Cum să nu-l poți ierta, când și tu ești la fel ca el, când și tu ai mâniat pe mulți în același fel? Învață acum să fii liniștit! Nu ne vom putea deprinde să fim smeriți până ce nu vom îndura multe dureri în inimă. Sfinții Părinți spun: "Dacă nu ne vom osteni să ne smerim, Domnul nu va înceta să ne smerească El Însuși." Domnul nu va înceta să ne smerească prin cineva de lângă noi. Cineva ne va mânia, ne va împinge la o stare de mânie, până ce vom ajunge să rămânem liniștiți când va vrea cineva să ne mânie. Atunci vom fi încercați. Și ne va ataca, dar noi vom rămâne liniștiți. Va năvăli din toate părțile, iar noi vom privi în liniște, ne vom păzi pacea lăuntrică - nu avem intenția să ne dăm pacea lăuntrică atât de ieftin. Iată, atunci sufletul ajunge smerit și blând, și trece prin lumea aceasta cu o deplină înțelegere a vieții. Iar oamenii socotesc după aceea și spun: "Știu, omule, cum erai tu înainte, îndărătnic, iar acum ai devenit parcă nesimțitor, totul îți este la fel." Nu, aceasta nu este nepăsare, ci biruință asupra răului!


Domnul ne dă putere să biruim răul cu pace

Părintele Tadei: Domnul ne dă putere să biruim răul cu pace. Câtă vreme sântem aici, în trup, se cuvine să biruim toate acestea prin puterea lui Dumnezeu. Aceasta și vrea Domnul de la noi, să respingem răul prin înțelegere și să ne întoarcem cu toată inima și cu toată ființa noastră către El, către Domnul. Dispoziția pe care o avem față de semeni este dispoziția pe care o avem și față de Dumnezeu.

Interesele și planurile noastre ne încurcă mult în viață. Interesul, și planul unu, apoi doi, și trei, și patru, și cinci... Socotim că nu vom izbuti nimic dacă nu planificăm, dacă nu socotim, dacă nu facem ceva. Trebuie să ne ostenim să lucrăm după conștiință, dar nu în grabă, căci din grabă ne răstoarnă vrăjmașul. În graba aceasta nu ne mai îngrijim dacă nu cumva vătămăm vreo persoană sau vreun interes al semenilor noștri, dacă nu împiedicăm pe cineva - fiindcă nu avem grija acestui lucru, preocupați fiind de planurile noastre... Și uite așa greșim față de aproapele nostru de-a lungul vieții. Iar când greșim față de aproapele, nu greșim de fapt față de o ființă omenească, ci greșim personal față de Dumnezeu. Căci Dumnezeu locuiește tainic în fiecare suflet, și pretutindenea odihnește. Iar felul în care ne purtăm cu aproapele este felul în care ne purtăm cu Dumnezeu. Să ne fie limpede că nu sântem pe calea cea bună, dacă ne purtăm cu dragoste față de cei ce au dragoste pentru noi, iar celor care ne urăsc le întoarcem cu aceeași măsură. Aceasta nu este calea cea bună, căci se cuvine să fim fii ai luminii, fii ai dragostei, fii ai lui Dumnezeu, copiii Domnului. Da, să fim copiii Săi, să avem caracterul Său - caracter Dumnezeiesc, caracterul păcii, al dragostei și al bunătății.


A nu te împotrivi celui viclean înseamnă a-ți păzi pacea lăuntrică

Părintele Tadei: Știm cum a fost Domnul câtă vreme a fost în trup - a fost cu grijă față de toți, față de fiecare, față de cei ce Îl prigoneau. El este Dumnezeu Atotputernic - un singur gând și cuvânt al Său, și totul cade, totul se năruiește. Dar El ne-a arătat calea, cum se cuvine să învățăm a ne feri de rău. Domnul Însuși spune: "Să nu stați împrotivă celui viclean." /Mt. 5:39/ Spune să nu ne împotrivim celui viclean, și a nu ne împotrivi înseamnă a ne păzi pacea lăuntrică. Împotrivirea este ceva rău, ea vrea să întoarcă ceva cu aceeași măsură și, atunci, se pornește război - hrană pentru duhurile cele căzute din văzduhuri. Iar când atacă și nu întâmpină împotrivire, atunci armele lor cad de îndată și sânt biruiți. De aceea, să ne ostenim, cu orice preț, cu ajutorul lui Dumnezeu și să Îl rugăm neîncetat: "Doamne, păzește-mi pacea lăuntrică, învață-mă să fiu un suflet liniștit, pașnic, bun - așa cum sânt îngerii și sfinții Tăi." De aceea trebuie neîncetat să fim și cu gândurile la Dumnezeu. Celor pe care îi iubim în viața aceasta, rudelor noastre, celor apropiați nouă le dăruim toată atenția și viața noastră, gândurile și simțirile, totul. Iar Domnul tocmai aceasta vrea de la noi - să avem luare-aminte față de Dânsul, căci El este Părintele nostru. Cu dreptate ne cere să Îi înapoiem ceea ce ne-a dat, pentru binele nostru, ca să fim părtași la bucuria dumnezeiască, la pacea și viața dumnezeiască, să nu fim străini și să nu ne chinuim singuri. Pentru aceasta, să învățăm a ne ruga neîncetat Domnului, să Îl căutăm în rugăciune neîncetată. Sfinții Părinți se rugau: "Doamne, izbăvește-mă de uitare!" Sfinții Părinți spun: "De îndată ce ne trezim, grija noastră să fie la Dumnezeu, cugetele noastre să se unească cu Domnul." Și așa, pe parcursul zilei, necurmat, neîncetat, să ne amintim de Domnul. Sfinții Părinți se rugau: "Doamne, izbăvește-mă de uitare!" Sfinții Părinți se rugau neîncetat pentru acesta, pentru izbăvirea de uitare. Căci ne pierdem în obiecte, în lucruri, în muncă... uităm că Domnul este pretutindenea, că este de față, uităm că lucrarea pe care o facem este și lucrarea Sa. Credem că oamenii sânt cei ce ne-au dat să săvârșim sarcina aceasta, și parcă o lucrăm cu voie - iar dacă o săvârșim prin voință, atunci se naște în noi cârtire și împotrivire. Așa curge viața noastră de zi cu zi, în împotrivire, așa îmbătrânim, sântem deja în vârstă, iar viața noastră a trecut în necontenită împotrivire...


Dacă nu trecem cu timpul peste această împotrivire lăuntrică, nu putem intra în Împărăția Cerurilor

Părintele Tadei: Trebuie acum să deprindem viața cea cerească - și acesta nu e lucru ușor, căci am trăit până acum o viață mărginită, a împotrivirii. Iată, de pildă, un familist - care are aici familie, casă, știe să își facă munca, dar adesea face vreo muncă fără voia sa, pentru că, să zicem, tatăl lui i-a spus că cutare treabă trebuie făcută așa și așa, iar el o face împotriva voinței sale, și lucrul nu iese cum trebuie. Așadar, dacă lucrăm astfel, în lăuntrul nostru se face împotrivire; dacă nu ne lepădăm cu timpul de această împotrivire lăuntrică, nu putem să intrăm în Împărăția Cerurilor, în rând cu îngerii, printre sfinți. Căci ne-am deprins să ne împotrivim întotdeauna la ceva, căci întotdeauna ceva nu este după voia noastră. Nu ne-am deprins cu ascultarea. Nu am învățat să ne supunem voii lui Dumnezeu, ci dorim să fie voia noastră. Ei, păi, fiule, voia ta nu trebuie s-o faci! Pe cei ce își fac voia proprie nu-i vor primi nici cerul, nici pământul. De aceea să-I mulțumim, să-L lăudăm pe Dumnezeu pentru toate - și pentru situația în care ne-a pus. El știe ce și cum, iar apoi va scoate ceva deosebit de frumos din noi, când ne vom smeri. Se cade să știm că aici pe pământ facem lucrarea Sa, fără a ține socoteală de cine ne încredințează sarcina. El conduce această lucrare a noastră, El este Cel ce ne-o dă... și fie că sântem credincioși sau necredincioși, fie că vrem sau nu vrem, se cuvine să împlinim planul lui Dumnezeu. Vai mie! mult v-am împovărat cu vorbele mele - dar astfel să ne învățăm să fim buni!


Cuvântul părintelui - lucru sfânt pentru copii

Părintele Tadei: Duhurile din văzduhuri se amestecă și în cugetul copiilor, strică totul, pretutindeni. Copilul trebuie crescut, trebuie învățat în ascultare mai cu seamă până la cinci ani, căci până atunci i se formează caracterul. Trăsăturile de caracter dobândite până atunci îi rămân apoi toată viața. În acest timp, părinții ar trebui să își învețe copiii să fie pe deplin ascultători. De fapt, cuvântul părintesc să fie pentru ei, pentru copii, un lucru sfânt. Când părintele spune ceva, așa să fie: Amin. Dar, vedeți, părinții nu au deprins asta, și din copilărie (duhurile viclene) ne învață să ne împotrivim și să nu ascultăm: "Spune bunicii sau bunicului: Nu vreau! Învață-te de mic să nu asculți!" Și, iată, cu acestea creștem noi!


Duhurile rele lucrează uneori și asupra dobitoacelor, ca să îi neliniștească pe oameni

Părintele Tadei: Duhurile din văzduhuri lucrează uneori și asupra lumii animalelor, când vor să tulbure pacea vreunui suflet, dacă este liniștit și cu pace - omul păzește turma, și aceasta dintr’odată se zbuciumă atât de tare și se pornește încoace și încolo, încât nu poate omul să le adune și atunci se mânie... Vedeți, dar, că duhurile din văzduhuri au înrâurire și asupra lumii animalelor, cu atât mai mult asupra unei ființe înțelegătoare. Omul primește astfel de gânduri și socotește că sânt ale lui. Așa este și cu copiii mici.


Dacă vrei să înveți, trebuie mai întâi ca tu însuți să te smerești

Părintele Tadei: Părinții spun: "Așa trebuie să fie, se cuvine să stai aici," iar copilul nu vrea, copilul nu poate să stea cuminte pentru că este în creștere și este în permanentă mișcare, neîncetat. Iar când copilul greșește cu ceva, mama și tatăl lui de obicei îl bat. Dar bătaia nu este un mijloc prin care copilul să fie învățat a fi ascultător. Poate, uneori, este nevoie și de ea, dar să fie întotdeauna din iubire și copilul să simtă dragoste, să simtă că nu ești mânios, căci, dacă vrei vreodată să povățuiești pe cineva cu mânie sau vrei să îndrepți pe cineva cu mânie, nu vei izbuti nimic. Te vei vătăma și tu, și el. Dacă vrei să aduci pe cineva la calea cea dreaptă, să îl conduci, să îl povățuiești, iar dacă el nu vrea să primească de îndată sfatul tău, trebuie mai întâi ca tu însuți să te smerești și, cu dragoste desăvârșită față de el, să îi arăți care este părerea ta - iar el o va primi atunci, căci este de la inimă la inimă. Când vrei, cu orice preț, ca lucrurile să fie așa cum crezi tu, atunci nu iese nimic. Nu trebuie așa! Așa nu merge, de aceea crește și se dezvoltă (în copil) întotdeauna împotrivirea. Și atunci, când copilul nu vrea să asculte, nu trebuie să-l bați, ci îi trebuie un motiv (ca să te asculte).


Un plâns bun este mai de folos pentru smerenie decât treizeci de tablete

Părintele Tadei: În Elixirul, revista de medicină, citeam cum un psihiatru spunea: "Pentru toți cei ce sânt bolnavi nervos, care suferă cu nervii, un plâns bun este mai de folos pentru calmarea nervilor decât treizeci de tablete." Vedeți, un plâns bun! Un plâns bun, știți! Așadar, este atât (de folositor) și pentru omul în vârstă. Plânsul este mai cu seamă un mijloc bun de liniștire a copilului: acesta plânge în hohote și apoi se calmează.


Copilul se cade să fie educat pentru a fi înzestrat pentru viață

Părintele Tadei: Prin anii 1936-1937 eram în Belgrad, la o familie. El era de origine Germană, iar ea asemenea - sau Slovenă... Aveau un copil mic, un an și jumătate - doi, nu avea mai mult, nu mergea încă pe picioare. Ea l-a pus în pat, pe burtă, știți, și el plângea, plângea, plângea. Iar eu îi spun mamei: "De ce nu îl luați, să îl liniștiți puțin? A, nu, nu, spune ea, să se învețe în brațe, și apoi să nu mai pot face nimic! Își va dezvolta bine plămânii, dacă plânge, spune ea, și abia atunci se va liniști." Și așa s’a întâmplat. Copilul a plâns, a plâns... și numai după aceea s’a liniștit, apoi s’a jucat, apoi iar a plâns, iar mama lui nu a făcut nimic. O altă mamă, al cărei copil ar fi plâns, l-ar fi luat imediat în brațe - și așa ar fi răsfățat copilul... Îmi amintesc de mine însumi. Am fost foarte bolnăvicios de mic, nedezvoltat, și nu știau ce să facă cu mine, și mă țineau neîncetat în brațe, și mă mângâiau neîncetat. Nu puteam să mănânc nimic prăjit, până la doisprezece - treisprezece ani. Tot ce mâncam era numai de post și nu știau ce să facă. Bunica mea, când era nervoasă, mă dojenea, iar eu nici atunci nu puteam să mănânc. Iar mama îmi zicea: "Fiule, dacă vrei asta, îți dă mama." Și asta nu mi-a plăcut. Atenția prea mare nu place copiilor. Copiii trebuie să știe că părinții au dragoste față de ei, dar să nu le-o arate prea mult, ci să-i învețe să fie copii ascultători, pentru ca mai târziu să fie înzestrați pentru viață, să trăiască în lumea aceasta pentru Împărăția Cerurilor și să se facă fii ai luminii.


Ascultarea zidește, iar voia de sine nimicește

Părintele Tadei: Ascultarea zidește, iar voia de sine nimicește. Copilul trebuie să fie ascultător, pentru el cuvântul părintelui să aibă prețul unui lucru sfânt. Îl va urma mai târziu toată viața cuvântul părintelui și întotdeauna îl va cinsti pe cel mai bătrân - și nu numai pe acesta, ci și pe cel mai tânăr. Va fi întotdeauna atent cu fiecare. Dar, din păcate, prea puține sânt familiile educate așa.


Despre darul lacrimilor

Părintele Tadei: Sânt mai multe feluri de lacrimi. Unul plânge de ciudă, iar altul plânge pentru că l-a întristat cineva. Un altul plânge pentru că i-a pierdut pe cei mai dragi și mai iubiți ai lui. Așadar, felurite sânt lacrimile... Există lacrimi de pocăință, care vin din mustrarea de conștiință pentru păcatele făcute, și când omul își vine în fire, începe să plângă. Atunci lucrează harul lui Dumnezeu: sufletul își vine în fire pentru a se putea spăla... prin lacrimi. Da, da! Și când vin lacrimile acestea, sânt lacrimi de pocăință, sânt daruri ale harului de la Domnul, pe care El le dă sufletului. Când omul își vine în fire, începe treptat să se slobozească de grijile lumii acesteia și de iubirea de sine, de toate grijile sale, și se încredințează în mâinile lui Dumnezeu - și acolo se smerește sufletul său, și de atunci petrece neîncetat în umilință. Numai un asemenea suflet poate fi neîncetat, neîntrerupt, în smerenie, care este lipsit de grija lumii acesteia. Pentru rugăciune este nevoie de o viață fără de griji în chip desăvârșit, căci cea mai mică grijă, spun Sfinții Părinți, tulbură rugăciunea. Așa cum un spin caută să strice vederea omului, așa și cea mai mică grijă tulbură concentrarea și pacea rugăciunii. Iar când omul se unește cu Domnul, când este în întregime unit cu El, atunci sufletul lui se smerește și petrece în umilință. Iar sufletul care petrece în smerenie este pregătit să înceapă în orice clipă a plânge pentru oricine. De îndată ce privește și vede că lumea dobitoacelor, lumea plantelor, oamenii - totul suferă... de îndată lacrimile se pornesc să curgă. În orice clipă, un astfel de suflet este gata a începe să plângă pentru noi toți. Aceasta înseamnă că în sufletul acela sălășluiește harul lui Dumnezeu și că acelea sânt lacrimi ale harului, pe care le dăruiește Domnul. Sânt lacrimi mântuitoare. Ele duc sufletul la smerenie, la desăvârșire, la desăvârșirea vieții Creștine. Însă dacă avem griji, lacrimile acestea nu pot fi dobândite. După cum știți, Domnul ne-a spus să ne păzim bine ca să nu ne împovărăm pe noi înșine cu mâncare și băutură și cu grijile lumii acesteia.


Mântuitoare sânt numai lacrimile smerite, izvorâte din inima blândă

Părintele Tadei: Lacrimile curg atunci când gândurile se adună în lăuntrul nostru, când stăm la rugăciune și când sântem cu luare aminte la ea, sau când inima este atinsă de unele cuvinte - de pildă la Sfânta Liturghie, sau când gândurile noastre sânt legate de cuvinte ce se găsesc în rugăciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau când ne rugăm în singurătate. Sfinții Părinți spun:

Fiecare, când se roagă lui Dumnezeu, va găsi pe undeva un cuvânt care îi va mișca inima, undeva în Psaltire sau în vreuna din cărțile de învățătură - un cuvânt care îi va atinge inima sau o rugăciune din care vor izvorî lacrimi.

Când toate puterile înțelegătoare ni se adună în lăuntru, pricepem, cu deplină înțelegere și cunoscându-ne slăbiciunile, că am păcătuit împotriva dreptății, împotriva adevărului și iubirii. Simțim atunci că vrem să se reverse ploaie asupra noastră și să ne spele de toate aceste necurății. Acest simțământ înseamnă lacrimi. Da, atunci încep lacrimile să curgă! De aceea Sfinții Părinți spun că, de îndată ce un cuvânt atinge inima, trebuie să păstrăm mult acest cuvânt, cât mai mult cu putință și nu trebuie să purtăm de grijă la nimic altceva. Nu sântem toți cu atât de mare luare aminte la Sfânta Liturghie, încât să plângem. Cel ce s’a lepădat în mai mare măsură de griji, cel ce are umilință, poate plânge în orice clipă, oriunde și oricând. Și acest lucru nu e de mirare, căci se află în starea de unire a gândurilor (în minte). Această stare este smerenie, și sufletul lui este blând, de aceea este gata totdeauna să plângă - iar eu, care nu sânt așa, trebuie să mi se dea peste nas ca să pot plânge. Să plâng pentru că mă doare nasul, sau din pricina iubirii de sine, pentru că cineva a umilit persoana mea, pentru că mi-a tras o palmă... Vedeți din ce pricini pot eu plânge, dar să știți că nu mi-e de nici un folos! Însă lacrimile care sânt din smerenie și care izvorăsc din inima blândă, acestea sânt cele mântuitoare. Dacă plângem de ciudă, nu avem nici un folos; dacă plângem pentru că cineva ne-a defăimat, nu avem nici un câștig. Astfel de lacrimi ne sânt chiar păgubitoare.


Despre războiul gândurilor cu semenii

Părintele Tadei: Gândurile tale sânt împovărate pentru că ai primit gândurile semenilor tăi. Roagă-te, dar, lui Dumnezeu să te despovăreze: "Doamne, ia de la mine povara asta!" Acestea sânt gândurile lor, este urzeala lor - iar tu, omule, ai avut cu totul alt gând. Ei, însă, au avut un altul, astfel încât s’au năpustit asupra ta (cu gândurile), și te-au prins de îndată în planul lor de atac - și suferi, vezi. Dar dacă ai rupe legătura cu această năvală a lor, ai avea pace. Atunci ar putea vorbi și s’ar putea năpusti asupra ta - și tu vei rămâne liniștit. După aceea, se vor dezumfla ca o bășică. La început, se vor umfla precum un mare balon, iar apoi, când nici un gând (rău) nu va veni de la tine, când vei răspândi numai gânduri liniștite, pline de dragoste - atâta timp cât împărtășești numai bine, se vor dezumfla și nu vor mai avea putere, și nu te vor mai lovi, nu vor mai fi primejdie pentru tine. Dar dacă le întorci cu aceeași măsură, atunci să te ții, ăsta-i război! Și tu ești la fel ca ei, te lupți cu aceleași arme împotriva aproapelui, așa cum luptă și ei împotriva ta, așa-i? Le întorci cu aceeași măsură - este un război (al gândurilor). Toți cei care sânt în război nu au pace, nici liniște. Pe câmpul de luptă nu există pace, cauți doar să vezi de unde se va ivi vrăjmașul ca să te ucidă; trebuie să fii neîncetat cu luare aminte, să privești neîncetat ca să poți vedea de unde vine neprietenul...


Despre liniștea duhovnicească

Părintele Tadei: Anevoie lucru este să fii liniștit. În împrăștiere nu poate fi rugăciune curată. Noi sântem mereu neliniștiți; din toate părțile, neîntrerupt (ne copleșesc ispite). Iar monahul împrăștiat nu ajunge niciodată să se roage curat lui Dumnezeu cu mintea.


Pornește astăzi înainte, pentru Domnul!

Părintele Tadei: Duhurile din văzduhuri vor să ne împiedice (pe calea mântuirii)... iar noi, molâii, știți, ne întoarcem într’o parte și spunem: "Așteaptă puțin, n’am terminat cu asta, trebuie numai să mai termin ailaltă, și atunci ne întoarcem în altă parte: Da, numai acest plan (să-l înfăptuiesc) - și apoi mă voi pocăi. După aceasta, Doamne, voi merge drept și nu mă voi abate niciodată, nici la dreapta, nici la stânga." Dar duhurile din văzduhuri aceasta o și doresc, de la început: să amânăm (pocăința) de astăzi pe mâine, de mâine pe poimâine... și tot așa, până la sfârșitul vieții. Iar Sfinții Părinți spun: "Pornește astăzi înainte, pentru Domnul!"


Omul trebuie să se ostenească să aibă un duh plin de bucurie

Părintele Tadei: Se zice că trebuie să păstrăm cu orice preț pacea lăuntrică și să avem întotdeauna duh plin de bucurie. Întotdeauna. Cu orice preț să fim pururea bucuroși, pururea voioși. Dar, iată, și Sfântul Ioan din Kronștadt spune: Noi sântem precum vremea, vin furtuni, vânturi, fulgere, iar apoi strălucește soarele, și ne este bine. Așa și noi. Apoi iarăși vine furtuna, și iarăși soarele, și tot așa. Și mai spune: Pentru că avem și trup, noi și trupul acesta materialnic sântem înrâuriți de condițiile atmosferice. Când condițiile sânt bune și când presiunea atmosferică nu este mare, atunci este vreme bună, iar noi sântem veseli și bine dispuși. Iar când vremea este mohorâtă, și noi sântem abătuți.

Așa este! De aceea, trebuie să ne păstrăm cumpătarea (duhovnicescă). Chiar și atunci când este vreme mohorâtă să fim liniștiți cu duhul. Omul trebuie să se ostenească să fie întotdeauna, cu orice preț, într’o stare sufletească bună, să fie neîncetat cu duhul plin de bucurie, pentru că duhurile din văzduhuri vor să fim necontenit triști...