Cuvânt ținut de Starețul Tadei cu prilejul praznicului Adormirii Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, la 15 August 1984.


Părintele Tadei: Să mulțumim Domnului și Preasfintei Maici a lui Dumnezeu, căci bine a voit Domnul să preamărim această prăznuire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu - Adormirea - prin glasurile îngerești ale copiilor noștri, care cântă atât de frumos. Îmi amintește de zilele tinereții mele, înainte de război, când eram frate la mănăstirea Patriarhiei din Peci, marele lăcaș de închinare, Sionul nostru. La fiecare praznic, corul din Peci cânta la slujbă, la Sfânta Liturghie. Era un cor mixt, frumos organizat, și dirijorul era deosebit. Am ascultat multe coruri, și belgrădene, și din alte părți, dar corul acela din Peci era ceva aparte. Astăzi, când am rostit binecuvântarea (de început) - Binecuvântată este Împărăția - ei au răspuns: Amin. De îndată, aceasta m’a dus cu gândul la acele zile ale tinereții și mi-a atins ușor inima, căci atunci când cântarea de la strană este frumoasă, omul uită de toate grijile și de toate foloasele lumii acesteia, și se înalță în veșnicie cu Domnul, cu îngerii și sfinții, acolo unde este Patria noastră și unde este Împărăția noastră. Dacă Împărăția noastră ar fi de aici, din lumea aceasta, atunci am trăi veșnic în îndestulare, în pace și bucurii. Dar noi, aici pe pământ, sântem, cum se spune, în epitimie: trebuie să ne pregătim, să învățăm viețuirea cea cerească, să dobândim pacea lui Dumnezeu. Nimeni nu ne poate da aici pace, ci numai Dumnezeu, Cel ce dăruiește pace întregii făpturi și nouă - dacă o căutăm și dacă o dorim din inimă, dacă vrem să ne unim cu Dânsul. El voiește ca sufletul nostru să se unească cu Dânsul, cu Dumnezeul nostru, vrea ca dorirea și voința noastră să se unească cu voia Sa cea dumnezeiască, cu dorirea dumnezeiască, ca întreaga noastră făptură să se unească cu El - să simțim bucuria vieții. Dar noi ne cufundăm tot mai mult în viața acesta, și nu mai avem timp să ne gândim la sufletul nostru, la pacea lui lăuntrică - și ne stricăm neîncetat pacea lăuntrică.

Și iată, avem multe pilde de urmat. Domnul ne-a dat-o mai cu seamă pe Preasfânta Maică a lui Dumnezeu. El a binevoit ca după Înviere și după Înălțarea la cer să o lase pe Maica Preasfântă aici, ca mângâiere Sfinților Apostoli, ca bold al râvnei după Dumnezeu. Unul dintre Părinții noștri de Dumnezeu purtători, născut în Athena, Dionisie Areopaghitul, a dorit să o vadă pe Preasfânta Maică. Când a ajuns la Ierusalim, când l-au dus în odaia în care trăia Preasfânta Maică, în casa Sfântului Ioan Theologul, dintr’odată s’a slobozit de toate grijile și foloasele, și l-a cuprins o pace nespusă și o bucurie negrăită. Chiar el zugrăvește întâlnirea cu Maica Sfântă a lui Dumnezeu așa: "Dacă nu aș fi învățat, spune el, din tinerețe să-L cunosc pe Adevăratul Dumnezeu, pentru mine Preasfânta Maică ar fi fost Dumnezeu."

Vedeți cum din Maica Domnului izvorăște pace, liniște și bucurie? Așa a binevoit Dumnezeu, ca fiecare suflet ce se unește cu El să răspândească pace și bucurie. Iar pacea și bucuria dumnezeiască izvorăsc din suflete ca acestea, și ne simțim bine alături de ele. Vedeți, deci, ce înseamnă Împărăția Cerurilor. Împărăția Cerurilor este dreptate, pace și bucurie în Duhul Sfânt! Preasfânta Maică se roagă neîncetat pentru noi și este neîncetat lângă noi. Ori de câte ori o căutăm din inimă pe Preasfânta Maică, ea este nelipsită. Ea singură, după Domnul, este apărătoarea neamului nostru. O, câte biserici sânt închinate Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe fața pământului! Ce mulțime de izvoare tămăduitoare, la care oamenii dobândesc multă vindecare - acolo unde s’a arătat Maica Domnului și a binecuvântat acele izvoare spre vindecarea bolnavilor și a celor sănătoși! Ea este neîncetat și necontenit cu noi - dar noi o uităm.

Și, vedeți și voi, că aici, pe pământ, putem fi părăsiți și de rudele cele mai apropiate. Cu toți avem slăbiciunile noastre, și adesea îi vătămăm și pe cei din neamul nostru, ca să nu mai vorbim despre ceilalți. Iar aceștia pot, din pricina nestatorniciei noastre, să ne disprețuiască și să ne respingă, sau ne pot ierta - dar sânt, cu toate acestea, mâhniți. Însă Domnul și Preasfânta Sa Maică? O, cât de mult îi întristăm - prin nestatornicia noastră, aici pe pământ, în viață - pe Domnul și pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu... Dar atunci când cădem către Dânșii din inimă, ne iartă toate! Nu țin minte nici una din ticăloșiile noastre, din faptele netrebnice din viața noastră - iar viața ne este atunci ca și cum nu ar fi pe pământ.

Vedeți și singuri cât de iute trece viața. În anii tinereții nu putem primi cu ușurință acest lucru, dar când mai înaintăm în vârstă, înțelegem că a trecut mult, și puțin a mai rămas din viață. Și unde mergem după aceea, când vine sfârșitul vieții? Aici știm unde să ne ducem, dar ce va fi după aceea? Încotro mergem? Oare sântem pregătiți pentru Împărăția Cerurilor, pentru Patria noastră? Acolo intră numai cei smeriți, blânzi și curați cu inima. Și oare am purtat noi de grijă inimii noastre, care ne-a dat atâtea dureri în viață? Oare i-am zis acestei inimi a noastre: "Mi-ai adus destule dureri, smerește-te odată și fii inimă răbdătoare?"

Domnul ne-a spus că prin răbdare ne mântuim sufletul. În viața aceasta, după cum vedem, îi lovesc multe necazuri și pe cei dreptcredincioși, și pe cei necredincioși, și pe cei drepți, și pe cei ce păcătuiesc - toți trecem prin suferințe, și acestea sânt un mijloc de a învăța să biruim totul cu pace. Nu avem o putere a noastră, dar Domnul nostru are. Se cuvine să cădem către El din inimă, și ne va da putere să biruim totul cu pace, căci în viața aceasta se cuvine să ne ridicăm mai presus de toate lucrurile mărunte care tulbură pacea lăuntrică. Iar atenția noastră asupra acestui lucru este slabă. Pacea noastră lăuntrică este atât de tulburată de nedreptățile pe care le vedem pretutindeni și în tot locul; adesea, la necaz, noi înșine săvârșim nedreptăți. Credem că săvârșim un lucru drept, pe când, de fapt, el se vădește a nu fi drept - nu sântem pe calea cea dreaptă. Se cuvine ca aceia ce sânt uniți cu Domnul să biruiască cu pace toate aceste întâmplări ale vieții ce ne distrug pacea lăuntrică, se cuvine ca neliniștea cea de dinafară să nu mai pătrundă în noi, ci să avem neîncetat pace lăuntrică.

Domnul se află în centrul vieții fiecăruia. El este în inima noastră, indiferent dacă Îl cinstim sau nu. El nu se îndepărtează de noi, căci este Dătător de viață și dăruiește viață tuturor făpturilor. Însă noi l-am îngropat cu grijile și zbuciumul lumii acesteia, care nimicesc pacea și, de aceea, nu avem odihnă și liniște. Aici, pe pământ, nu ne poate da nimeni tihnă lăuntrică - căci nici bogăția, nici slava, nici cinstea, nici rangul, nici rudele noastre, nici semenii noștri nu ne pot da această pace lăuntrică nezdruncinată. Singurul Dătător de viață și Dătător al păcii și bucuriei este Dumnezeu. El dăruiește tihnă, liniște și bucurie îngerilor, sfinților, nouă pe pământ și întregii făpturi. De aceea, vai mie! se cuvine a cădea către Domnul, avem nevoie de pocăință!

Iar pocăința, ce înseamnă pocăința? Pocăința este schimbarea vieții, părăsirea omului vechi, cu toate relele lui obiceiuri, și întoarcerea spre Dumnezeu, Adevărul. Pocăința înseamnă să avem pace, liniște, să fim buni și blânzi. Vedeți singuri cât este de plăcut, și în societate și pretutindeni, atunci când printre noi se află un suflet blând și pașnic. Iar sufletul neliniștit își dă singur neliniște, iar neliniștea lui răzbate și în jur, stricând și starea noastră din pricina zbuciumului său, deoarece nu sântem uniți cu Domnul, prin rugăciune neîncetată. De aceea ni se tulbură și pacea lăuntrică. Dar avem pace atunci când sântem cu Domnul și cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea ne ajută întotdeauna când o chemăm. Iată reazemul nostru, care nu se schimbă, care este același în veci, care nu se va depărta de la noi, care va fi cu noi în veac!

Dar noi, aici pe pământ, căutăm necontenit un astfel de sprijin, care să rămână neschimbat, pe care nu-l putem afla nici în rudele noastre cele mai apropiate, nici în bogăție, nici în slavă, nici în cinste, nici în altceva. Toate acestea ne pot părăsi, dar Domnul și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu ne vor lăsa nicicând.

De aceea, vai mie! preaslăvind în ziua aceasta pe mărita Născătoare de Dumnezeu, să ne deprindem cu viața cea cerească, să deprindem a tinde neîncetat cu inima către Dumnezeu, așa cum tind îngerii. Să tindem spre Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, căci ea este mare apărătoare și mare rugătoare pentru noi înaintea lui Dumnezeu, înaintea Fiului ei, pentru noi, neputincioșii. Ori de câte ori cădem către ea din inimă, ne este aproape ca să ne ajute. Cât de multe locuri de pe întregul pământ și câte inimi întristate nu a mângâiat ea, câte suflete nu a scos din iad la Rai, în Împărăția Cerurilor! Și, de aceea, vai mie! în viața aceasta scurtă, aici pe pământ, să ne deprindem cu viețuirea cea cerească - încă de aici, de pe pământ! Iar viața cea cerească este pacea și bucuria în Duhul Sfânt. Aceasta înseamnă să învățăm a fi pașnici și liniștiți. Să ne smerim inima, care mult se vatămă, această așa-zisă demnitate a noastră - căci nu putem intra mândri în Împărăția Cerurilor, când primim în inimă toate ocările de la aproapele. Să învățăm în viața de zi cu zi - pentru că zi de zi avem griji, greutăți și jigniri - să primim ocările, căci cine știe ce ne mai așteaptă până la sfârșitul vieții și prin ce vom mai trece? Dar Domnul este milostiv față de noi și ne ascunde viitorul. Altminteri, nici unul dintre noi nu ar putea îndura dacă i s’ar descoperi viitorul vieții sale. Căci trecem prin felurite necazuri și greutăți, și învățăm din aceste necazuri și suferințe să ne înălțăm mai presus de greutățile și neînțelegerile care tulbură pacea lăuntrică. Ne deprindem a dobândi pacea dumnezeiască, bucuria dumnezeiască pe care o au îngerii și sfinții. Căci Împărăția Cerurilor se câștigă încă de aici, de pe pământ.

Iar noi sântem când în Rai, când în iad... Vedeți și singuri aceasta, și încercați. Când avem gânduri bune, pașnice și liniștite, care iartă toată ocara - iată pacea noastră dumnezeiască, și bucuria, și liniștea! Iar când ne mâniem din pricina ocărilor ce ni se aduc, iată iadul nostru - totul se strică în noi, nu avem dorință de viață! Vedeți cât de înfricoșat lucru este să trăiești în iad! Iar aici, pe pământ, putem gusta și viața din Rai, și viața din iad. Ar trebui să alegem ceea ce ne aduce pace, să alegem Împărăția Cerurilor. Toți doresc aceasta - fiecare dintre noi, fără deosebire, fie că avem o viață bună, fie rea. Toți năzuim spre bine și pace, spre dragostea negrăită ce nu se schimbă, iar acestea toate sânt numai de la Dumnezeu. El este singurul Care nu se schimbă. El este neschimbat în veac și este limanul întregii făpturi, și veșnic ne așteaptă pe noi, copiii Săi, să ne întoarcem în sânul Lui - însă noi fugim necontenit de Dânsul. El vrea să ne dea pace, și bucurie, și mângâiere, să simțim bucuria vieții, iar noi ne încărcăm mereu cu grijile lumii acesteia.

Păcătuim mult în viața noastră, încă de la început. Iar Domnul ne-a spus să păzim binele, căci nu vom avea o viață bună aici pe pământ, și prin multe necazuri și multe dureri ale inimii vom trece, până ce ne vom smeri și vom înțelege încălcarea noastră. Căci Domnul a zis: "Cinstește pre tatăl și pre maica ta, ca să fie ție bine și să trăiești mult pre pământul cel bun, care Domnul Dumnezeu ți-l dă ție." /Ieș. 20:12/ Aceasta este Legea. Domnul ne-a arătat El Însuși, prin pilda Sa, atunci când, la sfârșit, jertfindu-se pentru noi pe Cruce, s’a îngrijit în ultima clipă de Maica Sa, care era de față. I-a spus Maicii Sale: "Femeie, iată Fiul tău! și i l-a arătat pe cel mai iubit dintre ucenicii Săi, Ioan, iar acestuia i-a spus: Iată maica ta!" /In 19:26-27/ În limba aramaică vorbită la vremea Sa de Mântuitorul, a-i spune cuiva "femeie" înseamnă a folosi un cuvânt mai înalt decât "mamă" - dar pe acestea nimeni nu a știut să ni le lămurească, și zicem în cugetul nostru: cum de-a putut Domnul săi spună Maicii Sale "Femeie"? Sau, când Domnul se afla la nunta din Cana Galileii, când L-a rugat Preasfânta Maică, zicând: "Vin nu au," El a grăit: "Ce este Mie și ție, femeie? Încă nu a venit ceasul Meu!" /In. 2:3-4/ În limbajul nostru de astăzi, când spunem cuiva "femeie," este ceva oarecum necuviincios, însă în aramaică, când spunem "femeie," este ceva mai înalt decât "mamă"! Și Domnul, în ultimul ceas, s’a îngrijit de Maica Sa. Vedeți? Iar noi cum ne purtăm cu părinții noștri? Să nu dea Domnul să mai continuăm în felul acesta cu părinții noștri! Încă din copilărie nu-i respectăm pe tatăl și pe mama noastră, și vrem să ne fie bine pe pământ. Dar oare cum ne poate fi bine, dacă noi, încă din copilărie, săvârșim păcate? Legea lumească pedepsește orice fărădelege - cu atât mai mult Legea Cerească, Cuvântul lui Dumnezeu, Legea lui Dumnezeu, ce rămâne neschimbată, ce rămâne veșnic aceeași, căci ce este Cuvântul lui Dumnezeu? Duh și Viață.

Noi sântem copiii părinților care au căzut în păcatul neascultării. Când neascultarea s’a sălășluit în strămoșii noștri, Adam și Eva, firea noastră s’a schimbat dintr’odată, s’a făcut stricăcioasă, rău mirositoare, netrainică și muritoare. A intrat în noi moartea, căci strămoșii noștri erau, înainte de cădere, nemuritori. Și numai Dumnezeu, Cel ce ne-a făcut, ne poate aduce în starea cea dintâi, să fim așa cum ne-a zidit. De aceea, El, Care este tot dragoste, a binevoit să se nască din pântecele Preasfintei Născătoare, ca prunc, în mijlocul nostru, și să trăiască treizeci și trei de ani printre noi ca să ne arate Adevărul - căci Singur El este Dragostea. Iar noi trebuie să urmăm pilda Domnului nostru, a Preasfintei Născătoare, a Apostolilor și Sfinților, să ne înnoim viața, să ne pocăim, să părăsim viața noastră cea veche, cu relele ei obiceiuri, să ne străduim a fi ascultători. Dacă ne-am supărat cu cineva - părinți, frați, aproapele nostru - să iertăm din inimă și, atunci când vom fi iertat din inimă, Domnul o va ști. Nu trebuie să iertăm numai prin cuvinte, căci este doar ceva părelnic. Domnul vrea să iertăm oricărui suflet din inimă - și, atunci, sufletul acela o va simți. Nu este nevoie să-i spunem nici un cuvânt, el va simți că l-am iertat cu adevărat.

De ce simte? Cum simte? Pentru că noi, oamenii, sântem o putere înțelegătoare, un "aparat gânditor". Sântem legați unii de alții prin gânduri. Când ne gândim la o persoană, în clipa aceea ea primește gândurile noastre, dar noi sântem împrăștiați în cuget, dezbinați și nu putem înțelege cine ne trimite gândurile și ce anume ne trimite. Însă sufletul ce s’a unit în cuget cu Domnul și pe care Domnul l-a slobozit de risipire știe care gânduri vin de la El, care vin de la vrăjmași și care de la prieteni. De aceea se ivesc în noi gânduri și simțăminte ale celor apropiați. De aceea, vă zic, dacă iertăm din inimă, sufletul pe care l-am iertat va simți de îndată și i se va ușura povara!

Așa vom putea deprinde viețuirea cerească, vom putea câștiga pacea lăuntrică. Dar lumea nu ne poate da pacea lăuntrică, ci numai Dumnezeu. De aceea, să cădem din inimă la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, ca să mijlocească pentru noi la Domnul spre a ne da putere, a ne așeza cu îngerii și sfinții, și a-L slăvi pe Dumnezeu, în vecii vecilor. Amin.


Despre apropierea de Sfânta Împărtășanie

Părintele Tadei: Cine s’a pregătit să primească Sfânta Împărtășanie să se apropie cu luare-aminte. Vă voi zice doar ce spune Sfânta Biserică, prin Legea Sa, adică prin pravilele canonice ale Sfinților Părinți despre cei ce sânt opriți o vreme de la Sfânta Împărtășanie. Biserica îi îndepărtează de la Sfânta Împărtășanie, atâta timp cât nu se pocăiesc, pe cei ce au săvârșit ucidere cu vrere. De asemenea, sânt opriți de la Sfânta Împărtășanie toți cei ce se îndeletnicesc cu vrăjitoria sau care au mers la vrăjitori, câtă vreme nu se pocăiesc. Și cât timp nu se pocăiesc, toate acele femei ce au făcut avort - căci acesta este un foarte mare păcat, strigător înaintea lui Dumnezeu, și din această pricina suferă mult neamul nostru! - pe acestea Biserica le oprește de la Sfânta Împărtășanie, precum și pe cei ce nu s’au împăcat cu semenii lor, care își urăsc aproapele, care nu pot ierta din inimă. Și pe aceștia Domnul îi oprește de la Sfânta Împărtășanie, căci cu toții sântem zidirea mâinilor Domnului, sântem ai Săi, iar El vrea - dacă dorim a fi veșnic cu Dânsul - să iertăm din inimă tuturor oamenilor.

Și astfel, vai mie! cu inimă împăcată, cu simțiri neîntinate și cuget curat să vă apropiați de Domnul, să primiți Preacinstitul Trup și Sânge al Domnului. Căci vedeți cum a binevoit Domnul să ne înrudim cu El, nu numai după suflet, ci și după trup? Vedeți, noi ne înrudim cu El și după duh, și după suflet, și după trup. El a binevoit să ni se dea pe Sine. Vedeți cum ni se dă El fără preget? Ni se dă întreg. Ne dă Preacinstitul Său Trup și Sânge, ca să avem viață veșnică împreună cu El și în părtășie cu El - de aceea trebuie să căutați a avea inimă curată, a vă asemăna îngerilor și sfinților. De aceea trebuie să iertăm acum fiecăruia din inimă, căci toți sânt ai Domnului. Nu trebuie să avem nici un gând de întristare, ci să primim pe Domnul. Dacă Îl primim pe Domnul cu ură față de aproapele, primim în noi osândă, și nu mântuire. Așadar, vai mie! fiecare să se cerceteze, și astfel să se apropie de Sfântul Potir.


Trebuie să ne împăcăm cu Tatăl Cel Ceresc

Părintele Tadei: Totul este chin al sufletului, totul este necaz! Și vedeți și voi înșivă cum, acum, când sălășluiți în pace, vă este bine - dar pacea aceasta, aici, pe pământ, nu este trainică, ci vremelnică. Grabnic se nimicește și se tulbură această pace. De aceea trebuie să fim în legătură cu Viața, cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu. Necontenit, neîntrerupt. Îndată ce starea sufletului s’a stricat, îndată să căutăm ajutor de la Domnul. Așa cum un copil mic care, de cum s’a despărțit de mama lui și începe să plângă după ea, nu va rămâne singur niciodată, la fel și sufletul nostru, dacă este depărtat de la Domnul, suferă mult în viață. Iar atunci când este unit cu Domnul, oricâte i-ar fi greutățile, totul îi este ușor. Trece peste toate, căci simte bucurie, bucurie și pace dumnezeiască, simte că trebuie să treacă prin focul și apa lumii acesteia ca să biruie totul, să se ridice mai presus de lucrurile mărunte ce îl chinuie. Și mai cu seamă ne muncesc gândurile. Atunci le săvârșim pe toate cu fapta, dar tot nu avem pace, tot ne mustră conștiința. Iar mustrarea conștiinței este Judecata lui Dumnezeu în noi. De aceea trebuie să ne împăcăm cu Părintele cel Ceresc, să cădem din inimă către Dânsul ca să ne ierte și să ne dăruiască harul Său, puterea Sa dumnezeiască, să fim veșnic în pace și bucurie, precum sânt îngerii și sfinții. Amin.


Care este viteza duhului

Părintele Tadei: Un cuvios, căruia i s’a arătat Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, a dorit să știe care este iuțimea duhului. Și a zis: "Când căutăm ajutor, adesea îl primim în acea clipă, mai cu seamă când sântem într’o stare grea, într’o împrejurare de viață și de moarte - în clipa aceea dobândim ajutor, însă doar dacă omul se roagă din inimă." Iar Preasfânta Născătoare i-a răspuns că duhul se mișcă precum gândul (și mai iute), iar gândul are doar jumătate din iuțimea duhului. Gândul se mută de îndată, indiferent de depărtare. Nici nu gândește omul, și ajutorul a și venit. Este o viteză de neînchipuit. Mintea omenească trece, dintr’odată, prin veșnicie.


Cugetul dumnezeiesc înfăptuit în timp și loc

Părintele Tadei: Tot ceea ce vedem cu ochii - și în depărtare, și în apropiere - totul este Cuvântul lui Dumnezeu înfăptuit, Cugetul dumnezeiesc înfăptuit în timp și loc. Și cursul acesta al vieții curge astfel, de la Facerea Lumii până în ziua Înfricoșatei Judecăți. În ziua aceea, se va împlini dreptatea și fiecare va primi după săvârșirile sale. Atunci Domnul va zice: "Iată toate cele vechi au trecut, pe toate le înnoim, cer nou și pământ nou." /Apoc. 21:1/


Fără Dumnezeu nu există viață, căci Dumnezeu este Dragoste

Părintele Tadei: Cu adevărat, noi, oamenii, când ne rugăm, săvârșim pravila fără lucrarea întregii noastre ființe. Și această pravilă este pentru noi doar de formă. Așadar, din punctul nostru de vedere sântem împrăștiați și, probabil, aceea nu este (o rugăciune) în duh și în adevăr - ne rugăm cu trupul și cu buzele, și rostim cuvintele, dar ființa noastră este, de fapt, în altă parte. Atenția s’a abătut cu totul pe alt plan, nu stă la cuvintele rugăciunii pe care o rostim. De aceea Sfinții Părinți spun că înaintea rugăciunii trebuie să stea de strajă purtarea de grijă a omului. Când ne rugăm fără atenție, atuncea nu ne rugăm nici în adevăr, nici în duh, nici cu gândul nu ne rugăm. Dar când sântem atenți și știm ce cerem când ne rugăm, atunci atenția în noi este adunată asupra cuvintelor pe care le rostim, asupra a ceea ce cerem.

Când cerem unui om să facă pentru noi ceva, și știm că este puternic și poate să facă acel lucru, i ne adresăm, cum s’ar zice, cu întreaga ființă și-l rugăm: "Fă-mi asta, și asta. Știu că ai puterea să faci asta." Așadar, atunci avem deplină încredere în el și îl rugăm. Însă adesea ne rugăm lui Dumnezeu fără atenție, de formă, și socotim că ne-am rugat - dar, de fapt, nici nu am fost prezenți în rugăciune, ci am avut vreo socoteală în minte (poate ne-a ocărât cineva, și cugetăm la asta; sau avem vreun plan al nostru de lucru și îl săvârșim în gând; sau citim ceva... doar că nu sântem prezenți în rugăciune). De aceea a zis Domnul că "Duh este Dumnezeu, și cei ce se închină lui, în duh și adevăr trebuie a se închina." /In 4:24/ Prin urmare, trebuie să fie prezent duhul.


Despre dragostea dumnezeiască și dragostea omenească

Părintele Tadei: Dumnezeu este dragoste, și dacă în viața noastră ne folosim de Dumnezeu, după cum spun Sfinții Părinți, atunci înseamnă că ne folosim de dragoste. Dacă socotim și știm că El este pretutindenea, dacă sântem uniți în inimă cu Dânsul, ne va învăța cum să-l iubim pe aproapele nostru. Căci noi nu știm nici cum să Îl iubim pe Domnul, nici pe aproapele. În dragostea cea dumnezeiască sădită în noi de Domnul se amestecă adesea și duhurile din văzduhuri, ca să ne abată cu totul de la calea cea dreaptă a dragostei curate și drepte. De fapt, această înfățișare a lor este o mreajă de simțiri trupești și simțăminte ale lumii acesteia, de desfătări pământești - este o înrobire.

Adeseori se întâmplă ca un om, fie în tinerețe, fie la bătrânețe, să se îndrăgostească de o ființă vie sau de un obiect, de-o fire moartă. Unul se îndrăgostește de aur, încât nu poate cu nici un chip să se despartă de el sau de bogăția sa, de casă, de avere - și, astfel, e înrobit. Iar dacă cineva l-ar smulge din acestea, ar fi pe deplin deznădăjduit. Adeseori se întâmplă ca duhurile din văzduhuri să îl împingă pe om într’o situație în care, în deznădejdea de pe urmă, să își ia viața. Oare aceasta este dragoste? În dragostea noastră, care este sădită în noi de Domnul, se amestecă și duhurile din văzduhuri. Și această dragoste este una fără judecată, pe când dragostea dumnezeiască este nemărginită. Ea nu face deosebiri, este foarte îngăduitoare - ceea ce spune și Sfântul Apostol Pavel: "(Îmbrăcați-vă întru) dragoste, carea este legătura desăvârșirii." /Col. 3:14/ Căci Dumnezeu este Ființă desăvârșită, lipsită de neajunsuri. De aceea, când răsare în noi dragostea dumnezeiască, în deplinătatea harului, atunci cuprindem nu numai întreaga lume, ci chiar întregul Cosmos. Așadar, Domnul este în noi - și Dumnezeu este prezent în tot locul, cuprinzându-le pe toate. Prin urmare, se arată atunci în noi dragostea dumnezeiască cea atotcuprinzătoare. Atunci nu mai facem deosebiri. Toți ne sânt rude, pe toți îi vedem buni, iar pe noi ne socotim a fi cei mai răi, slugi ale întregii Zidiri.

Vedeți, în această dragoste dumnezeiască omul se smerește atât de mult, sufletul ajunge la o stare înaltă de smerenie - iar smerenia este desăvârșirea vieții Creștine. Desăvârșirea vieții Creștine se atinge nu în învierea morților, nu în facerea de minuni, ci în smerenia deplină. Iar când ne luminează harul Sfântului Duh, în plinătatea iubirii dumnezeiești, atunci noi - cu alte cuvinte - dorim la toți să slujim, să le fie bine tuturor (și pe cea mai măruntă furnică, când vedem că ceva o chinuie, dorim să o ajutăm cumva)! Deci dragostea e jertfă. Dragostea se jertfește pentru aproapele.


Despre citirea Vechiului Testament

Părintele Tadei: Înțelepciunea lui Solomon trebuie totuși citită abia mai târziu, ca să poată fi înțeleasă după cum se cuvine. În Înțelepciunea lui Solomon există lucruri care trebuie tâlcuite mai adânc. Cântarea Cântărilor ne înfățișează înțelepciunea, dar ea este înfățișată astfel încât cel neînvățat o poate înțelege literal și se poate sminti, mai cu seamă în anii tinereții. Pentru că acolo sânt multe lucruri din pricina cărora cei neînvățați se pot ispiti.

Suferința vine din depărtarea de Dumnezeu, suferința ființelor înțelegătoare izvorăște din faptul că s’au depărtat de Dumnezeu - de Izvorul și Centrul vieții înseși. Dacă ne îndepărtăm de viață, bineînțeles că suferim.


Să încredințați toate grijile voastre Domnului

Părintele Tadei: Când vorbim cu semenii noștri și aceștia ne împărtășesc poverile lor, dacă avem dragoste, atunci ascultăm cu atenție istorisirea greutăților lor și ne facem părtași la suferințele și patimile lor - căci sântem plăsmuiți de Dumnezeu, din dragoste - și ne facem o revărsare a dragostei lui Dumnezeu. Dar și mai mult ne împovărăm atunci când sântem încărcați de griji, neliniști și slăbiciuni. Iar de această îngreunare trebuie să ne despovărăm singuri mai apoi, dar numai Domnul ne poate ușura! Căci El este Cel ce poartă toate slăbiciunile și neputințele noastre. De aceea este nevoie să cădem la Dânsul, să fim neîntrerupt în rugăciune cu Domnul - atunci va veni ușurarea. Și ne vom slobozi, nu vom mai purta cu noi grijile aproapelui nostru, căci le-am încredințat pe toate lui Dumnezeu. El este purtătorul tuturor grijilor noastre.

Dacă avem grija acestor greutăți ale lor, începem și noi să cugetăm neîncetat la ele. Din clipa în care am cugetat la acestea, ne-am și împovărat cugetul.

Dacă îl ascultăm pe aproapele nostru, dar nu participăm cu atenție, ne va fi probabil cu neputință să îi răspundem, să-i dăm un răspuns mângâietor sau de îmbărbătare... atunci sântem absenți. El ne povestește, dar noi nu luăm parte la necazurile lui, ci rămânem cu gândurile și dorințele noastre. Iar dacă participăm, purtăm atunci și povara noastră, și a lor.


Trebuie să ne întoarcem către Dumnezeu atunci când avem cugetul împovărat

Părintele Tadei: Dacă nu mai putem îndura, trebuie de îndată să ne rugăm lui Dumnezeu: "Doamne, nu pot purta nici neputințele mele, peste măsură m’am împovărat, iar acum m’ai încărcat și cu ale acelora, și cu ale acestora. Nu știu cum să o scot la capăt cu sarcinile mele. Singur nu pot a le plini și, gândind că nici nu am dorit s’o fac, mă îngreuiez și mai mult cu aceste cugete. Am dorință, de pildă, să ajut, dar nu am putință; pe alții, însă, socot că nu am dorit a-i ajuta - și atunci mă împovărez și mai mult pe sinemi." Iar când ne rugăm Domnului din toată inima, și ne încredințăm Lui, vom fi despovărați, împreună cu toate grijile noastre și ale semenilor - cu alte cuvinte, ni se vor dezlega hamurile care ne țineau. Mai înainte eram cu cugetul legat, iar acum, că ne-am slobozit, am pus toate la picioarele Domnului, ca să le dezlege El. Dacă nu ne vom deprinde să facem astfel, zi de zi ne vom îngreuia tot mai mult și mai mult, vom fi mereu tot mai împovărați. Iar într’o bună zi nu vom mai putea vorbi deloc cu semenul nostru. De ce? Vom fi stresați, vom spune: "Te rog, lasă-mă în pace, nu pot nici greutățile mele să le duc - cu atât mai puțin vreuna din grijile tale." De aceea, este nevoie să învățăm a ne odihni cugetul. Când sântem împovărați, trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, să-i încredințăm Domnului toate grijile noastre și ale semenilor noștri. Toate problemele mele și problemele tuturor semenilor mei, care sânt mâhniți pentru ceva, pentru slăbiciunile lor - pe toate le încredințez Domnului și Maicii Preasfinte, ca să le dezlege. Iar Domnul și Maica Preasfântă le dezleagă. Eu ce-aș putea face, când pe mine însumi nu mă pot liniști? Cum să-l ajut atunci pe un altul?


Când gândurile noastre se liniștesc, și trupul se odihnește

Părintele Tadei: Când aproapele ni se plânge din pricina neputințelor sale, luăm parte la ele - dar dacă nu știm să ne liniștim (iar aceasta înseamnă să-i încredințăm Domnului neputințele și slăbiciunile noastre și ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară și sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noștri. Atunci, în chip firesc, și în societate, și la locul de muncă, și în familie, pretutindenea - viața devine chinuitoare. Nervii ne sânt încordați peste măsură, iar noi nu sântem deprinși să ne liniștim (sufletește). Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniștesc, și trupul se odihnește.


Inima să fie în liniște

Părintele Tadei: Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredințăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniștiți și în pace, fără vreun gând. Așadar, inima să fie în liniștire. Sfinții Părinți spun: "Să ne adunăm mintea în inimă." Și acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinții, lucrare - căci mintea se află neîncetat în mișcare și caută lucrare - să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minții să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, și să fie neîncetat în părtășie cu Dânsul.


Sântem ființe gânditoare, făcute pentru povara unei singure zile

Părintele Tadei: Domnul este singurul care poartă toate grijile noastre, toate greutățile noastre, tot zbuciumul, toate slăbiciunile și neputințele, trupești și sufletești. El este Cel ce le poate duce pe toate, căci este tare și atotputernic - cu alte cuvinte, toate câte s’au adunat grămadă asupra noastră și le purtăm în cuget trebuie să le predăm Domnului și să ne despovărăm. Să ne predăm prin rugăciune. Acesta-i țelul rugăciunii - să ne unim cu Domnul și să nu ne grijim pentru ziua de mâine, așa cum spune El: "Ajunge zilei răutatea ei." /Mt. 6:34/ Așadar, să nu ne îngrijim pentru ziua de mâine. Dar noi ne îngrijim mult nu numai pentru ziua de mâine, ci și mai departe, și astfel ne îngreunăm. Însă sântem ființe gânditoare, făcute pentru povara unei singure zile. Iar noi ne împovărăm mult mai mult, și de aceea și suferim, și pentru aceasta ne și chinuim. Nu vrem să ascultăm, nu sântem ascultători. Dacă am asculta de Domnul... căci Domnul spune: "Ci luați aminte de sinevă, ca nu cumva să se îngreuieze inimile voastre cu sațiul mâncării și cu beția și cu grijile vieții." /Lc. 21:34/ Iar noi ne îngreuiem întotdeauna, neîncetat, nu numai cu mâncare și băutură, ci și cu griji. Împovărăm și trupul, și sufletul. Mâncarea și băutura îngreuiază trupul: când mâncăm și bem mai mult decât avem nevoie, organismul se face greoi și nervii sânt încordați, pentru că trebuie să mistuie tot; organismul lucrează și este îngreunat. Iar când ne împovărăm peste măsură și în cuget, cu gândurile, atunci îngreuierea și suferința sânt îndoite. De aceea avem trebuință de rugăciune neîncetată.

Dumnezeu nu are nevoie de rugăciunile noastre, ele ne sânt nouă de folos. Când ne rugăm Domnului, de fapt, noi Îl căutăm și vorbim așa cum o facem cu semenii noștri. Iar Domnul este Părintele nostru. Nu se află nimeni, aici pe pământ, atât de apropiat nouă, care să ne înțeleagă și să ne primească așa cum îngăduie Domnul. Cât de nespusă este dragostea Sa, ce nu poate fi zugrăvită, nici pricepută! Sântem prea mici pentru a înțelege adâncul dragostei lui Dumnezeu. Cu câtă milosârdie se poartă cu noi, nici nu putem pricepe! Domnul se dăruiește întreg, fără rezerve, iar noi nu înțelegem defel aceasta.