1. Dumnezeul nostru a venit aici, printre noi, ca să aducă la starea cea dintru început pe cei ce i-a zidit. El a făcut totul ca omul să-L înțeleagă. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc și într’alt chip, dar, când omul a căzut, întregul lui "aparat cugetător" lăuntric s’a zdruncinat și l-a făcut neputincios înspre bine. Omul a căzut sub puterea duhurilor viclene, de bunăvoie s’a predat puterii lor și s’a lăsat înrobit de ele.

2. Răul nu a fost plăsmuit de Dumnezeu. Răul este de la duhurile înțelegătoare, gânditoare, ce au căzut de la dragostea lui Dumnezeu, care s’au întors spre ele însele, rămânând nesupuse, și care au început să cugete la propria înțelepciune; dar, oricât de mult s’ar trudi orice putere cugetătoare neunită cu Izvorul vieții să săvârșească și să grăiască ceva bun, tot ce va face este presărat cu duhoarea iadului, căci singur Dumnezeu este Izvorul păcii și al bucuriei, al dragostei, al dreptății și al bunătății.

3. Toate ființele zidite sânt mărginite, iar ceea ce este mărginit nu este desăvârșit; ci ființelor zidite le este dat să se desăvârșească.

4. Însă ființele zidite au căzut. Mai întâi, unii îngeri nu și-au păzit vrednicia, iar apoi, din zavistia acestor duhuri viclene, au căzut și strămoșii noștri Adam și Eva. Astfel, s’a aninat și întru noi această însușire - pizma cea drăcească. Pizma nu se dă în lături de la nimic. Chiar și lui Dumnezeu în față îi grăiește potrivnic, totdeauna și în tot locul.

5. Ce face pizma? Duhul diavolesc, pizma, duce mereu și fără încetare război împotriva dreptății, împotriva lui Dumnezeu. Dumnezeu este dragoste desăvârșită, iar pizma nu rabdă ca cineva să-i facă vreun bine aproapelui său. Iar când Domnul, Care este dragoste desăvârșită, a tămăduit-o pe femeia cea bătrână, bolnavă, gârbovă de 18 ani, de îndată s’a ivit și cel viclean și a început războiul, căci pizma nu rabdă să vadă cum se face bine cuiva. Pizma neîncetat zavistuiește, pe toți și în toate.

6. Unul dintre Părinții de Dumnezeu purtători, Cuviosul Nil Izvorâtorul de Mir (care s’a arătat lui Theofan Monahul, ce a viețuit în veacul al XVIII-lea într’o peșteră) ne-a deslușit multe din tainele Împărăției Cerurilor. El spune că pizma este pecetea antihristului în inima omului. Vedeți, ce înfricoșat lucru! Iar noi îl pizmuim pe aproapele nostru atât de des, chiar și pe rudele noastre le pizmuim pentru ceva, și nu purtăm de grijă să ne tămăduim (de pizmă), să ne venim în fire.

7. Dumnezeul nostru, Iisus Hristos, este Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit. Ca Dumnezeu desăvârșit, El cuprinde toate cu dragoste, cu dragostea Sa nesfârșită. Ca om desăvârșit, este iubitor cu fiecare suflet ce se apropie de El. Nouă, totuși, această dragoste a lui Dumnezeu ni se pare cumva îndepărtată, ni se pare că Dumnezeu este foarte departe de noi. De fapt, noi ne depărtăm (de Dumnezeu). El nu se poate despărți de noi, căci El este viața. El este Dragostea deplină. O, oare când vom avea și noi față de Dânsul aceeași dragoste, oare când ne vom apropia de Dânsul ca de un prieten adevărat? Însă noi nu ne apropiem de El astfel, ci stingheriți, parcă cu răceală; și când ne rugăm, și când facem un bine, sântem parcă peste măsură de formali. Iar El vrea să fim firești. Ne-a arătat acesta prin felul în care a trăit printre noi: simplu, smerit și blând. Trebuie să ne apropiem de Domnul așa cum ne-a făcut; simpli, ca niște copii nevinovați trebuie să ne apropiem de Dânsul.

8. Domnului îi sânt dragi lucrurile bune pe care le săvârșim. Milostenia și tot ceea ce facem pentru mântuirea noastră, spre folosul semenilor noștri și al Bisericii, toate sânt plăcute Domnului. Dar cea mai dragă și mai plăcută Domnului este dragostea curată, simplă și copilărească, ce se lipește de inima Sa. Iată ce-i este cel mai drag și ce vrea El de la noi! Fiecare suflet o poate face. Și cel bogat, și cel sărac, și cel bătrân, și cel tânăr...

9. Parcă mă întorc mereu la această temă, o repet neîncetat: să învățăm cum să ne apropiem de Părintele nostru (Ceresc), cum să ne apropiem de El cu inima și cu întreaga noastră ființă, cum să Îl îndrăgim precum îngerii și sfinții. Căci sântem foarte întinați și necurați. Dumnezeu, atunci când ne apropiem din inimă de Dânsul, nu caută la întinăciunea și necurăția noastră, ci ne primește de îndată. Când greșim cu ceva față de Părintele nostru, să ne apropiem de Dânsul din inimă, căci El ne iartă toate, ca și cum nu ar fi existat.

10. Domnul nostru este nemărginit în dragostea Sa cea negrăită. Ar trebui să ne apropiem de Dânsul sincer și neîncetat să fim cu Dânsul, căci El totdeauna este cu noi. El ne însuflețește viața, și vrea să Îl înțelegem și să-L pricepem. Întreaga Sa viață pământească a fost firească, pentru ca omul să o poată înțelege. El a spus despre Sine că este Dragoste, ne-a lămurit că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său cel Unul Născut L-a dat pentru mântuirea omului. Ne-a descoperit taine. Ne-a descoperit multe. Ne-a ridicat mai presus de toată zidirea Sa. Firea omenească, ridicată mai presus de toate făpturile, intră în taina Sfintei și de viață dătătoarei Treimi.

11. Dar ce-am putea noi, ca oameni, să ne dorim mai mult, decât să fim una cu Dumnezeul nostru, cu Părintele nostru? Pentru aceasta, ar trebui, în scurta noastră viață de aici, să învățăm cum să ne apropiem de El. Dar nu avem putere de la noi înșine - trebuie să ne apropiem de El precum copiii simpli și nevinovați, din inimă, să-L rugăm să ne învețe cum să fim buni, cum să-L iubim cu tărie, așa cum Îl iubesc Maica Preasfântă, îngerii și sfinții.

12. Domnul nu ne va lăsa așa, orfani, dacă Îi sântem mereu aproape, din adâncul inimii. El așteaptă ca inima noastră, sufletul nostru, să se aprindă și mai puternic în poftirea și dorirea după Dânsul. Să ne învrednicim a nu cădea niciodată de la El și din dragostea Sa!

13. Adesea, aici, pe fața pământului, se abat asupră-ne multe necazuri și greutăți. Toate acestea se întâmplă pentru că încă nu ne-am smerit. Când sufletul se smerește și se supune voii lui Dumnezeu, atunci încetează și suferințele, și necazurile. Căci atunci și suferințele, și pătimirile se fac dragi inimii și sufletului. Căpătăm atunci o cu totul altă înțelegere a vieții. Nu mai cugetăm după înțelepciunea veacului acestuia, așa cum face lumea. Le înțelegem pe toate altfel. Tot ceea ce privim este parcă strălucitor, totul este mângâietor. Toate ne sânt bune, pentru că toate sânt dragi lui Dumnezeu. Sântem Zidirea Sa, și tot ceea ce a fost zidit este al Său. Și El a zidit acestea pentru Sine, ca să fim părtași la dragostea Sa dumnezeiască, la pacea și bucuria cea dumnezeiască.

14. Iată, vai mie! după cum vedeți, trebuie să ne tămăduim. Să nu primim pizma în inimă, căci se năruie pacea lăuntrică și liniștea sufletului. Sântem, de pildă, liniștiți și plini de pace, și vine la noi un prieten ce ne povestește despre cineva, care ne-a făcut odată mult rău, că acum a ajuns bine - și, deoarece nu l-am iertat, de îndată se ivește în noi duhul pizmei. Iată cum nu purtăm de grijă! Se cuvine să fim neîncetat în rugăciune și să nu primim cursele duhului pizmei.

15. Sfinții Părinți spun: "Dacă depărtăm de la noi ispita duhului vicleniei, fără luptă dobândim biruința." Ei au vorbit așa din cercare. Dacă îndepărtăm de la noi ispita, biruința este dobândită fără luptă!

16. Duhurile din văzduhuri ne ademenesc neîncetat în cursa gândurilor. Când Sfântul Antonie cel Mare a văzut ce rele meșteșugiri urzesc toate duhurile viclene de sub cer, a oftat și a zis: "Dumnezeul meu, cine va putea scăpa de acestea?" Și a auzit glas: "Numai cei smeriți și blânzi vor trece. Ci nici nu sânt atinși de ele."

17. Vedeți, când sufletul se smerește, când se supune voii lui Dumnezeu, duhurile viclene nu mai au putere asupra lui - căci se află sub ocrotirea harului Sfântului Duh, este acoperit de focul dumnezeiesc.

18. De aceea, vai mie! să cădem cu toată inima înaintea Domnului, să ne rugăm să ne învețe să fim buni, precum Îngerii și Sfinții. Cât este de bine să fii între oameni buni, între cei ce duc o viață sfântă!

19. Aici, pe pământ, oamenii sânt datori a se strădui să nu primească ispita duhurilor viclene. Sfinții Părinți spun că e bine să ne păzim, să priveghem, să știm că fiecare gând care ne tulbură liniștea lăuntrică vine din iad. Și să nu primim această ispită, ci să o alungăm degrabă! Dacă încuviințăm și începem să vorbim cu cugetul, ne-am prins în mrejele iadului. De la unele gânduri drăcești ca acestea, încep a roi multe altele, și abia după aceea vede omul pe unde s’a rătăcit și ce a făcut. Un rău se adaugă altui rău, iar apoi, când omul își vine în fire, spune: "La ce mi-au fost de folos toate astea? Eram un om pașnic și liniștit, și dintr’odată totul s’a stricat..." Și totul s’a stricat pentru că nu am vegheat.

20. Dragostea, bucuria, pacea - toate acestea sânt daruri dumnezeiești, însușiri dumnezeiești. Ele pot săvârși și separat minuni. Dragostea unește toate laolaltă, pacea izvorăște din om și răspândește liniște, bucuria ridică povara de la sufletul omului. Când vine un suflet bucuros la unul întristat și îi aduce gânduri blânde și pașnice, parcă dintr’odată cel din urmă se înseninează. Așadar, dragostea, pacea și bucuria fac minuni și luate în parte, dar împreună pot porunci tuturor făpturilor. Când sânt unite și înrădăcinate în inimă, se face pace oriunde își îndreaptă un astfel de suflet gândurile, căci din el izvorăște pace. Sfinții Părinți spun că poate să mute și munții. Se săvârșesc tămăduiri. De pildă, Domnul a arătat cum (se săvârșesc minunile) și a spus că o vom face cu puterea Sa dumnezeiască. Și vor fi semne ca acestea: vom pune mâinile pe bolnavi și se vor tămădui. Acestea sânt întocmai cuvintele lui Dumnezeu.

21. Dar noi ne-am pierdut bunătatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu și ne-am încurcat rău în cuget și nu putem ieși din strânsoare, ca să fie pace în inimile noastre. Trebuie să fim cu băgare de seamă ca în inima noastră să nu pătrundă ceva care să tulbure pacea.

22. Sfinții Părinți ne-au netezit calea și ne-au arătat cum trebuie să ne ostenim, cu ajutorul lui Dumnezeu. Dumnezeu este puternic și din toate ne poate izbăvi. Dar noi, nepricepuți fiind în viață, nu știm să ne păstrăm pacea lăuntrică.

23. Domnul vrea ca noi, din adâncul cugetului, cu deplină înțelegere, să alungăm răul și să-L primim în inimă pe Dânsul și binele Său. Pentru aceasta, este nevoie să ne întoarcem la Domnul, singurul Izvor al vieții. Să ne apropiem de El, căci de El ne-am depărtat. Ne îndepărtăm uneori și de cei mai apropiați ai noștri. Adeseori ne simțim înstrăinați chiar și de cei mai apropiați nouă, din pricină că ne-am îndepărtat cu cugetul, cu mintea și gândurile noastre de adevăratul nostru Părinte.

24. Viața duhovnicească este viață cugetătoare și înțelegătoare. Așadar, se cade a ne îndrepta grija către ceea ce mișună în noi, a ne ruga zi și noapte Domnului să ne izbăvească de tot răul, să ne curețe și să ne dea putere să alungăm ispita duhurilor viclene. Dacă primim ispita, am și încuviințat-o - și de îndată începe lupta. Alungăm o ispită, iar dracii ne încearcă cu o a doua, a treia, a patra... Și nu avem pace, nu avem liniște. Atunci trebuie să ne întoarcem cu mintea și cu inima către Domnul: Doamne, iată, n’am tărie, nu m’am învățat din tinereți, învechitu-m’am în zile întru cele rele, îmbătrânit-a viclenia împreună cu mine, iar acum de multă osteneală am trebuință ca să o lepăd de la mine și să o smulg din rădăcină. Dar Tu puternic și tare ești, învață-mă a fi nevinovat, simplu, blând și smerit. Răsplătește-mă cu dumnezeieștile Tale daruri, așa cum răsplătești pe îngerii și sfinții Tăi.

25. Și așa, neîncetat, în simplitatea inimii și cu vorbele noastre, fiecare suflet să cadă înaintea Domnului - pe lângă pravila ce o avem și care ne este trebuincioasă (căci de nu avem pravilă, atunci cel necurat ne va da o altă pravilă, alte gânduri). Așadar, este nevoie de rugăciune - oricât de scurtă ar fi ea, să ne ridicăm pe loc din pat, din somn, și de îndată să-I mulțumim lui Dumnezeu pentru că S-a milostivit a ne trece cu bine peste încă o noapte. Când vine seara, să mulțumim pentru toate, căci Domnul este Dătător de viață, Care (pe toate) le dă. Așa ne arătăm dragostea față de El și, pentru aceasta, ne va alipi Luiși.

26. Dacă sufletul iubește sincer rugăciunea, nu se mai poate despărți de Părintele său. Este neîncetat cu El, mereu în prezența Sa - fie că vorbește cu oamenii, fie că este la muncă, la serviciu. Este neîncetat cu El și se mișcă în prezența Sa, precum îngerii și sfinții. Iată, aceasta este arvuna Împărăției Cerurilor, încă de aici, de pe pământ. Un astfel de suflet s’a obișnuit cu viața cerească și trece din această viață, a multelor chinuri și osteneli, la bucuria cea veșnică a fericirilor, ca unul ce s’a curățit încă de aici.

27. Așadar, vai mie! vă doresc tot binele, de la Domnul și Maica Preasfântă, care este o mare Ocrotitoare. Ea este numai dragoste - Maica Preasfântă. V’am istorisit și mai devreme cum a dorit Dionisie Areopaghitul să o întâlnească pe Maica Preasfântă și cum s’a simțit în prezența ei: dintr’odată s’a slobozit de orice grijă a lumii acesteia și s’a luminat de o bucurie, pace și fericire negrăită. Vedeți, pe acestea ni le dorește neîncetat Maica, și se roagă zi și noapte să ne apropiem din inimă de ea, cu întreaga noastră ființă, căci ea este ocrotitoarea, apărătoarea și mijlocitoarea noastră înaintea lui Dumnezeu. Ea Îl va ruga pe Fiul ei să ne dea putere ca să fim buni și milostivi, așa cum sânt îngerii, ca să-L slăvim pe Dumnezeu aici pe pământ și în veșnicie.

28. Nici o mișcare a cugetului (care vine) din suflet nu trebuie să fie centrul vreunui lucru de aici, de pe pământ. Centrul înțelegător al dragostei este Domnul. Printr’Însul și într’Însul sânt toate. Nouă nu ne este îngăduit să ne legăm de lucruri lumești.

29. Cetele îngerești nu se robesc cu cugetul de lucruri. Îngerii privesc lucrurile, dar nu sânt robiți cu cugetul de ele. Căci centrul gândurilor lor este robit numai puterii lui Dumnezeu, Care pe toți îi iubește. Iar noi, când vedem un lucru ce ne ademenește, îndată ne alipim de el - groaznic și înspăimântător lucru! Pentru că, dacă rămâne mult timp astfel, acesta ni se face idol. În inima noastră, în locul lui Dumnezeu se află un lucru - fie unul viu, fie unul mort.

30. Dragostea dumnezeiască nu rabdă egoismul. Iar omul, atunci când a căzut, s’a deșertat și nu mai are pe nimeni apropiat lui, decât pe sine însuși. El s’a întors spre propria persoană și o păzește: nu îngăduie nimănui să îl defaime, vrea ca despre el să se gândească numai de bine; pe lângă acestea, nu poartă de grijă ce viață duce, ce face și cum face. Nu se îngrijește, căci este cu totul îndreptat asupra sinelui.

31. Trebuie să ne disprețuim pe noi înșine pentru dragostea Domnului, și pe Domnul-Eu nu numai să-l lepădăm, ci chiar să-l ucidem. Căci, dacă acesta nu moare, nu ne putem uni cu Domnul: ne va stânjeni mereu acest Domn-Eu al nostru. Căci el este mare domn și nu-și poate pleca grumazul, ci stă totdeauna țanțoș. De aceea este nevoie de smerenie - să ne smerim și să ne umilim.

32. Domnul ne-a arătat cum trebuie să fim: smeriți, umili, supuși voii lui Dumnezeu. Dar noi vrem să facem toate după socotința noastră. Ne chinuim pe noi înșine, ne muncim și nu împlinim nimic! Lumea aceasta nu poate fi precum vrem noi. Și Domnul-Eu se mânie atunci mult, căci nu este precum crede el. Iată, ne chinuim pe noi înșine - și eu singur îmi sânt vinovat. Nu m’am smerit, nu m’am unit cu Domnul, ci privesc în inimă - și, oricând aș privi, îl văd pe acest Domn-Eu. Când, pe deasupra, mai vine ispita și-și înfige cuțitul, ne înjunghie și ne face rană mare... Vedeți cât de mult trebuie să ne tămăduim, cât trebuie să ne smerim, cât trebuie să cădem la Domnul așa, în chip simplu?

33. Iar cel ce s’a smerit pe sine nu se socotește pe sine că este cineva, știind că e nimic, că e putregai. Dacă pe noi nu ne-ar păzi Domnul, dacă nu ne-ar ține Domnul, nimic nu s’ar alege de noi! Nimic, numai noroi.

34. Ați văzut ce om firesc este Starețul Cleopa? Pentru că Dumnezeu l-a dăruit așa. Nu se socotește a fi ceva - știind că sântem un nimic, că sântem numai putregai. Dacă nu ne-ar păzi Domnul, nimic nu s’ar alege de noi, nimic, fără numai tină și duhoare!

35. Inima este totdeauna rece când este împrăștiată. Numai când se adună gândurile, puterile și dragostea, când se adună în inimă, abia atunci începe inima să se aprindă.

36. Inima este rece când este împrăștiată - și sufletul nu este atunci acasă, ci pribegește. Când este acasă, sufletul încălzește și inima. De îndată ce a ieșit afară, este lovit. Este bătut când este în afara casei - gândurile îl bat. Un gând este primit, un al doilea este alungat, al treilea... Firește, inima se frânge și se răcește. Și spune: Asta nu-mi face bine, cealaltă nu-i bună... Toate acestea rănesc lăuntrul nostru, și inima este necăjită. Iar când sufletul își vine în fire, când se împacă cu Dumnezeu, atunci Dumnezeu este în centrul vieții, este bine și cald. Sântem împrăștiați și dezbinați - și numai Domnul poate, prin harul Său, să ne tămăduiască.

37. Domnul privește în adâncul tainic al inimii noastre, la ce își dorește inima și către ce tânjește. Iar dacă sufletul nu-și poate veni de îndată în fire, Domnul, la vremea potrivită, va curăța iarăși totul și-l va atrage spre centrul vieții, ca sufletul să-și revină - și sufletul se va smeri. Dar dacă în adâncul inimii este necurăție, dacă acolo este ceva atras de lumea aceasta și ne leagă de viața aceasta, de aici - atunci rătăcirea noastră va fi îndelungată și vom îndura multe chinuri și nevoi. Vom avea mai multe necazuri noi, cei credincioși, decât cei ce nu sânt. Pentru că ei nu au acea durere lăuntrică, nu cugetă la veșnicie; pentru ei totul este în lumea aceasta: să trăiască bine, să mănânce bine, să bea - aici este îndreptată grija lor. Iar noi sântem dezbinați, vrem să fim cu Domnul, dar încă nu am părăsit starea noastră materială, lumească, cu care inima noastră are încă multe legături, e chiar înrobită. Pentru aceasta, suferim mult.

38. Altminteri, o astfel de suferință este mai mare la oamenii evlavioși decât la cei ce nu sânt credincioși. Inima trebuie să se desprindă de poftele ei lăuntrice. Să înțelegem că toate acestea nu sânt decât socoteli lumești - viața aceasta pământească, toate legăturile cu semenii, cu rudele tale, toate acestea ne leagă. Și dacă ne leagă atât de mult, încât inima noastră se lipește de ele, atunci este mai bine să ne lepădăm și de tată, și de mamă, și de frate, și de soț, și de soră - zadarnice sânt toate, dacă năruie pacea lui Dumnezeu din noi. Când lucrurile stau așa, se cuvine să ne lepădăm de toate acestea și să avem, atunci, față de toți, o purtare dreaptă. Mai întâi să ne unim cu Domnul, și El ne va învăța cum să-l iubim pe aproapele nostru, căci noi nu știm cum - dragostea noastră se preface de îndată în ceva material, fiindcă nu sântem curățiți lăuntric.

39. Este nevoie să alungăm din inimă socotelile și poftele lumești, și abia atunci putem, cu ajutorul Domnului, să-l iubim sincer și pe aproapele nostru. Altfel, dragostea noastră pământească, de aici, se lipește când de ceva, când de altceva - și toate acestea sânt nestatornice, fără nici un folos. Și această nestatornicie a noastră ne frânge, ne sfărâmă neîncetat. Nu luăm cu înțelegere asupra noastră viața, ci în chip părelnic.

40. Tot ce plănuim să facem trebuie împlinit cu un singur gând și o singură dorință, căci Domnul aceasta vrea - ca toți să fim într’un cuget. Domnul S’a rugat ca noi să fim una, iar noi mereu sântem dezbinați, chiar și în mijlocul familiei. Asta nu-i bine. Omul vrea să-și facă voia. Înțelegem aceasta atunci când stăpânul casei este necredincios, și se întâmplă ca Domnul să cheme (la credință) un membru al familiei. Dar și sufletul acesta, pe care Domnul l-a chemat, e dator să lucreze cu înțelepciune. Nimeni nu se cade să se lupte în cuget cu stăpânul casei, căci altminteri nu există propășire! Atunci și el se face tâlhar, care își ucide semenii prin gândurile și dorințele sale. Altceva este dacă ne încredințăm Domnului, iar stăpânul casei ne spune: Leapădă-te! Atunci, nu ne mai sânt părinți, nici rude. Eu nu mă pot lepăda de Domnul, eu m’am unit cu El, sânt al Său și viața Sa cea dumnezeiască este în mine. Nu mă pot lepăda de Domnul - dar tu faci precum vrei. Însă, iarăși, nu se cade să cugetăm nimic vătămător în inima noastră, căci și cel mai mic gând vătămător ne tulbură pacea. Starea noastră lăuntrică se înrăutățește, și felul nostru de a fi față de semeni se înăsprește. Căci și cel mai mărunt gând ce nu este întemeiat pe dragoste nimicește pacea. Chiar și cel mai neînsemnat gând pe care-l ai năruiește tot binele, dacă nu se întemeiază pe dragoste.

41. În familiile cu mai mulți membri este de ajuns ca o singură persoană să fie nemulțumită - nu e nevoie să arate aceasta față de nimeni, ci doar să înceapă a cugeta cât de nedrept se poartă ceilalți cu ea și cât de rău este tratată - ca să se tulbure pacea în familia aceea; persoana aceea, prin gândurile ei, a tulburat-o. Iar toți sânt necăjiți, fără să știe din ce pricină.

42. Față de aproapele nostru trebuie să avem aceeași purtare. Nu se cuvine să împărțim oamenii: acesta îmi este simpatic, acesta antipatic, căci atunci ați intrat în război cu cealaltă persoană, și nu vă va răbda - chiar dacă în afară nu i-ați dat nici un prilej, nici prin cuvinte, nici prin fapte, însă ați cugetat la aceasta, ați gândit-o în lăuntrul vostru.

43. Noi, Creștinii, ne-am îmbrăcat prin Botez în Hristos, ne-am îmbrăcat în Dumnezeu, iar Dumnezeu este dragoste. Și cum este cu putință ca, uniți fiind cu Domnul în Botez, să luptăm împotriva Sa? Dar cum luptăm? Prin gândurile noastre. Ne trimitem gândurile rele asupra semenilor, asupra aproapelui nostru și asupra celui depărtat de noi.

44. De cum se naște în noi un gând ce nu își are temelia în dragoste, trebuie să știm că am primit înrâurirea duhurilor viclene. Primind gândul cel rău, îl primim în trupul nostru pe însuși vrăjmașul. Duhurile sânt nevăzute, dar noi le dăm trup, spre a se face văzute.

45. Duhurile rele, duhurile vicleniei de sub cer sânt nevăzute. Noi le dăm trup să se facă văzute în lumea aceasta, să le putem vedea cum sânt la înfățișare. În răul care se vădește prin om, vedem duhurile care stăpânesc sufletul acelui om și care se fac văzute prin el, care suduie... Nu sufletul nostru Îl mânie pe Domnul, căci sufletul s’a născut Creștin, ci acel (duh viclean) care îl stăpânește, care s’a înstăpânit într’însul și îl scutură după cum vrea. Și în loc să înțelegem ce înseamnă viața, noi ne împotrivim și ne trimitem gândurile cele rele asupra celorlalți oameni, asupra semenilor noștri. Astfel devenim înșine răi. Căci, de îndată ce s’au ivit în noi astfel de gânduri, îl primim în noi pe însuși vrăjmașul, căci acesta este putere cugetătoare și pătrunde - și, de vreme ce i-am îngăduit, este prea târziu! De câte ori nu a intrat vrăjmașul și s’a sălășluit în noi, cei evlavioși? Ca să nu mai vorbim de ceilalți. De câte ori nu ne-am mâniat pe cei a căror purtare față de noi a fost necinstită sau defăimătoare? Dacă le vrem răul în gând, înseamnă că le-am ucis sufletul! Căci la Dumnezeu ajung toate - fie bune, fie rele - unit fiind El în cuget cu simțirile inimii noastre.

46. De aceea, trebuie să ne păzim de rău, cu înțelepciune, și să ne alegem binele, cu pricepere. Să priveghem neîncetat și să nu îngăduim celor care nu ne vor binele să intre în cămara noastră. Neîncetat să luăm aminte și să priveghem!

47. Mult mai important și mai însemnat decât nevoința, decât postul și decât osteneala, este să fim cu luare-aminte...

48. Rugați-vă neîncetat, poruncește Apostolul. Rugăciunea lăuntrică este osteneala cea mai de seamă pe care o poate săvârși omul. Căci vrăjmașii noștri, puterile cugetătoare (duhurile căzute), știu că prin rugăciune omul se apropie cu inima și simțirea de Domnul, iar aceste duhuri viclene caută să-l lege pe om de orice lucru lumesc.

49. În rugăciune, trebuie mai întâi de toate să aveți luare-aminte; luarea-aminte să fie de căpătâi. Fără aceasta, rugăciunea nu este de nici un folos. Dar, dacă o lăsăm cu totul, atunci este și mai greu. Așadar, osteniți-vă!

50. Însă luarea noastră aminte este neîncetat abătută spre altceva. Sfinții Părinți se rugau la Domnul să îi izbăvească de risipire la vremea rugăciunii.

51. Se cuvine în toată lucrarea noastră să ne dăruim, cu ajutorul lui Dumnezeu. Căci vrăjmașul trage neîncetat mintea noastră (în risipire, împrăștiere): unde am fost, ce am făcut, ce am auzit, chiar din copilărie - dracii le amestecă atunci pe toate, iar noi credem că aceste gânduri sânt ale noastre. Ei au catastiful întreg al vieții noastre: ce am făcut, cum ne-am purtat... Căci nu ne știu gândurile lăuntrice, dar văd chipul sufletului nostru. De aceea, este nevoie de mare stăruință pentru a ne apropia cu inima de Domnul și de a rămâne neîncetat cu Dânsul. Aceasta este rugăciunea lucrătoare.

52. Pe lângă cea lucrătoare, este și rugăciunea cu har. Aceasta o primim ca dar de la Domnul. Văzând El truda noastră, că vrem din toată ființa să ne unim cu Dânsul, lepădând toate desfătările lumii acesteia, Dumnezeu ne curățește, treptat, de grijile lumii, de alipirea de cele pământești, și ne îndreaptă sufletul spre smerenie și simplitate, ca sufletul să nu mai primească vătămarea inimii, ci, orice s’ar întâmpla, să se smerească și să spună: Așa trebuie să fie. Așadar, sufletul se curățește treptat, ca să primească focul cel Dumnezeiesc și ca să se roage neîncetat în Duhul Sfânt.

53. Nevinovați, simpli, neîmpovărați de grijile lumii acesteia, să primim degrabă focul Dumnezeiesc pentru dobândirea rugăciunii neîncetate. Dar noi, care vrem să înțelegem ce înseamnă una și alta, ne-am încărcat cu grijile și foloasele acestei lumi - și trebuie să treacă ceva timp ca să ne înnoim, să lepădăm toate și să ne naștem din nou... Însă nu putem face acestea singuri. Este nevoie ca Duhul Sfânt să se pogoare în inimile noastre, să izgonească toate acestea, și înțelepciunea lumii acesteia să nu mai intre în noi - până ce, în chip simplu, ne vom uni cu Dumnezeu. Abia atunci dobândim de la Domnul adevărata înțelepciune și adevărata cunoaștere a tot ceea ce există, cu înțelegere adâncă a toate câte sânt. Cu cât se smerește sufletul mai mult, cu atât i se descoperă tainele cerești. Căci celui blând și smerit i se descoperă tainele lumii, tainele tuturor lucrurilor care ne înconjoară - pe toate acestea le cuprinde cu înțelegerea duhovnicească. El le înțelege pe toate cu mult mai adânc decât ceilalți, care au cercetat ani îndelungați înțelepciunea lumii acesteia. Căci tainele sânt la Dumnezeu, și până ce nu se leapădă de înțelepciunea lumii acesteia, oamenii nu pot să pătrundă în adâncimea (înțelegerii). Ei socotesc că au dobândit multe, că știu multe - și, atâta vreme cât gândesc așa, adevărata învățătură dumnezeiască nu poate intra în ei, ci li se dă numai descoperire din afară, prin osteneală, în medicină, fizică...

54. În lumea duhovnicească, gândurile sânt limpezi precum graiul, se aud. Pentru aceea, cel mai de preț dintre toate darurile din lumea aceasta este truda sufletului nostru. Dacă omul nu se curăță, ci trece în veșnicie cu trăsături de caracter rele, nu va putea sta printre îngeri și sfinți. El va trece în veșnicie, la viața veșnică, având aceste însușiri nevolnice.

55. Atâta vreme cât mai avem vreun reazem oarecare în lumea aceasta, îi dăm Domnului prea puțină încredere. Sfinții Părinți le-au primit pe toate, fie bune, fie rele, ca fiind de la Domnul, și s’au smerit. Când Domnul vede că sufletul este pregătit, îl umbrește cu harul Sfântului Duh, și sufletul dobândește libertate, pace, bucurie și mângâiere, nu se mai teme. Dar noi totdeauna ne temem de ceva.

56. Până ce nu vine luminare de la Duhul Sfânt, ne este teamă, dar după aceea se mistuie toată frica. Și toți căinează sufletul acesta, pentru că îl văd cât de mult suferă din pricina căderii lui. Orice va vedea, degrabă va voi ca pentru toți să plângă și pentru toți să se roage.

57. Mult se poate trudi omul în lumea acesta, mult se poate osteni pentru binele celorlalți, și totuși să nu-și curețe sufletul de păcat. Poate trece de cele mai multe vămi, dar la vama milosârdiei, din pricina alipirii gândului său de cele lumești, să se prăvale în prăpastie - căci, cu toată osteneala, nu a băgat de seamă că învârtoșarea inimii l-a legat de puterile diavolești. În viața lui a făcut multe lucruri bune, mulți s’au mântuit prin ostenelile sale - de pildă, dacă a înălțat locașuri de închinare - dar nu a purtat multă grijă curățirii sufletului, căci a fost legat de cele lumești (și alipirea cugetului de cele lumești nu-i îngăduie să pătrundă în lumea celor nepieritoare, pe care numai sufletul curat le poate pricepe). După măsura nemilosârdiei sale, el se găsește în puterea duhurilor viclene. Se află în stăpânirea duhurilor viclene și, ca un rob, săvârșește cele ce i se poruncesc, atât aici, cât este în trup, dar și după plecarea din trup - este silit să săvârșească cele ce i se poruncesc.

58. Fără lupta împotriva diavolului nu ne putem mântui! Căci sântem fiii părinților noștri, cu toate însușirile lor rele, care nu se pot lesne curăța. Trebuie să răbdăm multe dureri ale inimii pentru ca sufletul să se slobozească de aceste legături ale cugetului. Vrăjmașii noștri ne atacă, și în chip nemijlocit, și prin oameni - și astfel, luptându-ne, după Pronia lui Dumnezeu, ne venim treptat în fire. Nu există rugăciune fără încercări.

59. Astfel, sufletul pricepe că orice reazem al său de pe pământ nu înseamnă nimic, și zice: "Nu am pe nimeni care să mă înțeleagă." Sufletul caută dragostea statornică. Așa ceva nu se află pe pământ. Numai Domnul ne poate mângâia.

60. După treapta slobozirii de griji, Domnul ne dăruiește să simțim că El este cu noi. Dânsul este și pace, și bucurie, ne este și părinte, și maică, și prieten - toate acestea le avem în Dânsul. El este Cel ce îndestulează nevoile sufletului.

61. Iar când sufletul se unește cu Domnul, trebuie să fim neîncetat de veghe, pentru că purtăm trup, care ne leagă neîncetat de cele lumești.

62. Domnul îngăduie adesea vrăjmașului să ne ia pe neașteptate, și atunci ne mirăm ce se întâmplă cu noi. Totul este din îngăduința Domnului, ca să înțelegem că sântem nimic, că toată nădejdea noastră (pe care o punem în noi) nu înseamnă nimic, și ca să nu socotim toată osteneala ca fiind a noastră.

63. Se cade să ne păzim ca tot ce gândim și lucrăm să fie plăcut Domnului. Și ceea ce cugetăm... Căci toată lucrarea aici, pe pământ, este lucrare a lui Dumnezeu.

64. Dacă L-am iubi pe Domnul din toată inima, nu am greși în veci, căci El ar fi întru noi. El este putere care arde toată necurăția, tot păcatul, și nu ar mai putea pătrunde în inima noastră nimic din cele ce nu sânt sfinte și virtuoase.

65. Dar noi, pentru că sântem materialnici și necurățiți, de îndată ce vrem să ne arătăm dragostea față de aproapele nostru, o amestecăm cu patima trupească. Trebuie să despărțim dragostea de patimă. Să lăsăm deoparte patima, căci este înrâurire a vrăjmașului! Trebuie să hărăzim grija noastră dragostei lui Dumnezeu, care nu face deosebire. Dragostea dumnezeiască nu este egoistă, ci atotcuprinzătoare - pe toți îi iartă și de toți se bucură.

66. Lupta și înrobirea cugetului, a gândurilor... lupta este neîncetată, permanentă... Dar dacă, cu ajutorul lui Dumnezeu, sufletul se deprinde să nu primească înrâurirea, va ști că ea este necurată și va striga: "Iată, Doamne, ce este nevoia și răul acesta în mine? Mi-a venit în chip neașteptat gândul că ceva m’a vătămat într’un fel, și acum, iarăși s’a întors gândul..." Când auzim că o țară se află în război și că undeva se întâmplă vreo nedreptate, de îndată ne ducem cu gândul acolo și începem iute să cugetăm după înțelepciunea omenească. Și ni s’a stricat starea cugetului, am început să-i osândim și pe unii, și pe alții! Trebuie să-i îngăduim Domnului a le rândui El pe toate în lume, să nu ne amestecăm cu cugetul în acestea. Căci altfel ne vom certa neîncetat cu lumea aceasta, ne vom lupta neîntrerupt și niciodată nu va fi pace, niciodată nu va fi liniște (pentru noi). Și, fiind aici (pe pământ), suferim - iar la sfârșitul vieții, iată, se dovedește că sufletul a învățat să se sfădească neîncetat cu gândurile.

67. Furtuna de gânduri și tulburarea ce vin după spovedanie și după răspunsurile date duhovnicului arată că ucenicul s’a mândrit, că se războiește în cuget cu duhovnicul lui, că și-a pus nădejdea în duhovnic ca într’un om. Domnul a văzut aceasta și a îngăduit ispitei să vină.

68. Într’o mănăstire din eparhia Branicevo viețuia un frate poslușnic, care făcea ascultare desăvârșită. Odată, când a primit vestea că mama lui a murit, fratele a venit la duhovnic și l-a întrebat: "Ce să fac?" "Mergi și te spânzură," i-a zis bătrânul (cine știe din ce pricină!). Ucenicul (făcând ascultare în chip nechibzuit) a mers în clopotniță și s’a spânzurat. După aceea, duhovnicul lui a căzut într’o mâhnire și deznădejde cumplită. Se spune că a slăbit mult și s’a schimbat. Iar pe ucenic l-au îngropat fără slujba de îngropăciune, în pădure. Într’o noapte, o monahie a trecut pe lângă locul unde l-au îngropat și a auzit foșnind ceva pe marginea drumului. Și-a zis în sine: "Negreșit, sânt niște gâze!" și și-a urmat drumul către mănăstire. S’a îngrozit însă când un glas i-a spus: "Cum ai cutezat să treci prin acest loc, căci aici este îngropat ucenicul acela!" Din pilda aceasta putem bănui soarta nenorocită din lumea cealaltă a acestui sinucigaș, care, nesăbuit, din ascultare oarbă, necugetată, a săvârșit sinucidere. Starea acestuia în lumea de dincolo a fost descoperită mai târziu unui monah rus din mănăstirea Milkovo, care mai apoi a plecat în America și a ajuns arhiepiscop. Acest arhiepiscop, Antonie, s’a rugat pentru sufletul acestui sinucigaș. Odată, el i s’a arătat în miezul zilei și i-a zis: "De ce te rogi pentru mine?" Iată cum a trecut întru totul de partea diavolului.

69. Când omul pierde harul, multă vreme nu înțelege aceasta, căci crede că îl mai are încă, pentru că într’însul sânt încă vii gândurile de mai-nainte - și nu pricepe că s’a răcit și că (de acum) este pierdut pentru viața veșnică.

70. Celui smerit și blând, așezat chiar și în iad, îi este bine.

71. Mare ispită vine înainte de binele pe care îl face Domnul sau după acesta - pentru ca sufletul să rămână în smerenie.

72. Domnul a dorit din veșnicie să se întrupeze, căci a cunoscut că ființa înțelegătoare - firea aceasta gânditoare și materială - nu-și va păzi starea. Sântem datori să ne întoarcem la starea cea dintâi, să fim curați, blânzi, smeriți și buni, ca să fim în părtășie cu Dânsul, în dragoste - căci Dumnezeu este dragoste.

73. Abia atunci când intră în părtășie cu îngerii și cu sfinții, înțelege sufletul Dumnezeirea. Domnul îngăduie aceasta, uneori, și cu sufletele simple. Când el (sufletul) nu are mângâiere de la nimeni pe pământ, atunci Însuși Domnul îi dă mângâiere - când îi este cel mai greu, când nu mai are mângâiere nici de la oameni, nici de la cele dimprejur, când sufletul se simte alungat și disprețuit.

74. Toate aceste puteri gânditoare sânt căzute și rătăcesc pe pământ, și fiecare păcat este o însușire a duhurilor care au căzut. Fiecare păcat este gând, putere înțelegătoare.

75. Duhurile căzute își află "mângâiere": unele în mânie, altele în deznădejde, iar altele în curvie - și între ele se află trepte ale răului.

76. Trebuie să rămâi firesc, neînfumurat - căci, de îndată ce s’a trufit cineva, se vede în el de unde vine aceasta: toată este de la duhurile viclene, ce rătăcesc.

77. Atâta vreme cât este în trup, sufletul este ocrotit, dar când părăsește trupul, atunci este cu totul fără de apărare, gol și slab, precum un melc când iese din cochilie.

78. Dacă sufletul rămâne smerit, atunci Domnul îl luminează și mai mult.

79. Există suflete care sânt într’ atât de unite în dragoste cu Domnul, încât nu se atinge nici un gând necurat de "aparatul lor cugetător." Ele nu intră în nici un fel de părtășie cu duhurile căzute.

80. Din pilda Sfântului Iacov Postitorul, vedem că scopul duhurilor viclene este să îl arunce pe omul sfânt în păcatul trupesc, ca astfel să piardă darul vindecărilor și al facerii de minuni. E bine să știm și aceasta: chiar și unii din cei cu viață sfântă au căzut, pentru că aveau mereu ceva în ei de care nu se curățiseră. O fecioară s’a mândrit într’atât, încât a început să-i socotească necurați și respingători pe toți cei căsătoriți.

81. Curăția filosofică dăinuie atâta vreme cât cugetul omului se îndeletnicește cu filosofia. Ar fi bine să ajungem la curăția ce vine în urma dragostei de Dumnezeu.

82. Mântuitorul - prin cuvintele "la Tatăl Meu, multe lăcașuri sânt" - s’a gândit la o seamă de măsuri ale minții, la felurite daruri duhovnicești, de care oamenii se bucură după măsura minții fiecăruia. Căci Domnul nu a zis: multe sânt lăcașurile după felurimea locurilor, ci după treptele darurilor.

83. Noi sântem foarte risipiți și împrăștiați, precum oglinda care s’a spart și oglindește realitatea în bucăți - dar toate acestea sânt până ce puterea lui Dumnezeu ne va aduna și ne va uni iar, încât chipul lui Dumnezeu să se oglindească întocmai și să se vadă (în noi).

84. Dacă Domnul ar împlini toate câte i-am cere după credința noastră, am ajunge acolo încât să nu mai avem trebuință de sfat de la nimeni, nici chiar de la Biserică. Atunci s’ar putea întâmpla ca diavolul să strice sănătatea cuiva, și să ne îndemne pe noi să ne rugăm pentru acela - iar diavolul să se ascundă după rugăciunea noastră și, astfel, să cădem pradă înșelării.

85. Atunci când căutăm și așteptăm cinstire și băgare în seamă de la ceilalți, ei ne întorc spatele, iar când nu ne pasă de aceasta sau fugim de cinstire, oamenii vin după noi.

86. Gândurile noastre rele fac rău și tulbură pacea în univers.

87. Cât de iuți sânt Îngerii? Îngerii sânt ființe duhovnicești, iar viteza duhului este asemenea vitezei gândului. Viteza gândului este jumătate din iuțeala duhului.

88. Când nu se vădește prin trup, sufletul se dezvăluie prin gânduri. Noaptea, sufletul vine în legătură cu lumea înțelegătoare (rațională). Și în starea de vis intră în părtășie cu duhurile celor vii, morți și căzuți. Când se arată sufletul care luminează, sufletul cel evlavios, atunci diavolul năvălește asupra lui să-l înnăbușe, căci s’a ivit un "răzvrătit" în împărăția lui. Noi îngăduim, prin mândria noastră, duhurilor viclene să intre nestingherite în noi.

89. Felurite sânt stările în vis și în trezie. Când sufletul este liniștit, când este smerit, "aparatul cugetător"este odihnit. În celălalt caz, "aparatul cugetător" este ostenit - seara, omul se culcă obosit, iar dimineața se trezește cu totul zdrobit, de parcă ar fi făcut toată noaptea o muncă fizică. În subconștient curg, precum un film, lucruri din trecut și rătăcesc planuri de viitor. Sufletul face totdeauna din ele combinații. Când sufletul s’a curățit de toate aceste planuri și poveri ale cugetului, atunci visele sânt liniștite, și dimineața omul se trezește odihnit, luminat și proaspăt. (În vis) se poate întâmpla chiar să ne războim cu duhurile celorlalți oameni, care sânt în trup, și să ne sfădim cu ei.

90. Beletristica este urmare a duhurilor mincinoase. Astfel de romane și cărțulii nu sânt o lucrare Creștină, ci în ele se află satanism, minciuni - căci satana este tatăl minciunii. Când omul este visător, când este distrat, el se află în mrejele satanei. Și atunci diavolul spune: "Uite, și tu ești ca mine."

91. Domnul îngăduie multe dezamăgiri, necazuri și suferințe aici, pe pământ, ca să ne ridicăm mâinile din lume (când aceasta ne rănește atât de mult) și să înțelegem că Domnul Singur este izvorul întregii mângâieri, al păcii și al liniștii.

92. Când nu poate dobândi nimic prin gânduri de neliniște, vrăjmașul atacă și prin gânduri pașnice și liniștite. Și abia după ce, vreme îndelungată, zidim pe aceste gânduri (în chip mincinos "pline de pace"), pricepem că ne-am îndepărtat și ni se face limpede cine a început (de fapt) toate acestea.

93. Vine câte unul la mănăstire și nu îi este limpede de ce a venit, și începe să ducă acolo viață lumească. Dar de ce nu poate acesta să privească la cel ce propășește în ceva, și vine (la mănăstire) cu trăsături de caracter pe care nu și le-a îndreptat? Va trebui să se roage neîncetat astfel: "Doamne, ajută-mă să-mi îndrept trăsăturile de caracter."

94. Domnul nu va împlini orice rugăciune a noastră, căci, dacă am căpăta întotdeauna ceea ce cerem, cine ne-ar mai putea convinge că este pe pământ cineva mai înțelept și mai deștept decât noi - de la cine ar mai primi sfat un astfel de om? Domnul ne descoperă uneori, în gânduri, răspunsurile la felurite întrebări și taine, iar alteori ni le ascunde, ca să ne întoarcem spre oameni pentru sfat și, astfel, să ne smerim.

95. Noi, de obicei, ne mâniem când sântem ocărâți și batjocoriți - până ce harul lui Dumnezeu nu se pogoară peste noi. Iar când primim harul, nu ne mai vătămăm (când sântem ocărâți), ci rămânem totdeauna liniștiți, plini de bucurie, tăcuți, ca și cum nu am mai fi cei dinainte.

96. Când ajungem la vreo neînțelegere, ne străduim întotdeauna să-l convingem pe celălalt că nu are dreptate. Și astfel se ajunge la înăsprire. Acela se împotrivește și nu recunoaște, iar noi în zadar ne pierdem vremea și pacea sufletului. Dacă sântem pătrunzători, vom simți ce se află în spate, că nu omul dinaintea noastră se împotrivește, ci duhul care se află dincolo de el, care vorbește în el, prin el. Nu-i de nici un folos să vă certați cu acela care luptă de mii de ani și care, de-a lungul miilor de ani, s’a deprins în lupta cu oamenii!

97. Ce este postul? Postul nu stă atât în înfrânarea de la mâncare, cât în înfrânarea de la gânduri necurate - să postim de gânduri!

98. Dacă un duh viclean vede că un om Îi slujește lui Dumnezeu și dobândește propășire în bine, atunci se strecoară în inimile celorlalți oameni și din lăuntrul lor îl pizmuiește pe acest om al lui Dumnezeu. Astfel, un duh căzut face în așa fel încât unii oameni să încerce o stare sufletească rea față de fratele lor - aceștia simt pizmă față de el și, sub înrâurirea diavolului, pricinuiesc fratelui multe necazuri, răspândesc vorbe fără rost, graiuri necuviincioase și clevetiri, îl împiedică în lucrarea sa... Și face (vrăjmașul) așa încât oamenii sânt cei ce îl pizmuiesc pe frate - căci nu știu că duhul cel viclean a pus stăpânire pe ei și că pe omul lui Dumnezeu îl pizmuiește de fapt duhul vicleniei, din lăuntrul lor, din inima lor. Deopotrivă, duhul cel viclean se ivește în inima omului atunci când vreun vecin al lui, cu care vreme îndelungată a fost în vrajbă, a avut o nereușită, o pierdere sau o moarte - și de fapt omul nu știe că în el a început să se bucure duhul drăcesc.

99. Duhul poate ocupa mai mult loc decât trupul omenesc, dar, de asemenea, și mult mai puțin decât trupul omului - atât de mic, cât un centimetru cub. Și astfel poate intra în om o întreagă legiune de duhuri căzute. Aceste duhuri căzute află o mare bucurie în a lua în stăpânire trupul omenesc, în a se "întrupa" - și, astfel, intră în om.

100. De aceea, vai mie! vă doresc tot binele de la Domnul și Maica Preasfântă, care este marea noastră ocrotitoare, și apărătoare, și mijlocitoare înaintea lui Dumnezeu. Ea Îl va ruga pe Fiul Său să ne dea putere să fim buni și să-l slăvim pe Dumnezeu și aici, pe pământ, și în vecii vecilor. Amin.