Putem face tot ce vrem, dar liniște și pace nu vom avea. Trăsătura caracteristică a fiecăruia este temelia trecerii în veșnicie. Dacă sântem liniștiți și pașnici, vom intra în rândul sfinților și al îngerilor. Asupra lor Domnul a revărsat darul harului Său, și în sufletele lor nu-și află loc însușiri din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletul lor este călăuzit de Duhul Sfânt. ...Trebuie să te liniștești. Nu mai lua peste măsură asupra ta grijile lumii acesteia, ci păzește-ți pacea și viețuiește cu Dumnezeu. Să le lăsăm pe toate în grija Domnului.


Din convorbirea cu un monah al nostru

Părintele Tadei: Am plecat la mănăstirea V. cu intenția de a scăpa de zarva Belgradului și de această viață a noastră plină de neînțelegeri. Sincer vorbind, nu m’am așteptat la nimic de la șederea mea acolo. Însă Dumnezeu a voit ca în această mănăstire săracă și retrasă să întâlnesc un om al lui Dumnezeu și prin convorbirile avute cu el să simt, mai limpede decât oricând, cât de îmbietoare este viața după Dumnezeu. Am însemnat în scris câteva dintre aceste convorbiri, pe care le-am purtat sub umbrarul de lângă biserică. Nu voi pomeni numele acestui monah - gazda noastră - de teamă ca nu cumva, prin această destăinuire publică a vieții lăuntrice a părintelui T., să tulburăm pacea sufletului său smerit.


Despre rugăciune

Cum trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu?

Părintele Tadei: Lui Dumnezeu trebuie să ne rugăm precum părintele Ioan din Kronștadt. El citea rugăciunile cu luare aminte, iar la unele cuvinte simțea cum inima i se încălzea și în suflet i se revărsa pace și bucurie, iar apoi se ruga cu simțire. Cuvintele rugăciunii trebuie rostite având credința că Domnul vă privește și vă ascultă. Iar dacă în timpul rugăciunii se ivește ceva în inimă, "prindeți-l", și țineți-vă de rugăciune - "stați" în ea.

Cum ați învățat să vă rugați?

Părintele Tadei: Când eram mic, eram slab și neputincios. Adesea îmi spuneau acasă: "Nu ești bun de nimic. Uită-te la Miladin (un băiat de vârsta mea) cum îl ajută pe tatăl lui, iar tu mănânci pâine degeaba." Mă dureau cuvintele acestea. Aproape de casa noastră se afla un copac, și adesea mă duceam acolo și mă rugam la Dumnezeu să facă astfel încât să fiu și eu de folos cu ceva.

În parte chiar de la părintele T., în parte de la obștea mănăstirii, am aflat câte ceva despre viața părintelui T.

S-a născut în 1914 la târg, prematur, la șapte luni. (Cu privire la acest moment, mi-a spus odată, râzând: "Din mine nici nu ar fi putut ieși ceva mai bun, doar m’am născut la iarmaroc.") Mama lui a murit de timpuriu. A fost crescut de mame vitrege. De multe ori îl snopeau în bătaie atât de rău, încât lua o bucată de pâine și fugea de acasă. Când a mai crescut, l-au dat să învețe meseria de croitor, dar nici aici nu era mai bine ca acasă... După aceea a venit boala de plămâni. Doctorii i-au spus că mai are de trăit cel mult cinci ani. Atunci s’a hotărât ca măcar în acești cinci ani, câți i-au mai rămas de trăit, să-I slujească lui Dumnezeu și a plecat la Mănăstirea Milkovo, unde se afla Părintele Arhimandrit Amvrosie.

"Dacă am văzut că nici părinții, nici rudele, nici prietenii, nici restul lumii nu-mi ofereau nimic altceva decât răni, durere și ocări, m’am hotărât să nu mai trăiesc pentru lumea aceasta, ci să închin Domnului acele puține zile care mi-au mai rămas până la moarte. Am văzut că nu am pe lume pe nimeni cu adevărat al meu, fără numai pe Dumnezeu."


Despre pacea lăuntrică

Care este cel mai de seamă lucru în viața duhovnicească?

Părintele Tadei: Cel mai însemnat lucru este, cred, paza păcii inimii. Să nu vă tulburați cu nici un chip. În inimă trebuie să domnească pacea, liniștea, tăcerea, liniștirea. Vălmășagul gândurilor este starea duhurilor căzute (dracii, duhurile care au căzut de la Dumnezeu). Mintea noastră, așadar, se cere să fie adunată, unită, atentă. Numai în mintea unită se poate sălășlui Dumnezeu Cel Unul.


Rugăciunea lăuntrică

Părintele Tadei: Dacă simțim o dispoziție prielnică, putem întrerupe tăcerea inimii prin rostirea rugăciunii lui Iisus.

La începuturi, ea suna așa: "Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru Născătoarea de Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!" Cu timpul, monahii au scurtat- o, și astăzi ea sună astfel: "Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!" Dacă putem, să rostim rugăciunea lui Iisus cu simțire. Dar dacă nu putem, să încercăm să cădem cu inima la Domnul așa cum știm și ne-am deprins, să ne mulțumim cu tăcere înaintea Lui.

Dacă nu avem duhovnici iscusiți care să ne călăuzească, este primejdios a te sili să rostești rugăciunea lăuntrică.

Cuvioșia voastră cum ați deprins rugăciunea inimii?

Părintele Tadei: Eram încă frate, foarte tânăr, când am început. Părintele Amvrosie mi-a spus: "Orice faci, să rostești neîntrerupt în lăuntrul tău: Iisuse, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine!" Eram copil și făceam ascultare de Părintele din toată inima. Îi mărturiseam în fiecare zi părintelui meu duhovnic cele ce se întâmplau în lăuntru-mi, în suflet, iar el mă povățuia ce să fac. După o vreme, am început să simt cum o dată cu aerul pe care-l respiram "intra" și rugăciunea în inimă. Cu timpul, rugăciunea a început să se săvârșească singură în inimă. Apoi, însă, duhovnicul meu a murit și am petrecut ani mulți în mari încercări duhovnicești. Întristarea îmi sfâșia sufletul. Frica pe care o aveam încă din copilărie mă chinuia iarăși. Îmi era teamă că atunci când voi îmbătrâni nu voi fi mulțumit de mine, și nu am putut avea tihnă niciodată.

Ce făceați atunci?

Părintele Tadei: Depinde. Cel mai adesea îmi luam armonica, mă duceam în singurătate și cântam. Am iubit dintotdeauna muzica, iar ea mi-a adus mereu mângâiere.

Uneori mă întrebam în cuget: "Ce vrei? Ți-e foame? Ți-e sete? Ești gol, desculț, bolnav? Dumnezeu ne-a dat totul, ce mai vrei?" Și totuși, sufletul meu era mâhnit și căuta ceva care să-l mângâie, dar nu era nimeni care să-i aducă alinare.

Am mers la unii duhovnici, am căutat sfat, dar nici asta nu mi-a folosit. A fost așa până când am citit Calea mântuirii a lui Theofan al Vișenului (Sfântul Theofan Zăvorâtul) și Domnul a ajutat. Când nu este nici un om care să ne mângâie, atunci Domnul vine să aducă bucurie în suflet și printr’o carte.


Șederea înaintea lui Dumnezeu

Părintele Tadei: Alături de paza liniștii inimii, deprindeți-vă și cu chipul în care ședeți înaintea lui Dumnezeu. Aceasta înseamnă să ai neîncetat în minte faptul că Domnul ne privește. Pe El trebuie să-L avem în cuget când ne trezim, când ne culcăm, la muncă, la masă sau când ne plimbăm. Domnul este pretutindenea și în toate.

Din umbrarul sub care ne aflam, ni se înfățișa o priveliște minunată. Părintele T. ridică mâna în direcția câmpiei și a muntelui, zicând:

Părintele Tadei: Domnul este puterea care sprijină viața întregii făpturi, care pune rânduială în univers, care dă frumusețe făpturii zidite, se îngrijește de toate și petrece în inima omului. Împăratul Slavei (așa îl numește cel mai adesea părintele T. pe Domnul) petrece în făpturile Sale și în fiii Săi.


Părtășia cu Dumnezeu

Părintele Tadei: Omul va afla Împărăția lui Dumnezeu în sine. "Pogoară în inima ta și vei afla acolo scara pe care să urci la Împărăția lui Dumnezeu," ne povățuiește Cuviosul Isaac Sirul. Sfânta Scriptură învață că Împărăția lui Dumnezeu "este dreptate și pace și bucurie întru Duhul Sfânt." /Rom. 14:17/ Pasul cel dintâi către părtășia cu Dumnezeu este deplina încredințare de sine în mâinile lui Dumnezeu. Apoi Dumnezeu va fi Cel ce lucrează, iar nu omul.

Părtășia cu Dumnezeu înseamnă ca Dumnezeu să se sălășluiască în noi, El să lucreze în noi; cu El să se înveștmânteze sufletul nostru și El să ne călăuzească cugetul, voia și simțirile. Atunci, noi sântem, de bună voie, armă în mâinile Sale - El va mișca gândurile, dorințele, simțămintele, în cuvintele și lucrarea noastră.

Cum se păzește de mândrie omul care a ajuns la o treaptă duhovnicească înaltă?

Părintele Tadei: Dar acest lucru nu este ceva deosebit. Părtășia cu Dumnezeu este o stare firească a sufletului. Omul este făcut pentru o astfel de viață. Păcatul l-a îndepărtat pe om de această viață și de aceea el trebuie să o recâștige. În fapt, noi ne ostenim să ajungem la o stare firească, sănătoasă.


Vederea duhovnicească

Părintele Tadei: Când Împărăția lui Dumnezeu se sălășluiește în inima omului, Dumnezeu îi descoperă acestuia taine. El "învață" împreună cu Dumnezeu care este esența lucrurilor și înțelege taina lor. Toată cunoașterea este la Dumnezeu, și când Domnul voiește, după mila Sa, îi descoperă omului taine. Astfel, până și un monah simplu și neînvățat, prin mila lui Dumnezeu, poate cunoaște taine mari: despre viață, despre moarte, despre rai și iad - cunoaște și cum este orânduită lumea aceasta.

Când Împărăția lui Dumnezeu s’a sălășluit în inima omului, Dumnezeu sfâșie neștiința minții ca pe un văl. Omul va înțelege atunci nu doar tainele Zidirii, ci și taina propriei sale persoane. Și în cele din urmă, într’o clipită sfântă, Dumnezeu, după nespusa Sa milă, se va descoperi pe Sine, iar omul Îl va privi pe Împăratul Slavei așa cum privește soarele în apa limpede. Atunci omul se face una cu Dumnezeu și Dumnezeu lucrează într’însul. Acesta trăiește numai cu trupul pe pământ, iar cu duhul este în Împărăția cerurilor, împreună cu Îngerii și Sfinții, și îl contemplă pe Domnul.

Adeseori, când puneam vreo întrebare părintelui T., el îmi răspundea scurt, după care adăuga:

Părintele Tadei: Despre asta a scris cutare și cutare Sfânt Părinte. Să merg să iau cartea și să citim?

Firește că încuviințam bucuros, iar preț de o clipă părintele răsfoia cartea și citea fragmentele respective, iar apoi vorbea de la sine. Nu am mai întâlnit un om care să se descurce cu atâta iuțeală în aceste cărți.


Despre asprime

Părintele Tadei: Asprimea față de aproapele este primejdioasă. Cei aspri înaintează numai până la o anumită măsură și rămân la nevoința trupească. În purtarea cu oamenii trebuie să fim buni, blânzi, îngăduitori.

Părintele Tadei mi-a istorisit atunci un vis anume al său:

Părintele Tadei: Abia adormisem, și am visat că am murit. Doi tineri m’au dus într’o încăpere și m’au așezat pe un postament, între ei. De-a dreapta mea se aflau judecătorii. În spate, la stânga, cineva mă învinuia și grăia astfel: "Iată, acesta este cel care cu nimeni nu se poate înțelege!" Am tăcut mirat. Atunci, același glas, din colț, a repetat aceste cuvinte. Tânărul care se afla în dreapta mea îmi spune: "Nu te teme! Nu-i adevărat că nu te poți înțelege cu nimeni! Doar pe tine însuți nu te poți înțelege!"


Atmosfera cerească și atmosfera iadului

Părintele Tadei: Omul care poartă în sine Împărăția lui Dumnezeu răspândește în jur gânduri sfinte, gânduri dumnezeiești. Împărăția lui Dumnezeu făurește în noi atmosfera Împărăției cerurilor, spre deosebire de atmosfera de iad a cugetului, pe care o răspândește în jur omul ce poartă în inima sa iadul. Rostul Creștinilor este să curățească atmosfera în lume și să lărgească Împărăția lui Dumnezeu. Lumea trebuie cucerită prin păstrarea atmosferei cerești în noi, căci, de vom pierde Împărăția lui Dumnezeu din lăuntru, nu ne vom mântui nici noi și nici semenii noștri. Cel ce poartă în lăuntrul său Împărăția lui Dumnezeu, acela o va împărtăși în chip nevăzut și celorlalți. Oamenii vor fi atrași de pacea și căldura noastră, vor dori să fie împreună cu noi și, treptat, atmosfera cerurilor va pune stăpânire pe ei, îi va birui. Nici măcar nu este nevoie să le vorbim oamenilor despre asta - cerul va izvorî din noi chiar și atunci când tăcem sau vorbim despre cele mai obișnuite lucruri; acesta strălucește din noi chiar și fără să ne dăm seama.

În cel lipsit de ascultare nu se va sălășlui Împărăția lui Dumnezeu, căci acesta va vrea întotdeauna să se facă voia lui și nu voia lui Dumnezeu. În Împărăția cerurilor nu sânt cu putință împărății întru Împărăție. Asta au vrut "duhurile căzute" și de aceea au căzut de la Domnul, Împăratul Slavei.

Sufletul care a căzut în cercul vălmășagului gândurilor, în atmosfera iadului, sau care doar s’a atins de ea, încearcă chinuri drăcești. De pildă, citim ziarele sau ne plimbăm pe străzi și apoi, dintr’odată, simțim că s’a tulburat ceva în lăuntru, în sufletul nostru, simțim un gol, o mâhnire. Aceasta se întâmplă din pricină că, citind diferite lucruri, am pierdut concentrarea, mintea unită, ne-am împrăștiat, și atmosfera iadului "se pogoară" (părintele Tadei întrebuința des acest cuvânt) asupra noastră.


Despre propovăduire

Părintele Tadei: Nu trebuie propovăduit cu mintea, ci cu inima. Numai ceea ce vine din inimă atinge inima celuilalt. Să nu atacați niciodată, să nu fiți potrivnici nimănui. Dacă cel ce propovăduiește vrea să-i întoarcă pe oameni de la vreun rău, să o facă cu blândețe, smerenie și mare frică de Dumnezeu.


Despre smerenie

Cum este un om smerit?

Părintele Tadei: Cei smeriți socotesc pe orice om mai presus decât ei - și nu numai pe om, ci și toată făptura.

Cum putem socoti o făptură mai presus de noi, dacă Dumnezeu ne-a împodobit cu minte, ne-a numit fii ai Săi?

Părintele Tadei: Dacă veți pune mâna pe inimă și veți fi sinceri cu voi înșivă, veți înțelege că sânteți mai mici decât multe făpturi. Luați aminte la albină, cum zorește și trudește. Se dăruiește fără cruțare și fără opreliști. Albina trăiește, cu totul, o lună și o jumătate de zi, și adesea piere muncind, pe câmp, și nu se mai întoarce la stupul ei. Și cât se gândește omul la sine și cât își plânge de milă! Sau priviți furnica, cum nu ostenește să poarte neîncetat ceva. Iar atunci când îi cade sarcina, o ridică și își continuă cu răbdare munca. Iar noi, dacă nu apucăm imediat ceva în mâini, renunțăm degrabă la acel lucru.

Eram de față, odată, când o bunică l-a întrebat pe părintele T. ce să facă așa încât nepoții ei să fie credincioși.

Părintele Tadei: Trebuie ca bunica lor să fie totdeauna blândă, bună, să nu se supere niciodată, să fie totdeauna binevoitoare, să asculte totul - când, iată, nu vor să o asculte. Poate că acum nepoții nu vor fi credincioși, dar cândva, mai târziu, își vor aminti de bunica lor și amintirea ei îi va face mai buni... (A consemnat G. J., "Pravoslavni Misionar" - Revista "Misionarul Ortodox")


Despre țelul vieții

Părintele Tadei: Iertați-mă dacă uneori, în timpul convorbirii de ieri seară, m’am abătut de la temă. Voi înșivă vedeți cum este viața noastră aici, pe fața pământului. Noi, Creștinii, dorim atât mântuirea noastră, cât și a semenilor noștri și tânjim după desăvârșire. Cei ce nu sânt credincioși doresc să ajungă la desăvârșire în cele materialnice ale vieții.

Încă din fragedă tinerețe, am pornit a sluji lui Dumnezeu. Aveam o sănătate firavă și m’am gândit să petrec viața aceasta scurtă după voia lui Dumnezeu. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că încă de la bun început m’a îndrumat la nevoitorii Ruși de la Mănăstirea Milkovo. În mănăstirea aceasta, mare parte erau monahi Ruși refugiați, iar printre ei se aflau și oameni sfinți; pentru că eram încă copil, am învățat toate cele ce ei mi-au spus.

Întreaga viață m’a chinuit gândul: "Care este rostul vieții?," m’am întrebat unde duce această viață. Oare spre bogăția materială pe care omul se trudește atât să o agonisească, să mănânce și să bea, oare asta să fie totul? Slavă lui Dumnezeu, în viața sa, Sfântul Serafim din Sarov ne deslușește că țelul vieții este întoarcerea în brațele Tatălui nostru Ceresc, ca noi oamenii, aici pe pământ, călăuziți de Duhul Sfânt, să fim asemenea îngerilor din ceruri.

Pentru că sântem copii ai unor părinți căzuți, ne este mai lesne să ne abatem de la calea cea dreaptă decât să ne lepădăm de numeroasele noastre fapte rele pe care le-am săvârșit de-a lungul vieții, în sânul familiei. Deși noi sântem copie a părinților noștri, care nu au fost desăvârșiți și nici vrednici să ne ofere ce este mai frumos, totuși am văzut la ei și mai apoi, în viață, multe nedreptăți și am îndurat multe dureri ale inimii. De aceea, toți tânjim după desăvârșire și dorim să descoperim care este scopul vieții acesteia. Descoperim acest lucru treptat, după cum ne spun Sfinții Părinți: "Treptat crește în noi credința." Unul dintre Sfinții Părinți chiar spune: "Credința mea din anii tinereții, față de cea pe care o am acum, la bătrânețe, era pur și simplu necredință." Credința noastră crește treptat și, când se întărește în Domnul, devine puternică și tare. Astăzi se întâmplă multe în lume. Am auzit multe despre protestanți. Ei au căzut de la biserica apuseană și nu s’au unit niciodată cu Biserica Răsăritului, introducând multe inovații în credința lor. Protestanții se ostenesc și se roagă, au dezvoltat un misionarism mai aprig decât biserica romano-catolică, dar nu sânt conștienți și nici nu știu că sânt sub stăpânirea duhurilor din văzduhuri. Toți cei pe care protestanții îi aduc la Creștinism sânt cuprinși de o putere rea, intră de îndată sub stăpânirea a multe duhuri. Apostolul spune: "Ce folos este, frații mei, de ar zice cineva că are credință, iar fapte nu are?" /Iac. 2:14; 2:18/ Și satana crede și se cutremură, dar se împotrivește. Mulți se socotesc a fi necredincioși, dar dacă stăm să cugetăm mai bine la noi înșine, vom vedea că nu se află în această lume nici o ființă cugetătoare a cărei inimă să nu tânjească după viața și dragostea desăvârșită. Dragostea desăvârșită nu cade niciodată, rămâne veșnic. Inimile noastre, ale tuturor, năzuiesc spre binele desăvârșit, după pacea desăvârșită; de fapt, inima noastră, a tuturor, tânjește după Dumnezeu. Dumnezeu este viață, Dumnezeu este dragoste, Dumnezeu este pace, Dumnezeu este bucurie.

Inima noastră tânjește după Dumnezeu, dar prin gânduri ne împotrivim lui. Satana crede și se cutremură, dar se împotrivește. Asemenea și necredinciosul: nu este necredincios, ci potrivnic. Așadar, inima noastră tinde spre Dumnezeu, dar noi ne împotrivim lui. Împotrivirea noastră nu-L va vătăma pe Dumnezeu, căci este Atotputernic, ci pe noi înșine.

Gândurile, starea lăuntrică, dorințele ne conduc viața. Așa cum ne sânt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri de pace, liniște, dragoste deplină, bunătate, virtute, curăție, atunci și în noi va fi pace, căci toate gândurile de pace aduc pace lăuntrică, ce răzbate din noi, căci gândurile ne sânt pline de pace, liniște, dragoste desăvârșită și bunătate. Dacă purtăm în noi gânduri rele, diavolești, atunci se nimicește și pacea noastră lăuntrică. Sfinții Părinți spun despre gânduri: "Orice gând care năruiește pacea și gândurile ce nu ne dau pace, acestea toate de la diavol sânt, și trebuie să le îndepărtăm și să nu le primim." Trebuie să ne ostenim pentru binele nostru, ca să se întărească în noi pacea, bucuria, dragostea dumnezeiască. Părintele nostru cel Ceresc vrea ca fiii Săi să aibă trăsăturile lui dumnezeiești, vrea să fim toți plini de dragoste, pace, mângâierea bucuriei, adevăr, virtute. Domnul și noi toți dorim să fim blânzi și smeriți, căci din sufletul blând și smerit izvorăște virtute și bunătate. Un astfel de suflet, chiar și când tace, răspândește întotdeauna valuri de liniște, pace, pline de dragoste și bunătate. Un asemenea suflet nu se simte rănit când este ocărât sau certat - puteți chiar să-l loviți, iar lui îi va fi milă de voi pentru că îl chinuiți atât de mult. Astfel de oameni sânt puțini pe pământ, dar pentru ei strălucește soarele și ne binecuvântează Dumnezeu cu viața, cu toate cele de trebuință vieții noastre. Trebuie să ne schimbăm cugetul.

Vedeți voi înșivă cum în familie facem înțelegere sau dezbinare după cum ne sânt gândurile și dorințele. Dacă stăpânul casei este copleșit de griji, de gânduri sau de vreo greutate, prin acestea el pricinuiește tulburare nu numai lui, ci și întregii sale familii. Toți cei ai casei sânt mâhniți, nu au pace, nici mângâiere. El, ca stăpân al casei, trebuie să răspândească bunătate și să o împărtășească tuturor celorlalți din casă. Așa sântem noi, "aparat cugetător." Eu, la vremea mea, nu am știut că omului nu îi este îngăduit să își necinstească părinții, nici pe cei trupești, nici pe cei duhovnicești. Nu ne este îngăduit să îi vătămăm prin cugetele noastre. La vremea mea nu pricepeam că defăimarea are urmări grele pentru noi toți. Am avut mult de suferit din pricină că l-am defăimat pe tatăl meu prin gândurile mele, iar acum nu mă mai pot pocăi pentru asta. Tatăl meu era un om pașnic, liniștit, blând, de o bunătate nemaipomenită. Niciodată în viața lui nu a fost bolnav, căci a avut întotdeauna pace lăuntrică, iar organele lucrau fără împovărare. Și-a privit întreaga viață ca pe un spectacol. Nu se simțea jignit dacă cineva îl ocăra, era pașnic și liniștit. Aș fi fericit să am trăsăturile lui de caracter. Noi, bărbații, în mare parte sântem ai mamelor, în timp ce fetele sânt ale taților. Oamenii nu știu de ce se întâmplă așa, de ce într’o familie se nasc fete, iar în alta băieți. Oamenii nu știu de ce se întâmplă așa, nu înțeleg, dar Domnul ne-a arătat de ce și cum se întâmplă astfel. Depinde foarte mult de tiparul sângelui părinților. Dacă acesta este asemănător la cei doi părinți, copiii vor fi și băieți și fete, dar dacă tiparul mamei este mai puternic, atunci se nasc băieți, iar dacă este mai puternic al tatălui, se nasc copii de parte femeiască.

Acest lucru poate fi văzut în multe locuri. Putem vedea același lucru și la albine. Apicultorii știu bine că matca se împerechează numai o singură dată în viață cu o alta. Cea care rămâne în viață în urma împerecherii este cea care poartă ouăle în ea. Atâta timp cât poartă în ea sămânță și de parte femeiască și de parte bărbătească, naște și albine lucrătoare și trântori. După doi ani, apicultorul trebuie să o îndepărteze, căci poartă numai ouă de trântori, numai parte bărbătească, nu și de lucrătoare. Vedeți, în multe locuri Domnul ne descoperă de ce se nasc copii și de parte bărbătească și de parte femeiască. Dumnezeu ne descoperă totul, dar e nevoie de puțină cugetare, căci sânt multe taine, iar noi nu știm a le înțelege. Din gândurile noastre izvorăște bine sau rău, pace sau dezbinare în familie, iar cei credincioși vor întotdeauna să fie buni și plini de pace. Ei se ostenesc pentru asta, dar grijile pământești adeseori îl împovărează pe om. Domnul a luat asupra Sa toate grijile noastre, căci noi nu ne putem ajuta singuri, ci numai încâlcim lucrurile.

Noi, aici în țara noastră și pretutindeni în lume, culegem roadele gândurilor și dorințelor noastre. Dacă gândurile și dorințele noastre nu sânt bune, nici rodul lor nu poate fi bun. Avem nevoie să ne pocăim și să ne schimbăm viața. Pocăința nu înseamnă numai să mergi la preot, ci trebuie să ne curățim sufletul de acele gânduri și de depresia în care am căzut din pricina drumului întortocheat al vieții. Pocăința înseamnă înnoirea vieții, țintirea sau râvna spre binele desăvârșit, lepădarea de părțile rele ale vieții. Această slăbiciune o au și oamenii credincioși, și din pricina ei suferim. Dacă poporul nostru s’ar fi pocăit, n’am mai fi fost încercați de suferințele prin care trecem acum, căci noi înșine, prin cugetele și dorințele noastre, ne complicăm viața. Până acum nu am știut asta, iar acum înțeleg că sânt vinovat pentru toate. Sânt vinovat pentru toate și încă foarte mult. Întotdeauna m’am minunat de faptul că Sfinții Părinți s’au socotit pe ei înșiși cei mai răi dintre toți oamenii.

A venit la mine o tânără; mama și tatăl ei erau medici, iar ea lucra la Academie. A venit la mănăstire, la Vitovnița, în 1963, și m’a întrebat multe lucruri. Am văzut că era foarte mâhnită pe mama ei. Tatăl o iubea foarte mult, dar mama nu. Când am întrebat-o de ce, mi-a spus că mama ei nu a vrut să aibă fată, ci băiat. Ea avea un frate mai mare, dar acesta plecase să trăiască la Paris. Am rugat-o să nu se vrăjmășească cu mama sa, care a purtat-o în pântece, i-a dat naștere și a crescut-o. Tatăl ei a murit, mama a rămas văduvă, iar ea era singura mângâiere a mamei sale. Fata fugise de două ori la mănăstire, de unde a întors-o tatăl ei. I-am spus să nu-și mâhnească părinții și să rabde, căci monahie poate să fie și fără uniformă. Dumnezeu nu vrea de la noi uniformă, ci vrea ca viața noastră să fie bună și plină de bune săvârșiri. Poți fi monahie și în lume. În Rusia sânt mulți monahi, monahii și preoți care nu poartă uniformă, căci acest lucru este oprit. În Rusia a crescut mult duhul evlaviei. Va veni Domnul și la noi, numai că trebuie să ne rugăm din inimă Domnului să ne ajute, căci ne-am răcit foarte mult. Credința noastră trebuie să crească. Ea sporește cu timpul, se face puternică și mai puternică. Dacă ne rugăm din inimă, Dumnezeu ne împlinește rugăciunea, căci El este Dumnezeul nostru al tuturor, Părintele nostru și, de aceea trebuie să sporim în rugăciune. În țara noastră, trebuie să fim uniți într’un cuget și, dacă vom dobândi aceasta, nu vom mai avea vrăjmași.

Dacă privim istoria poporului Israil, vedem că dușmanii îi biruiau de fiecare dată când se lepădau de Domnul, dar El îi ajuta întotdeauna când aceștia cercau o pocăință neprefăcută. Domnul este întotdeauna cu noi. Îi certăm mereu pe politicienii care sânt la putere, dar ei sânt copiii noștri. Noi, cei bătrâni, sântem vinovați, și nu ei, căci noi le-am dat pilda pe care să o urmeze în viață. Sântem chip al părinților noștri, imagine a celor bătrâni, și nu am putut vedea multe la ei. Noi, cei bătrâni, sântem vinovați că nu ne-am îndrumat copiii pe calea cea dreaptă. Noi, bătrânii, se cuvine să o luăm de la început, să pornim de la noi înșine, nu să-i îndreptăm din afară pe ceilalți. Sfinții Părinți spun că trebuie să ne îndreptăm pe noi înșine, să ne mântuim, și mulți se vor mântui și în jurul nostru. Trebuie să ne ostenim să fim buni, întotdeauna plini de pace, liniștiți, ca pretutindenea oamenii să simtă pacea și liniștea ce izvorăsc din noi. Însumi am văzut cum prin gândurile pe care le am, pot să atrag sau să îndepărtez pe cineva. Trebuie să ne schimbăm, e nevoie să ne întărim în credință și apoi să ne ostenim. Sfinții Părinți au dat multe deslușiri despre rugăciunea minții, despre cum trebuie să ne stăpânim inima și mintea. Sfinții Părinți spun că se cuvine să căutăm ca fiecare lucrare, gând și muncă a noastră - toate să izvorască din inimă, căci cu inima simțim, iar nu cu mintea. Cu mintea cugetăm, iar când totul izvorăște din inimă, se adună acolo puterile minții.

Când ne rugăm, să o facem din inimă, căci Dumnezeu este Domnul inimii. El este miezul vieții fiecărei ființe vii. El este Cel ce sprijină viața, și nu trebuie să-L căutăm în alt loc. El se află aici, și așteaptă să-L primim și să credem într’Însul. Avem prea puțină credință și încredere în Domnul. Când vom avea atâta încredere în El câtă avem în prietenii noștri, atunci când îi rugăm să facă ceva pentru noi - când vom avea atâta încredere, nici noi și nici țara noastră nu vom mai suferi atâta.

Vălmășagul gândurilor din noi și din țara noastră își are obârșia în gândurile noastre. Noi sântem cei care pricinuim lipsa de rânduială a gândurilor, iar dacă politicienii noștri ar fi toți într’un cuget, nu am mai fi în starea aceasta. Sântem conștienți că în noi se află o putere și o viață dumnezeiască. Fiecare persoană, ca putere dumnezeiască, când se unește cu celelalte, făurește o putere uriașă, și vrăjmașul fuge de asta; într’însa sălășluiește înțelegerea, iar în el, acolo, dezbinare. Dacă politicienii noștri ar fi uniți, nu am mai avea dușmani, atunci vrăjmașului nu i-ar mai fi de folos nici armele, nici oastea, nimic.

Noi sântem ființe dăruite de Dumnezeu, dar nu știm să trăim cum se cuvine - și facem iad și în noi, și în jurul nostru. Vlădica Nicolae istorisea cum un preot cerea mereu să fie mutat într’alt loc. Vlădica a răspuns astfel cererii sale: "Părinte, cu dragă inimă te-aș schimba unde dorești, dacă nu te-ai strămuta tu singur acolo," și a adăugat: "Nici măcar diavolul nu poate face atât rău omului cât își face el singur."

Dumnezeu ne-a dăruit totul, de noi depinde să fim buni. Dacă purtăm grija însușirilor rele ale anumitor oameni care ne vorbesc, nu putem avea pace și pocăință. De ce Domnul poruncește să-i iubim pe vrăjmașii noștri? O face nu pentru ei, ci pentru noi. Atâta vreme cât ținem în noi gândul la vătămarea pe care ne-au pricinuit-o vrăjmașii, prietenii, rudele, apropiații noștri, nu avem pace și liniște, trăim într’o stare de iad. Trebuie să ne slobozim de acest rău, să-l izgonim ca și cum n’ar fi nimic, să iertăm totul. Tocmai de aceea, părinții trebuie să îndure multe în viață și în familie cu copiii. Noi îi certăm acum pe copiii noștri, dar nu avem dreptate, căci nu i-am îndrumat pe calea cea dreaptă. Mi-a scris o doctoriță o scrisoare în care îmi spune:

Eu și bărbatul meu, care este și el doctor, avem un fiu ce a distrus până acum trei mașini și numai mulțumită lui Dumnezeu a rămas viu. Acum ne cere să-i cumpărăm iarăși mașină, dar nu mai avem posibilitatea materială să o facem. Când ne întoarcem de la serviciu, și de la mine, și de la tatăl lui cere bani cu sila. Ce să facem și cum să rezolvăm această problemă?

Eu i-am răspuns la toate acestea spunându-i că nu-l pot învinui niciodată pentru ce s’a întâmplat, căci este din vina lor. Au avut un singur fiu și i-au făcut toate după voie încă de când era mic. Când era mic dorințele lui erau mici, acum el a crescut și dorințele lui au crescut. Tot ce le-a rămas de făcut este să dea multă dragoste și atenție fiului lor, până ce își va veni în fire și va înțelege că părinții îi doresc tot binele. Altă cale nu este. Vedeți că prin gândurile și dorințele noastre putem îndrepta viața noastră și a celor apropiați nouă, iar eu vă doresc să fiți așa.

...Iertați-mă, m’am abătut de la temă, dar iată, ceea ce am înlăuntru, aceea arăt și în afară, căci fiecare dă ceea ce are în sine; și doresc binele neamului meu și al lumii întregi, căci acesta-i rostul monahilor. Unii m’au întrebat: ce înseamnă să fii monah purtător de schimă mare? Au primit răspuns de la Preasfânta Născătoare de Dumnezeu: "Este rugătorul pentru întreaga lume, cel ce se roagă Domnului pentru mântuirea întregii lumi." Datoria noastră este să ne rugăm sincer, pentru toți, ca Domnul să dăruiască tuturor pace și bucurie. Slavă lui Dumnezeu pentru copiii smeriți, blânzi și nevinovați, pentru care Domnul ne și dăruiește bunăstare. Slavă lui Dumnezeu că țara noastră are o climă temperată și aici poate crește orice. În ținuturile din Sahara, Palestina și Orient plouă doar iarna, iar cei de acolo se trudesc, dar nouă ne-a dat tot binele și evlavia ca să fim buni.

În decursul vieții, credința noastră crește treptat, acea primă cunoștință dobândită de la părinții noștri de acasă, iar apoi ne încredințăm că Domnul ne poartă de grijă și nu privește la chipul nostru, ci în inima noastră... Dumnezeu privește la inima noastră, care Îi aparține întru totul. Priviți-i pe cei căsătoriți. Toți cei care s’au căsătorit fără binecuvântarea părinților ori au fost siliți să se căsătorească nu au pace, și zadarnică este iubirea lor. Luați aminte cât de mare este puterea părinților trupești și duhovnicești. Adesea i-am auzit pe părinții trupești și duhovnicești vorbind deschis, fără ocolișuri, despre cele ce-i apasă pe copiii lor.

Odată m’am mirat de felul în care doi părinți credincioși și-au ucis fiul prin cugetele lor. Acest singur fiu al lor, copil credincios, din tinerețe crescut în acest duh, era de-a dreptul ca un înger, era de o bunătate neînchipuită. Odată a venit la el o fată din ținutul lui să-i ceară ajutorul. Ea era însărcinată cu un bărbat oarecare, iar acum îl ruga pe acest tânăr s’o ia în căsătorie, căci părinții și frații ei sânt aspri și dacă află că e însărcinată, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se omoare. El a încuviințat să iscălească un astfel de contract de căsătorie, iar după ce se va naște copilul și va începe să meargă, îndată băiatul va merge pe calea lui, iar fata pe a ei. Cum asta se întâmpla într’un sat mic, totul s’a aflat de îndată, iar mama lui nu a putut să îndure cele întâmplate, deși tatăl spunea că este vorba de viața fiului lor și nu a ei - dar aceasta nici nu voia să audă. "Nu vreau să-l mai văd viu," obișnuia să spună. Așa s’a și întâmplat. În timp ce conducea o motocicletă, fiul lor a avut un accident, împreună cu un prieten. După ce s’a întâmplat aceasta, mama a venit la mine tristă și mâhnită, iar eu i-am spus: "Tu ți-ai omorât singurul fiu. Vezi cât de puternice sânt gândurile tale? Ai zis că nu mai vrei să-l vezi viu, și asta s’a și întâmplat."

Adeseori părinții nici n’o știu, dar pentru noi, copiii lor, ei au dreptate și trebuie să-i ascultăm în chip desăvârșit - atunci binecuvântare va fi asupra noastră. Din păcate, puțini sânt cei ce își cinstesc părinții ca pe ceva sfânt. Eu am suferit mult, căci adesea îl osândeam pe tatăl meu, socotind că-și petrece prea puțin timp cu fiul lui. Așadar, gândurile mele îmi puneau la cale viața și din pricina lor mult am suferit. În timpul ocupației, de două ori am fost osândit la moarte. La început nu știam din ce pricină, dar când m’am dezmeticit am văzut că eu sânt cel care mi-am rânduit viața astfel. De asemenea, este neîndoielnic faptul că cei ce poartă în ei dragoste nemărginită deschid orice ușă; iar acolo, pe câmpul de luptă, unde nu este viață, Domnul îi păzește în chip minunat pe cei care au dragoste de părinții lor, atât trupești, cât și duhovnicești. Vedeți, dacă am fi așa, lumea nu s’ar mai afla în starea aceasta. Trebuie să ne rugăm acum cu toții, iar Domnul ne va da putere și ajutor.

Domnul este stăpânul tuturor minților. El este tare și are puterea să schimbe fiecare persoană ca să-și vină în fire, căci dacă Domnul nu ne trezește, atunci cine o va face - dacă nici mama, nici tatăl nostru nu ne-au îndrumat pe calea cea dreaptă? Nici la școală nu se pot învăța prea multe, decât numai cum să mâncăm și să bem în viață. Eu, încă de când eram copil, mă gândeam mult la lume. Încă de când eram copil purtam grija gândurilor, și văd acum că am îmbătrânit și încă nu am ajuns la acea treaptă la care ajunsesem pe când eram copil, căci Însuși Domnul îi luminează, îi învață pe copii. Eram copil - măcar că nu mergeam la școală - și tot băgam de seamă cum gândurile mele rătăcesc, în timp ce toți ceilalți copii se jucau. "Asta nu-i bine," îmi spuneam eu în sinea mea, "trebuie să fiu aici, prezent cu gândul, concentrat numai pe lucrul acesta," dar în zadar, gândurile îmi hoinăreau neîncetat.

Copil fiind, cugetam la toate acestea, iar acum văd că am îmbătrânit și încă nu am ajuns la înălțimea aceea. Din pricina aceasta am avut dorința să văd cum se simțeau Sfinții Părinți - cum se simțeau Sfinții Părinți, care încă din timpul vieții au fost proslăviți de Biserică, iar mai târziu și în ceruri - cum s’au simțit ei în timpul vieții. Slavă lui Dumnezeu că am viețuit o vreme cu Rușii și am putut să citesc operele Sfinților Părinți. Sfântul Isaac Sirul este un psiholog de neîntrecut între Sfinții Părinți. În scrierile sale stă scris:

Omule, nu-ți da pacea ta lăuntrică pentru nimic în lume. Să-ți păzești cu orice preț pacea lăuntrică. Împacă-te cu tine însuți, și atunci se vor împăca și cerurile și pământul cu tine.

Vedeți cât de adânci sânt aceste gânduri și de câte ori repetă acest lucru? - dar nici până astăzi n’am putut ajunge la această treaptă. Putem fi toți buni dacă ne unim cu Izvorul vieții, cu Dumnezeu, din toată inima noastră; atunci El ne va da putere să ne iubim pe noi și pe aproapele nostru. Fără Domnul, nu ne putem iubi nici pe noi. Mulți cad adesea în deznădejde și se ridică împotriva vieții lor, curmânduși-o, căci fără Domnul nu ne putem iubi nici pe noi înșine, cu atât mai puțin pe semenii sau pe vrăjmașii noștri. Prin El putem toate, căci El este puterea și viața noastră.

Trebuie să supunem cuiva inimile noastre - și dacă le supunem cuiva de pe fața pământului, acest lucru ne poate aduce vătămare. Toți căutăm dragoste veșnică și neschimbătoare, pace fără de sfârșit, și cine poate da toate acestea? Nu ni le poate da nici mama, nici tatăl, nici fratele, nici sora. Toți aceștia ne pot părăsi, disprețui și lepăda.

De ce? Pentru că toți sântem mărginiți în timp și în spațiu, toți ne aflăm în luptă cu puterile din văzduhuri care neîncetat ne întinează gândurile. Așadar, toți cei cărora ne supunem inimile, toți aceștia ne pot părăsi, ne pot răni. Duhurile cele viclene strecoară gânduri în dragostea noastră curată, dumnezeiască și caută să ne înrobească. Dragostea dumnezeiască este nesfârșită, atotcuprinzătoare, iar noi viem, ființăm, trăim mărginiți, înrobiți nu numai de ființele vii, ci și de lucrurile moarte, fără viață, care sânt fără valoare. Inima noastră este înrobită de lucrurile lumești, iar dacă cineva i le răpește, suferă. Avem voie să ne alipim prin dragoste numai de Dumnezeu - mai întâi de Dumnezeu și abia apoi de rudele și semenii noștri.

Nu ne este îngăduit să ne fim idoli unii altora, nu este voia lui Dumnezeu. Sfinții Părinți spun că această naștere a noastră pe fața pământului este din îngăduința Domnului, după cădere - căci Dumnezeu le-a făcut pe toate și El este tuturor părinte - dar iată, din păcate, toate s’au tulburat. S-a tulburat și firea noastră, căci strămoșii noștri erau nemuritori. Prin căderea omului a venit moartea, s’a tulburat lumea materială, cosmosul, căci Adam a fost zidit ca o cunună a întregii Zidiri și stăpân al întregii lumi materiale. În fiecare persoană este reprezentată întreaga lume materială a Cosmosului și puterile cugetătoare, căci se spune că omul este un micro cosmos, o "lume mică." Trebuie să ne întoarcem în brațele Părintelui nostru, ca să ne întărească în credință, să fim puternici într’Însul, și prin Domnul vom vedea Împărăția Cerurilor.

Am început să vorbesc despre protestanți. Sânt în jur de 200.000 mii de Indonezieni care au trecut la Creștinism. Toți acești oameni sânt de îndată cuprinși de duhuri necurate. La ei se întâmplă "mari minuni": învie morți, prefac apa în vin, fac operații cu mâinile goale, deschid și închid pântecele cu mâinile. Sfinții Părinți spun: "Ceea ce credința dorește, Dumnezeu făptuiește, dar plinătatea vieții Creștine este desăvârșita smerenie." Chiar unul dintre prorocii Legii Vechi spune: "Numai asupra celui blând și smerit cu inima voiu privi." Cei blânzi și smeriți sânt moștenitorii Împărăției Cerurilor, și vouă, tuturor, vă doresc să fiți și voi fii ai Luminii, și să ne aflăm împreună înaintea Domnului, să-L slăvim pe Domnul pururea și în veacul veacului. Iată, planeta noastră a ajuns la sfârșitul ei; tot ceea ce s’a întâmplat, până la capăt, și mai cu seamă în această scurtă vreme, totul trece neînchipuit de repede - și slavă lui Dumnezeu că este așa, ca viața noastră să nu fie în zadar, să nu ne chinuim aici fără folos, căci Împărăția Cerurilor este o stare gândită a sufletului, iar iadul asemenea; noi acum sântem în rai, acum în iad. Când ne aflăm într’o stare rea, în noi e iad, nu avem pace, nici liniște. Când avem în inimă bucurie, atunci ne simțim ca în Rai. De aceea trebuie neîncetat să ne ostenim în rugăciune. Puțini sânt cei de pe fața pământului care primesc în dar harul. Am cercetat cu foarte mare luare aminte felul cum s’au simțit Sfinții Părinți în timpul vieții și cum au reușit să păstreze acest dar al harului până la capăt, aici - harul primit în dar. Sfinții Părinți spun că aici pe pământ se află oameni care au păcătuit mult, care au cercarea vieții, dar care, atunci când s’au întors la Domnul, nu s’au mai abătut nici la dreapta, nici la stânga, ci au mers de-a dreptul spre Domnul. Și Sfântul Apostol Pavel, și Maria Eghipteanca, și mulți alții, când s’au întors la Domnul, au rămas cu El. Noi încă nu am ajuns la această înălțime, pe noi încă ne atrage ceva aici, pe pământ. Acum sântem în odihnă, acum în luptă, dar puțini sânt cei ce dobândesc darul harului. Eu tare m’am minunat când am înțeles că puțini sânt monahii care primesc harul în dar și că mulți dintre oamenii din lume au primit acest har. Aproape acum un an a venit la mine un tânăr din Bania Luka, care se îndeletnicea cu rugăciunea lui Iisus. De puțină vreme un prieten de-al lui, care era căsătorit și avea copii, a învățat și el să se îndeletnicească cu rugăciunea lui Iisus. Mult m’am mirat când prietenul său a venit și mi-a spus cum inima i se roagă neîncetat și rugăciunea curge neîntreruptă. Acest tânăr era atât de luminat de bucurie, plin de o pace negrăită. El s’a încredințat pe sine, pe soția și pe copiii săi lui Dumnezeu și a dobândit în dar harul. Prietenul care la învățat rugăciunea nu a dobândit acest har, deși s’a rugat îndelung pentru a-l primi. Așadar, Domnul privește la inima noastră, iar când noi ne rugăm din inimă, Domnul de îndată ne mângâie. Numai cei ce au primit harul în dar pot cunoaște starea sfinților și a îngerilor. Alții nu o pot cunoaște. Ne rugăm noi lui Dumnezeu și ne trudim, dar dacă cineva nu a dobândit harul nu poate înțelege starea îngerilor și a sfinților, căci acestea nu pot fi deslușite în cuvinte. Este o stare de pace și bucurie de negrăit. Știi cum erai înainte, te mâniai, iar acum mânie nu mai este. Nu se află nici un om care să te poată vătăma, nu e nici un gând necurat care să-ți poată face rău, căci ești împrejmuit, călăuzit de Duhul Sfânt. Unii ca aceștia pot înțelege starea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu care, din pântecele mamei ei până la sfârșitul vieții pământești, și chiar și în veșnicie, a fost plină de dumnezeiescul har. Sfântul Dionisie, ucenic al Sfântului Apostol Pavel, a dorit să o vadă pe Sfânta Maică, și când a ajuns la Ierusalim l-au dus în odaia care o adăpostise pe Preasfânta Maică. Apoi, de îndată, a spus: "M’a luminat cu pace și bucurie," și-a mai zis: "Dacă n’aș fi știut cu adevărat că este Dumnezeu, pentru mine Preasfânta Maică ar fi fost Dumnezeu." De aceea Domnul a lăsat-o pe Preasfânta Maică să fie mângâiere Sfinților Apostoli, căci ei mult au fost prigoniți din toate părțile. Ea a fost mare mângâiere, căci a răspândit pretutindenea în jurul ei pacea și bucuria lui Dumnezeu. Iată de ce trebuie să ne rugăm, să ne rugăm din inimă și să tânjim din inimă după Dumnezeu - și atunci Domnul ne va da harul Său și pururea vom simți starea îngerilor și a sfinților, și nimeni nu ne va mai putea vătăma. Iubiți-i pe toți și veți avea pace și bucurie nespusă, de negrăit în cuvinte. Vă doresc tot ce e mai frumos, pace și bucurie de la Domnul.

Spuneți-mi, părinte stareț, de ce, în ciuda iubirii pe care o avem pentru Domnul și pentru o viață virtuoasă, ne împotrivim totuși voii Sale, după cum ați spus la începutul cuvântului dumneavoastră?

Părintele Tadei: Copile, viața aici pe pământ este o luptă a trupului și a minții. Războiul este mai întâi al gândurilor, iar când nu mai putem lupta cu gândurile, atunci ne războim între noi. Sântem într’o stare așa de rea, aici pe pământ - și credem că ne luptăm pentru credință. Noi, ca persoane, nu putem face nimic pentru credință, ci numai dacă ne unim. Aceasta este puterea și tăria. Sântem datori să ne luptăm, căci sântem copii ai unor părinți căzuți, iar vrăjmașii noștri, puterile gânditoare, necontenit ne abat de la calea cea dreaptă. Vrăjmașul îi învață pe copii de mici să se împotrivească părinților. Știe bine vrăjmașul că, de se împotrivesc copiii încă de mici, cu ușurință îi va îndruma în întreaga lor viață și vor fi ai lui. Nu cu multă vreme în urmă, au venit la mine niște părinți cu fiica lor de zece, cel mult doisprezece ani. Îi cer copilei să-mi spună ce se întâmplă cu ea, iar ea îmi spune: "Îi iubesc pe tatăl și pe mama mea, căci și ei mă iubesc mult. Îi iubesc foarte mult, dar nu știu de ce îmi vine neîncetat în minte gândul să mă împotrivesc mamei și tatălui, să nu ascult de ei, cu toate că nu vreau să fac asta. Eu vreau să ascult și de mama și de tata, dar nu am pace."

Vedeți cum lucrează duhurile de sub cer?! Pentru aceea, neîncetat ne luptăm să ne întărim credința, și puterile din văzduhuri necurmat ne tulbură gândurile.

Vreme de doisprezece ani, un pustnic a fost muncit de gândul că nu este Dumnezeu. Nevoitor în singurătate, el a fost iarăși chinuit de un astfel de gând. Și doisprezece ani întregi s’a luptat cu duhurile, dar Domnul știa că este spre folosul lui să îngăduie a se abate așa ceva asupra lui, iar gândurile să-l năpădească zi și noapte.

Din pricina tuturor acestor lucruri este luptă și război între bine și rău. Noi dorim să fim buni, dar duhurile din văzduhuri nu vor să avem nici măcar o însușire bună, ci numai însușiri rele... Iată, de aceea ne luptăm... Noi nu ne putem lupta de unii singuri... Dumnezeu este Voievodul nostru, Ocrotitorul nostru, căci de unii singuri putem doar să căutăm sincer ajutor de la Domnul, și Domnul ne va ajuta.

Odată, când eram greu bolnav, mi se arătă Mântuitorul care îmi spuse să mă închin Preasfintei Sale Maici, căci ea este Apărătoare și Ocrotitoare a monahilor. De aceea trebuie să luptăm, pentru aceasta purtăm războiul gândurilor. Războiul gândurilor noastre nu este în trup și sânge, ci cu duhurile din văzduhuri. Sfântul Apostol Pavel spune: "Lupta cea bună m’am luptat, credința am păzit." /II Tit 4:7/ Pentru aceasta, trebuie neîncetat să ne închinăm Domnului și Preasfintei Sale Maici. Trebuie să ne rugăm Domnului ca să ne învrednicească a-L iubi și noi pe El așa cum îngerii și sfinții au iubit-o pe Preasfânta Maică. Pentru că Domnul este puternic și tare, și ne ajută să facem astfel. El dorește să fim așa și să rămânem în vecii vecilor și prin toate veacurile, întru veșnicie, în dragostea și îmbrățișarea Sa. De aceea și ție îți doresc, suflete, să te rogi Lui, Domnului, să te învrednicească a-l iubi tot atât de puternic precum Îl iubesc Preasfânta Maică, îngerii și sfinții. Atunci vei simți pace și liniște în inimă, căci îți vei închina inima aceluia Care este fără de sfârșit, Care Își poate împărți dragostea fără de hotar, pacea Sa nesfârșită.


Despre binecuvântarea părinților

Ne puteți spune ceva mai mult despre motivul pentru care nu trebuie să plecăm la mănăstire fără binecuvântarea părinților?

Părintele Tadei: Părinții sânt stăpâni peste copiii lor și au mare putere asupra lor. Ei își pot încredința copiii lui Dumnezeu sau satanei. M’am minunat când am înțeles câtă putere au părinții asupra copiilor lor, o putere nemaipomenită! Nu numai părinții au putere mare asupra copiilor, dar și bărbatul asupra femeii. În 1943, pe când eram la Belgrad, a venit la mine o femeie credincioasă, a adus câteva lucruri pentru mănăstire și m’a rugat să mă rog pentru o familie. Această familie avea doi copii, o fată de nouă ani, paralizată, și un fiu care lucra ca negustor la o vestită familie belgrădeană. Când am început să mă rog pentru femeia aceea și pentru copiii ei, am fost încercat de multe ispite și necazuri. Nu am avut pace și liniște. Atunci am mers la duhovnicul meu să mă spovedesc și i-am spus că de câte ori mă rog pentru familia aceasta îmi pierd pacea și liniștea. Atunci el mi-a spus: "Roagă-te, roagă-te pentru ei!" Iar eu am continuat să mă rog, dar iarăși nu aveam pace și liniște. A venit iarăși femeia aceea credincioasă la mănăstire, iar eu am rugat-o să-mi spună mai multe despre ea și copiii ei. Mi-a povestit că era căsătorită cu un evreu din Bitolia. A avut cu acesta un fiu, pe care, după terminarea gimnaziului, l-au trimis să învețe negustoria la o familie bogată de negustori belgrădeni. Au socotit că va învăța mai bine negustoria în familia aceea. Fiul a fost primit, iar mama lui îl vizita des. După un timp, s’a angajat și ea la același negustor, făcând curățenie în magazin. Când s’a întors acasă, femeia i-a spus bărbatului că s’a hotărât să-l părăsească și că nu mai poate trăi cu el. Atunci ea nu știa că era însărcinată a doua oară cu soțul ei. Acesta a rugat-o să rămână, căci până atunci trăiseră în înțelegere și fără certuri. Ea era Creștină, își botezase primul copil și trebuia să-l boteze și pe al doilea. Tot ceea ce ea și bărbatul ei făcuseră de-a lungul vieții era pentru copii. Acum nu mai dorea nimic altceva decât să plece. Bărbatul ei, foarte mâhnit, înțelegând cât este de încăpățânată, a lăsat-o să plece. După aceea, ea s’a întors la Belgrad și a continuat să lucreze în magazin. Am fost la Belgrad, unde lucra ea, să-i împărtășesc al doilea copil. Fata nu este sănătoasă mintal și nu-și poate folosi mâinile și picioarele. Tot ceea ce-i spusese bărbatul ei s’a împlinit. După aceea, cugetam câtă putere are bărbatul asupra femeii și vedem asta din cuvintele pe care Domnul i le grăiește Evei: "Pentru ce ai ascultat de șarpe, căci de acum spre bărbatul tău va fi întoarcerea ta și el te va stăpâni." / Fac. 3:16/ Atunci am înțeles că mamele noastre, când nu-i ascultă pe bărbați, pe soți, fac iad în casă. Vedeți ce face neascultarea? Părinții au mare putere asupra copiilor, dar și bărbatul asupra femeii, căci voia ei este supusă bărbatului. Iată, multe din cele pe care nu le-am știut ni le-a descoperit Dumnezeu, iar acum trebuie să ne străduim să fim buni. (Novi Sad 1997)


Pocăința este schimbarea vieții

Părintele Tadei: Pace și bucurie tuturor de la Domnul, căci pacea și bucuria sânt cele mai de seamă bogății ale lumii acesteia și ale lumii celeilalte, după care tânjim cu toții. Putem să avem tot ce ne dorim aici pe pământ, și să nu avem pace și bucurie. Iar pacea vine din Izvorul păcii, de la Domnul. Când Domnul le-a vorbit ucenicilor Săi, când aceștia au închis ușile de teama Iudeilor, întâiul lucru pe care l-a spus a fost: "Pace vouă!" /Lc. 24:36, In. 20:19/

Domnul vă va dărui pace dacă vă împăcați și vă întoarceți către binele desăvârșit, iar binele desăvârșit este Dumnezeu. El vrea să avem o însușire dumnezeiască, smerenia. Oriunde domnește smerenia, fie în familie, fie în societate, răspândește pace și bucurie. Tot binele și tot răul izvorăsc din gânduri, căci sântem un "aparat cugetător." Avem înrâurire chiar și asupra lumii plantelor, întrucât și lumea plantelor are un sistem nervos. Toate așteaptă pace, mângâiere și dragoste.

Pocăința înseamnă schimbarea vieții. Omul trebuie să se ducă la preot sau la aproapele său și să îi spună ce îi tulbură pacea. De îndată ce aproapele nostru ne împărtășește suferința, dobândim mângâiere și putere.

Dacă ne întoarcem la Izvorul vieții, Domnul, El ne va da putere să întărim înlăuntrul nostru gândurile binelui desăvârșit, căci gândurile, dorințele bune aduc pace și mângâiere pretutindenea. Trebuie să ne schimbăm.

Gândurile noastre ne înrâuresc nu numai pe noi, ci și tot ceea ce ne înconjoară. Trebuie să răspândim gânduri bune. Domnul ne poruncește să-i iubim pe vrăjmașii noștri, nu pentru ei, ci pentru noi înșine. Trebuie să iertăm totul din inimă. Când se iartă toate din inimă, totul este iertat. Dacă sântem părtași la pace, atunci pacea naște bucurie și mângâiere în toți cei din jurul nostru. Toți simt gândurile noastre pașnice și liniștite.

Când stăpânul casei este împovărat de griji privind familia, nimeni nu are pace, nici liniște din pricina gândurilor lui, nici măcar copiii mici, care cresc. De aceea cârmuitorii căminului trebuie să se încredințeze Domnului, să I se roage și să priceapă că Domnul este Atotputernic, că El ne aduce mângâiere.

Trebuie să iertăm din inimă totul. Pacea lăuntrică nu poate fi păstrată atâta vreme cât conștiința noastră este mustrată de ceva. Trebuie să împăcăm conștiința. Trebuie să îi iertăm pe toți din inimă. Fiindcă fără aceasta nu există pace lăuntrică.

Domnul va da harul, puterea dumnezeiască ce lucrează pretutindenea, mai cu seamă în sufletele care-L caută pe El, Izvorul vieții. Pacea lui Dumnezeu se răspândește pretutindenea. În Vechiul Legământ este scris: "Dă-mi, fiule, inima ta." /Pilde 23:25/ Domnul este singura mângâiere a îngerilor, a sfinților și a tuturor celor care Îl caută. El singur este Nesfârșit.

Dacă profesorul este distrat, el este așa cum este. Roagă-te lui Dumnezeu să trimită îngerii Săi buni și profesorului, și ție. Dacă îți iubești profesorul, atunci vei răspunde cu ușurință și vei primi nota care ți se cuvine. Când profesorul și elevul se împacă, între ei nu mai este război.

Nu avem pace dacă ne războim în cuget cu părinții noștri. Duhurile viclene caută să ne facă a greși cu orice preț față de părinții noștri. Atunci ele capătă putere asupra noastră, iar noi credem că altcineva este vinovat. Mulți înțeleg aceasta și își îndreaptă gândurile. Eu o spun neîncetat - unii înțeleg, iar alții ajung încă și mai mândri. Primim ceea ce dăm.

Sfinții Părinții spun: "Seamănă dragoste, și dragoste vei secera. Seamănă pace, și pace vei culege." Este cu neputință să dobândim pacea dacă sântem plini de pizmă și răutate. Dacă nu te vei slobozi de aceste însușiri diavolești, atunci cum vei intra în veșnicie? Numai Domnul ne poate schimba. Duhul se contopește cu gândurile. După cum ne este trăsătura caracteristică aici, așa vom trece și în veșnicie.

Trebuie să fim pașnici. Este mai bine să înduri vătămare, decât să aduci. Dacă vom răbda ocara, Domnul ne va da putere și pace. Dacă nu vom răbda ocara, conștiința nu ne va da pace. Conștiința este judecata dumnezeiască.

Orice-am face, nu vom avea nici pace, nici liniște. Trăsătura noastră de caracter este temelia trecerii în veșnicie. Dacă sântem pașnici și liniștiți, vom merge în rând cu sfinții și îngerii. Pe aceștia Domnul i-a răsplătit, dăruindu-le harul, iar în sufletele acestea nu se găsește nici o trăsătură din lumea aceasta. Omul îi poate ocărî neîncetat, ei nu se vatămă. Îi poate lovi, ei nu se mânie, căci sufletele lor sânt călăuzite de Sfântul Duh.

Sfântul Serafim din Sarov a fost întrebat: "Care este țelul vieții Creștine?" "Întoarcerea în sânul Părintelui Ceresc."

Noi tulburăm pacea. Domnul ne lasă cu gândurile noastre - iată-ne suferința! Nu există putere care să poată birui mila Domnului. De aceea mucenicii nu au simțit dureri, iar dacă au simțit, au fost mângâiați de Domnul cel Blând. Când harul Sfântului Duh luminează sufletul, acesta nu mai simte durerile. După Domnul, nu avem bine mai mare decât părinții noștri. Zice Domnul: "Eu sânt Cel ce din pântece te-am plăsmuit." /Isaia 49:5, Psalmi 138:13/ Părinții sânt armă în mâinile Domnului. Domnul a binecuvântat căsătoria. Este nevoie de timp pentru a-i înlocui pe toți acei îngeri căzuți care s’au alăturat satanei, iar Dumnezeu este și Dumnezeul lor, al duhurilor viclene. Aceștia sânt ființe deosebit de inteligente, dar care nu-și pot afla pacea și liniștea.

Trebuie să căutăm mângâiere de la aproapele nostru, fiind plăsmuiți având hotar de loc și vreme; neputând să dăm nesfârșitul, căutăm nemărginitul. Nădăjduim pace, bucurie nesfârșită - totul nesfârșit. Dar semenii noștri nu ne pot da totul. Toți sântem hotărniciți și ne războim mereu cu gândurile rele, căci duhurile cele viclene sânt pline de vrăjmășie. Domnul caută să vadă dacă dorim din inimă ca El să ne ajute. Auzim multe cuvinte despre pilde frumoase de viață și cum trebuie să-l îndrumăm pe aproapele să înfăptuiască acestea. Dar, oare, putea-vom noi să le punem în lucrare?

Vedem cum omul pașnic și liniștit iartă și rabdă totul. Pilda sa ne rămâne pentru veșnicie, căci și noi dorim să dobândim aceasta. Cum? Întorcându-ne către Binele Desăvârșit, cu inima, cu gândurile și cu întreaga noastră ființă. Unindu-ne în Dragoste Desăvârșită cu Ziditorul nostru. Trebuie să petrecem în rugăciune neîncetată. Trebuie să ne rugăm Maicii Preasfinte, să îi iubim la fel de puternic pe îngeri și sfinți, căci atunci vom fi fericiți și aici, și în veșnicie. Dumnezeu este dragoste și fericire, ce umple pe tot cel ce Îl caută. Cum sânt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Dacă avem gânduri pașnice și liniștite, atunci avem pace. Dacă ne muncesc gânduri rele, atunci sântem tulburați. Căutăm ajutor la părinți, și când îi rugăm, inima lor de părinți se jertfește și fac ceea ce este bine pentru noi.

Puterea lui Dumnezeu lucrează pretutindenea, mai cu seamă în acei oameni care s’au întors la Domnul. Dumnezeu este pacea, mângâierea și bucuria tuturor. De aceea, vă doresc pace și bucurie de la Domnul!

Părinții au mare putere asupra copiilor lor. Dacă sânt buni sau răi, este problema lor și ei vor răspunde pentru aceasta. Multă suferință este în lume din pricina necinstirii părinților. Tatăl meu a fost un om foarte bun. M’am gândit că ar fi trebuit să-mi dea mai mult timp. Sânt peste măsură de simțitor. M’am născut în 1914. N’ar fi trebuit să am astfel de gânduri față de tatăl meu. Nu era de folos că eram un copil isteț. Nu am văzut că îmi prăpădisem viața. Când ar fi trebuit să împlinesc ceva, prăpăd! Doctorii au spus: Nu va trăi mai mult de cinci ani. Eram greu bolnav la plămâni. Am dorit atunci să-mi închin viața Domnului, așa că am plecat la mănăstire.

Domnul va deschide copiilor calea cea mai bună. Domnul va ierta. Domnul este milostiv. Dacă ne rugăm lui Dumnezeu pentru ei, este cu neputință ca această rugăciune să nu aibă înrâurire asupra lor. Gândurile sânt o putere uriașă. Ni se deschide de îndată cale și ni se dă semn.

Un călugăr de odinioară se ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu să îi arate ce înseamnă a fi monah, iar Preasfânta Maică i-a grăit: "Monahul este rugător pentru întreaga lume."

Dacă ne războim cu profesorii și părinții, nu va fi bine.

Domnul se întristează pentru făptura Sa care suferă atâta, dar în zadar, dacă nu vrea să se pocăiască. La Sfântul Antonie a venit un bătrân, spunându-i că este un mare păcătos, că a greșit mult. "Voiesc a-mi spune dacă este pocăință pentru mine?"

"Mă voi ruga Domnului să-mi descopere, iar tu vino săptămâna următoare."

Domnul i-a descoperit: "Știi cine este bătrânul acela?"

"Nu știu!"

"Este satana."

"Vrea să audă de la mine dacă este pocăință pentru el."

"Este pocăință. El duh este și neîncetat se mișcă. Trebuie să stea într’un loc trei ani îndreptat spre răsărit și să se roage astfel: Iartă-mi, Doamne, prea multa mea viclenie!"

Bătrânul s’a întors după o săptămână.

"Ai întrebat despre mine?"

"Da! Trebuie să stai trei ani îndreptat spre răsărit și să te rogi: Doamne, iartă-mi prea multa mea viclenie!"

A țopăit într’un picior pentru că știa asta, dar nu voia să se pocăiască. Nu există păcat care să nu poată fi iertat. Nu există păcat care să covârșească mila Domnului.

Sfinții Părinți au fost cu luare aminte în a cunoaște ce înseamnă hula împotriva Sfântului Duh și au primit răspuns. Hulă împotriva Duhului Sfânt este stăruința în nepocăință și în împotrivire față de adevăr. În zadar îi spui cuiva că Dumnezeu este prezent pretutindenea și că este Dătător de viață, dacă el nu vrea să audă.

Este nevoie să ne pregătim inima a se uni în Sfânta Împărtășanie cu Domnul. Postul este necesar pentru smerenia trupului, căci atunci când trupul se smerește, se smerește și sufletul. Biserica a rânduit cum trebuie să postim. Trebuie să ne pregătim inima. Putem să nu mâncăm nimic, dar inima să ne fie plină de ură și nelegiuire. Cum să primim Sfânta Împărtășanie dacă nu putem răbda pe cineva? Vom primi Sfânta Împărtășanie, dar nu spre mântuire, căci am păstrat în noi însușiri diavolești, ce sânt rele.

Postul este pregătire pentru o inimă smerită. Sfinții Părinți spun: "Cel ce nu face ascultare, zadarnic postește și se roagă lui Dumnezeu. Ascultarea este mai mare decât postul și rugăciunea." Când eram tânăr nu înțelegeam învățăturile Sfinților Părinți, dar mai apoi am văzut că este întocmai cum spun ei. Cine nu-și smerește inima și nu și-o curăță de gânduri viclene, în zadar postește.

Domnul este dragoste și bucurie. Trebuie să ne pregătim inima spre a fi blândă și smerită, altminteri spre osândă, și nu spre mântuire luăm Sfânta Împărtășanie. De aceea ne și rugăm: "Să nu fie nouă Împărtășirea aceasta spre osândă, ci spre mântuire."

Cine merge prin mănăstiri să vadă monumente, arhitectură, fresce, se va întoarce acasă cu sufletul pustiu. Însă dacă este un suflet evlavios, dacă va merge în pelerinaj pentru sufletul său, ca să dobândească pace, mântuire, se va întoarce plin de mângâiere.

Vrăjile lucrează acolo unde nu este rugăciune, nici nădejde tare în Dumnezeu. Odată a venit la mine o tânără. Absolvise Științele Politice, dar era foarte credincioasă. Era măritată cu un doctor, care mai fusese căsătorit. După numai o lună de la nuntă, prima soție l-a părăsit. Soțul ei avea un frate mai mare, care era și el doctor. Acesta de trei ori se căsătorise, și toate trei soțiile îl părăsiseră. Mama lui era și ea doctoriță și profesoară la Facultatea de Medicină. Locuia împreună cu sora ei și se ocupa cu magia neagră. Își vizita fiul rar. Însă a venit într’o zi mânioasă și i-a spus nurorii: "Am alungat-o pe femeiușca aceea de la fiul meu, dar ție nu-ți pot face nimic!" Prin farmece, a trimis duhurile necurate să-i facă rău nurorii, ca aceasta să-și părăsească soțul. Dar femeia aceasta era evlavioasă, era plină de râvnă pentru Domnul. De aceea, duhul viclean nu i-a putut face nimic, s’a întors la bătrână, iar bătrâna i s’a supus orbește. Duhurile viclene se întorc la cel ce le-a trimis și se răzbună pe el. După aceea, când copilul a început să plângă, bătrâna a venit iarăși și a întrebat-o pe noră: "Prostul ăla își iubește copilul?" "Bineînțeles că îl iubește!" "Deci îl iubește încă!?" Intră fiul și, plângând, îi spune soției: "Știi, nu mă simt în stare să intru acum în cameră. Știu că toate astea sânt făcute de mama mea, dar nu pot face nimic."

Arderea morților nu este o faptă Creștinească. Aceasta este lucrarea lumii din zilele noastre, încât trupul să ocupe mai puțin loc. Dacă omul a trăit în credință, trupul său este luminat de harul Sfântului Duh și nu trebuie să fie ars. Domnul nu a făcut trupul ca să fie ars. Se știe încă de la strămoșul nostru Adam că, de îndată ce sufletul părăsește trupul, țărâna trebuie să se întoarcă în țărână, trupul trebuie așezat în pământ, căci arderea nu este lucru Creștinesc.

Acele mame care ucid rodul lor în pântece, mare păcat fac. Ele nimicesc viața. Este un mare păcat. Dumnezeu plăsmuiește rodul, iar ea îl ucide. Trebuie să se schimbe din adâncul inimii și să nu mai repete acest păcat. O astfel de femeie este osândită ca ucigașă. Nici un animal de pe fața pământului nu își ucide odrasla, numai ființa cugetătoare își ucide copilul. Dacă rămâne în această stare, neîndreptată, va fi osândită ca ucigașă. Întrebarea care se pune este dacă va trece prin vămi.

Nu sânt păcate care să nu poată fi iertate în afară de cele pentru care nu ne-am pocăit. Mare este acest păcat al poporului nostru - păcatul nepocăit. Sate întregi au pierit. Când eram tânăr, în Vitovnița erau 110 case, iar acum nu mai sânt nici jumătate. Este păcat că noi, Sârbii, vom ajunge o minoritate. Vor veni din străinătate și se vor așeza aici. Este o mare greșeală a legilor civile ca pământul să fie împărțit între copii. În Apus nu este așa, pământul rămâne unuia, iar ceilalți se angajează. Nu este lucru folositor ca pământul să fie împărțit în parcele mici.

Țiganii noștri nu au nici casă, nici masă, și cu toate astea cortul le este plin de copii. Sânt întotdeauna mulțumiți, întotdeauna veseli. Iar ai noștri au pâine, dar nici așa nu vor să aibă copii. Trist lucru este acesta. Trebuie să ne îndreptăm, dacă putem.

Mama e mamă și noi toți sântem legați de mama noastră. Mulți oameni de știință s’au arătat recunoscători mamelor lor, pentru aceasta își amintesc de ea. Mama este o trăsătură caracteristică a noastră.

Când mama trece la cele veșnice, ne mâhnim. Este un păcat din partea noastră. Trebuie atunci să ne rugăm, căci ea de rugăciunile noastre are nevoie, nu de bocete. Mă tulbur foarte mult când văd mâhnire. Aceasta este un mare păcat, pentru că noi sântem Creștini. În loc să fim recunoscători lui Dumnezeu pentru toate, în loc să ne rugăm Lui să ne numere cu îngerii și sfinții, noi sântem mâhniți! Din această pricină, și mama și copilul vor suferi mult în lumea de dincolo.

O mamă avea o fiică, ce era singura ei nădejde. Dar fiica s’a îmbolnăvit și a murit și, pentru că fusese evlavioasă, Domnul a dus-o în Rai. Mama ei a voit să o vadă în vis, dar fiica nu avea trebuință să se arate maicii ei, căci se afla în lăcașurile cerești ale Raiului. De aceea, mama a mers la vrăjitori și ghicitori. O vrăjitoare i-a spus să meargă la mormântul fetei, înainte de răsăritul soarelui, să ia o sticluță și să facă ceva, și apoi să aștepte să i se arate fiica. Mama a făcut întocmai, iar fiica i s’a arătat și i-a spus: "Mamă, ce ai făcut? De ce m’ai căutat? Mă aflam în sălașurile Raiului, iar acum nu mă mai pot întoarce. De ce nu te-ai rugat lui Dumnezeu? Atât de mult m’a apăsat mâhnirea ta, că nu mă mai pot întoarce la Domnul. Nu mă mai pot întoarce acolo unde am fost rânduită."

Nu trebuie să ne întristăm pentru cei răposați, ci trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu, ca El să le dea sălaș evanghelic. Tristețea tulbură totul. Ea zădărnicește pacea pe care cei răposați au dobândit-o de la Domnul. De aceea trebuie să ne rugăm, căci a ne întrista după rudele noastre răposate nu este lucru Creștinesc. Este lucru păgânesc. Noi, aici, ne pregătim pentru viața veșnică. Trebuie să fim recunoscători lui Dumnezeu. Trebuie să ne rugăm Domnului ca să le ierte păcatele și să facem lucruri bune spre pomenirea lor. Acestea sânt primite de Dumnezeu. Numai Domnul poate slobozi sufletul din legăturile iadului. Pentru aceasta, mai cu seamă, să ne rugăm la Dumnezeu, iar acolo unde se face Sfânta Liturghie, zi de zi, să ne rugăm pentru cei răposați.

Pe când trăia Vlădica Nicolae, l-au întrebat dacă este mântuire pentru cei ce nu s’au pocăit în timpul vieții. El le-a spus că poate fi, dacă se roagă cineva pentru acel suflet patruzeci de zile și mai mult. Liturghia este jertfa de pe Golgotha. Domnul se jertfește. Doamne, curățește păcatele celor ce se pomenesc aici, prin Preacinstitul Tău Sânge. Aceasta este jertfa cea mai mare pe care noi, Creștinii, o putem aduce.

Când eram tânăr monah, mă chinuia întrebarea: "De ce acela care Îl caută sincer pe Domnul suferă atât de mult? De ce se chinuie atât de mult? Nu mai pot, Doamne!"

M’am culcat. În vis m’am văzut pe mine în înălțime. Văd cum vine o oaste dinspre răsărit spre apus. Nu este oștire pământească, ci oaste cerească. Toți sânt asemenea (egali, n. ed. srb.) Numai unul merge înaintea tuturor. Toți cântă:

Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.

Cânt și eu împreună cu ei.

Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.
Cum vom birui răul?
Cu dragoste!

Pentru Împăratul Slavei,
Pentru al Cerurilor Împărat,
La luptă mergem,
Răul să-l biruim.

Contează foarte mult când în casă este un rugător. Rugăciunea atrage harul lui Dumnezeu. O simt chiar și cei a căror inimă s’a răcit. De aceea, trebuie să ne rugăm neîncetat. (Belgrad, 1998, Comunitatea Ortodoxă Sârbă)


Cât e de bine să fim între cei buni!

Părintele Tadei: Dumnezeul nostru s’a pogorât între noi ca să-i aducă iarăși la starea dintru început pe cei pe care i-a zidit. El a făcut totul ca omul să-L poată înțelege. Ar fi putut să mântuiască neamul omenesc și într’alt chip, dar, când omul a căzut, el și-a stricat întregul "aparat cugetător" lăuntric și a devenit neputincios să săvârșească binele. A căzut sub stăpânirea duhurilor viclene, s’a dat lor de bunăvoie și s’a înrobit.


Smerenia desăvârșită Idealul vieții Creștine

Sfinții Părinți spun: Idealul vieții Creștine nu este săvârșirea de minuni, nici vindecarea bolnavilor, nici învierea morților, ci desăvârșita smerenie.

În vara anului 1991, starețul Tadei a vorbit în fața a doi studenți din Belgrad, care au înregistrat acest cuvânt. Unul dintre ei a zis:

Iertați părinte, blagosloviți să înregistrăm aceste cuvinte ale sfinției voastre, ca să ne întărim duhovnicește mai târziu?

Părintele Tadei: Păi nu, care-i folosul? Cuvintele mele nu sânt... (nu se aude bine - n. red. srb.) nu sânt de folos, răspunde el. Voi veniți cu probleme, eu am multe probleme, dar Dumnezeu ne va mângâia. Eu mă vaiet vouă, voi vă văietați mie și apoi e bine... Domnul mângâie! Atunci părintele le-a ținut acestor doi studenți și celor care mai erau împreună cu ei poate cel mai frumos cuvânt pe care l-am auzit, despre starea de astăzi pe pământ, despre starea omului pe pământ, despre poziția lui în raport cu timpul și veșnicia, în relație cu Dumnezeu.


Sântem înconjurați de taine. Omul - cununa Dumnezeiască a făpturii

Părintele Tadei: Oamenii socotesc că sânt ceva de seamă - spune părintele - pe când, de fapt, omul este un nimic. Vlădica Nicolae spune: "Ce este omul? Un sac de carne stricată, nimic mai mult. Nimic." Fire necugetată. Nu înțelege că este un "palavragiu," că este o armă în mâinile duhurilor căzute. Domnul face cu noi ce voiește, dar ne-a lăsat loc de mișcare, ca să putem cugeta și să hotărâm dacă dorim sau nu binele. Duhurile au căzut mai înainte ca omul să fie zidit, cu multe veacuri înainte. Nu toate duhurile și-au păstrat locul. Omul este cununa Zidirii. A fost plăsmuit cel din urmă dintre toate cele plăsmuite. A fost plăsmuit spre a fi stăpânul lumii materiale, ca toate să i se supună... Lumea materială, cosmosul, nu a fost în starea aceasta. După cădere a devenit grosolană și stricăcioasă. Dar chiar și grosolană și stricăcioasă are totuși frumusețea ei... Da...

Strămoșii noștri erau nemuritori. Ei nu erau legați de timp și spațiu, precum sântem noi astăzi. Vedeți, se mișcau iute ca gândul. După cădere, totul s’a stricat. Dumnezeu, fiind tot Dragoste, a știut că întreaga făptură zidită gânditoare nu va putea să-și păzească starea și a lăsat vreme, de la Facerea lumii până la Înfricoșata Judecată, vreme ca făptura gânditoare să-și vină în fire, să se întoarcă în sânul Părintelui său, să fie cuprinsă în Binele Desăvârșit, în Dragostea Desăvârșită. Dar iată, oamenii prețuiesc mai mult răul decât binele. Firea căzută! Cugetă mai lesne răul decât binele. Dar când omul cugetă răul nu are pace, nici liniște din pricina acestor gânduri.

Cât de mare este căderea noastră! Un dezastru. Înfricoșător! Nu ne putem veni în fire, nici nu putem face nimic de la noi înșine. Noi, îndeobște, nu înțelegem cum ne chinuie duhurile căzute. Credem că sânt gândurile noastre. Ne chinuie pizma, ura, răutatea. Ea este tiranie peste tiranii. Sufletul nu vrea, dar nu se poate izbăvi. De mic se deprinde cu ea, și aceasta prinde rădăcină puternică și adâncă. Acum trebuie să o smulgem din noi.

Trebuie să te preschimbi în dragoste. Să fii cu desăvârșire liniștit și împăcat. Nu este ușor, vedeți ce cădere înspăimântătoare este căderea omului?


Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu

Părintele Tadei: Omul nu poate nimic singur, fără ajutorul lui Dumnezeu. Crede că știe ceva. Firea căzută! Totul i se descoperă din veșnicie. Pretutindenea sânt taine ale lui Dumnezeu. Sântem înconjurați de taine. Sântem o taină uriașă și pentru noi înșine. Nu știm ce sântem. De unde am venit? Încotro ne îndreptăm? Ce este această ființă care cugetă, se mișcă și spune unele lucruri pe care le știe? Ce a auzit de la cineva, îl cugetă, i-a venit în minte. Face ceva, nici el nu știe cum. Ce este taina aceasta din lăuntrul lui? Cum lucrează în el organele interne fără voia lui, și în chip desăvârșit? Iar el tulbură toate cu gândurile lui.

Bolile vin din pricina păcatului? - întreabă unul dintre studenți.

Părintele Tadei: Din pricina căderii cu gândul. Din gânduri. Toți, de obicei, gândim și bine și rău. Cum sânt gândurile cu care ne îndeletnicim, așa ne este și viața. Sufletul se hrănește cu gânduri, trupul cu hrană materială.

Există gânduri ale noastre și gânduri care ne vin din afară?

Părintele Tadei: Se strecoară din toate părțile. Razele de acțiune ale gândurilor sânt în toate părțile. Dacă ni s’ar descoperi acestea... este o mreajă înfricoșătoare! Și fiecare are o stație radio în el. Omul este un aparat mult mai precis decât o stație radio, decât un televizor, numai că funcțiile i s’au stricat. Ce ființă precisă este omul! Cât de înaltă! Dar noi nu știm să prețuim acesta. Nu știm să ne conectăm la Izvorul vieții, să simțim bucuria vieții. Însă, vrăjmașul... ne supune întotdeauna...

Domnul a descoperit Cuviosului Antonie cel Mare raza de acțiune a gândurilor care ne înconjoară. Și când a văzut, Cuviosul a suspinat: "Doamne, cine poate să treacă de acestea?" Și a auzit un glas: "Numai cei smeriți și blânzi." De ei, nici nu se vor atinge acestea. Sânt alipiți numai de pace, de liniște, de razele lucrării dumnezeiești, semn al puterii desăvârșite a lui Dumnezeu. Nu se alipesc de cele rele.

Cum ne influențează mediul de viață poluat în care trăim?

Părintele Tadei: Iată, spun acum oamenii că Serbia noastră este chiar foarte săracă, cu totul săracă. Se spune că este cea mai poluată cu materiale radioactive. Acum, cea mai înaltă radioactivitate este în Serbia. Foarte mare, de neîndurat. Nu sântem bolnavi, dar nu avem vlagă. Nu ne merge. Oamenii sânt sănătoși, dar nu știu ce le lipsește. Iau medicamente, și mai rău! Iar cât mai avem încă puțin aer curat, trebuie să ne folosim de el, dar și acesta este poluat, totul. Mai cu seamă se simte atunci când desfășurăm o muncă intelectuală - trebuie să respirăm adânc, des, căci creierul și inima cheltuiesc o cantitate mare de oxigen. Dacă nu avem îndeajuns oxigen în creier, nu putem să gândim. Ceva nu merge, și ne mirăm ce. Nu avem suficient combustibil, nu avem oxigen.

Iată, vezi, acum mâncăm hrană otrăvită. Cu toți sântem otrăviți. De la piață nu mai ai ce să cumperi. Toate sânt frumoase, dar nu îndrăznești să le cumperi. La sfârșitul veacului trecut, un Stareț spunea: "Va veni vremea când oamenii vor produce multe roade ale pământului, dar nu vor îndrăzni să le mănânce." Iată, a venit vremea. Vă întrebați cum? Hrana ne este otrăvită. Și cea trupească, și cea sufletească. Sânt otrăviți și copiii, și bătrânii. Oameni cred că vor trăi veșnic aici. Dar viața este scurtă. Ce este viața, omule? Nimic.

Este atât de scurtă, că nici nu ne putem închipui. În anii tinereții, omul nu observă asta. Eu mă gândesc de multe ori: sântem chiar nenorociți aici, pe pământ, căci nu putem trăi nici patru miliarde de secunde. Ar trebui să trăim 130 de ani. O sută de ani sânt trei miliarde de secunde. Ce înseamnă 100 de ani? Nimic... O clipă... scurtă... Trăim în veșnicie.

Altminteri, timpul acesta există datorită faptului că pământul se rotește în jurul axei sale și în jurul Soarelui. Dacă Soarele s’ar opri la zenit, nu am mai putea măsura timpul. Trăim în veșnicie. O zi neîntreruptă. Nu am avea de unde să pornim. Dacă nu am măsura timpul, am observa că timpul (de fapt) nu există! Există pentru noi deoarece sântem mărginiți.


Iuțeala duhului și a gândurilor

Părintele Tadei: De aceea, în Apocalipsă, Sfântul Ioan Theologul spune că îngerul cel ce a stat cu un picior pe pământ și cu altul în mare și s’a jurat pe Cel Înalt, a zis că timpul nu va mai fi! (Apoc. 10:6). Veșnicie... Așadar, Domnul va grăbi timpul, și lumea materială va dispărea. Știm că materia, când atinge viteza luminii, încetează să mai existe. Se preface în energie nevăzută când atinge viteza luminii, trei sute de mii de kilometri pe oră.

Cât sântem de nevolnici! Până de curând am știut doar despre această viteză, dar n’am știut că există o viteză și mai mare. Iar acum, pentru că avem aparate precise care măsoară mișcarea, Domnul ne descoperă existența unei viteze mult mai mari. O particulă de energie, fie că o numim foton sau altcumva... Aceasta acum apare pe ecran, acum dispare - cât s’a ivit numai pe ecran, și deja a traversat galaxia. Iar diametrul galaxiei noastre este de 50 de milioane de ani lumină. Cât de mare este diferența de viteze! Viteza luminii nu se poate asemăna cu viteza aceasta, așa cum nu se poate asemăna un melc cu un tren expres. Trei sute de mii împărțite la 50 de milioane de ani lumină! Așadar, o viteză uriașă... Da... Duhul este mai iute decât gândul. Gândul este mai încet. Viteza medie a duhului, iar duhul este neînchipuit de iute... Trecem în veșnicie... Da. Slavă Domnului pentru toate!


Am otrăvit pământul...

Părintele Tadei: Nouă ne sânt descoperite multe, dar le întrebuințăm rău. Vedem cum ne-am făurit înșine condițiile în care nu mai este cu putință continuarea vieții pe pământ - din pricina otrăvii. Ne-am otrăvit... Un expert de-al nostru, care a scris cartea Planeta și civilizația în pericol, Branko Kitanovici, spune: "În anul 2000, pe pământ nu vom mai avea apă de băut." Apa potabilă reprezintă doar 2% din volumul total al apei. 98% nu se bea. El spune că nu va fi posibil ca apa să fie purificată, că toată va fi otrăvită. În ce ritm se răspândește otrava pe globul pământesc! Dușmanul numărul unu al omului este gazul de eșapament, degajat de mașini. Apoi, toate celelalte. Fiecare fabrică degajă cantități uriașe de otravă. Astfel se întâmplă și cu agricultura. Belgradul bea apă otrăvită. Un inginer care lucrează acolo, la Makiș, spune: "Noi tratăm apa cu clor, dar rămâne toxică. Nu-i de nici un folos. Bacteriile și bacilii îi îndepărtăm ușor, dar nu și toxinele." O filtrezi cât vrei, o purifici, o fierbi - fă-i ce vrei, otrava este pretutindeni în jurul nostru. Și când nu va mai fi apă de băut, se va stinge și viața. Organismul conține 70% apă. Agricultura a avansat mult, dar multe specii de copaci au dispărut. Ulmul a dispărut de mult. Se spune că în orașul T. pădurea de conifere se usucă, vârfurile copacilor au început să se usuce. Nivelul radiației este ridicat, iar izvoarele din munte otrăvite. Otrăvite sânt și ploile, care pârjolesc pământul. Pământul este otrăvit, noi înșine ne-am otrăvit...

Nimic nu le mai ajunge oamenilor. Totul a început îndată după căderea strămoșilor noștri, de îndată ce s’a făcut vărsare de sânge. Cain l-a ucis pe fratele lui mai mic, Avel, doar din zavistie. De ce jertfa lui Avel să fie primită, iar a lui nu? De aici a început totul. Și, până în ziua de astăzi, nu mai e pace. Toți caută ceva, de parcă vor trăi o veșnicie, dar nu este așa. Nu e... nu e... Se pare că a venit sfârșitul. Fabricile poluează mediul într’un ritm atât de rapid, încât nu vom mai putea trăi mult.


Trebuie să luăm pildă de la păsări

Părintele Tadei: Slavă Domnului, există încă păsări... Dar foarte multe specii au dispărut... Totul doar se zădărnicește, și se nimicește viața... Și aceasta nu-i ceva ascuns. În urmă cu vreo zece ani, când ningea, așa mare zăpadă era - când era clar de lună se adunau mulți iepuri, cete întregi. Zăpada era mare, ei o călcau în picioare, alergau în cerc, aici unde este poiana, unde nu sânt copaci, se alergau, se urmăreau unul pe celălalt, când aici, când acolo, se dădeau de-a rostogolul prin zăpadă, se jucau. Se bucurau - bucuria vieții. Animalele au bucuria vieții. La noi, (bucuria aceasta) s’a stricat și s’a întunecat. Ele au bucuria vieții, iar noi avem tot ce vrei și ce nu vrei, și niciodată nu sântem mulțumiți. Ele nu-și fac griji, nu își umplu hambarele cu grâu, nu fac nimic, și totuși Dumnezeu le hrănește. Ronțăie acolo o crenguță mică, găsesc pe undeva adăpost, dorm. Și mulțumesc lui Dumnezeu. Iar noi, nu. Păsările Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu. Încep dis-de-dimineață, la ceasul al treilea, și până la ceasul al nouălea nu se mai opresc. La ceasul al nouălea se potolesc puțin, abia apoi pleacă să caute mâncare, căci trebuie să-i hrănească pe cei mici... Apoi iarăși cântă. Pe ele nimeni nu le mână să cânte. Doar cântă. Dacă le ascultă cineva sau nu, ele tot cântă... Iar noi - încruntați, cu nasul pe sus. Nu avem chef de cântat, nu avem chef de nimic. Trebuie să luăm exemplu de la păsări. Sânt întotdeauna vesele. Iar noi? Nouă mereu nu ne convine ceva. Și ce ne deranjează, de fapt? La drept vorbind, nimic. Nu-i așa?

Așa-i, răspunde un student.

Părintele Tadei: Singuri ne deranjăm pe noi înșine.

Părinte, am vrea să știm cum putem afla voia lui Dumnezeu în viață? Cum să ne hotărâm dacă să ne angajăm într’o parte sau alta, dacă să ne căsătorim sau nu?

Părintele Tadei: Domnul însuși ne deschide calea. El ne descoperă sfânta Sa voie. Sfânta lui voie se face cunoscută prin părinți. Dacă vom asculta de părinți, totul va merge bine și va fi binecuvântat. Dacă le stăm împotrivă, nimic nu merge. Merge, merge, dar mai mult merge de-a-ndărătelea decât înainte. De pildă, ai îndrăgit o fată și vrei să te căsătorești cu ea cu orice preț, dar tatăl și mama ta îți spun: "Dar, fiule, ea nu este potrivită pentru tine." Însă, în zadar. Ți-a legat vrăjmașul mintea, te-a înrobit - și vrea, vrea. "Dar, fiule, ea nu e pentru tine," spun părinții. "Îți vom găsi alta." Dar fiul nu vrea să asculte, o vrea cu orice preț pe aceea. Se căsătoresc. Se gândesc - e ideal. Se iubesc. Dar după un timp nu se mai iubesc (se dezgustă), dragostea trece și nu mai rămâne nimic. Cel mai bine este atunci când părinții se înțeleg din vreme, când diferența de ani nu este mare... Cel mai bine este atunci când dragostea se dezvoltă în cadrul căsniciei. Atunci nu se intră în căsnicie cu plănuire. Tinerii căsătoriți au binecuvântarea părinților și, apoi, totul merge cum e mai bine... Căsnicia nu este o viață frumoasă, dulce... Ba e cât se poate de amară! Abia după aceea vezi că nu ești liber, ci că ești legat - și încă cât de legat. Ești înhămat la căruță și trebuie să tragi, căci te bat. Copiii cer. Trebuie să tragi - vrei, nu vrei. Iar când erai liber, gândeai altfel...

Dar acum trebuie să te îngrijești nu numai de tine, ci de mai mulți.

În viață sânt doar două căi, călugăria și căsătoria, sau există și o altă cale? Cum să știu care cale este cea bună pentru mine?

Părintele Tadei: Călugăria nu este pentru oricine. Da. Viața călugărească nu e ușoară. Viața pe pământ, îndeobște, nu e ușoară, oricât de prielnice ar fi împrejurările. Cel care a trăit după cum a voit și după cum i-a dorit inima este Solomon - Împăratul Solomon, fiul Împăratului David. A domnit patruzeci de ani și nu a purtat război cu nimeni. Domnul l-a răsplătit cu înțelepciune. A înălțat templul din Ierusalim. Veneau la el din toate colțurile lumii să-l asculte... Și chiar el spune: "Orice a cerut inima mea, toate pe voie mi-au fost. Am poftit vii frumoase a avea, și le-am sădit. Palate, și de toate am avut. Avut-am în Ierusalim gătită cea mai bună oaste. Dar cu nimenea nu s’a războit." Și spune mai departe: "Am poftit aurul și argintul din belșug, și Domnul mi-a dat. Am cercat multe feluri de viață, să văd de este vreo mângâiere aici pe pământ și să urmeze... Și aici pe pământ am cunoscut că toate sânt în deșert și deșarte, și chin al sufletului. Nu este trainică mângâiere..." (Înț. Solomon)

Vezi, asta spune Solomon - un om înțelept. Așadar să ai ce îți dorești, să fii ce îți dorești - nimic mai mult nu-ți e de folos. Pe scurt, așa cum nu ai trăit defel. Ai crezut că ai sorbit toată înțelepciunea lumii acesteia. Fire căzută! Și dacă ai putea să-ți vezi viața din afară, ai vedea că te umfli în pene ca un curcan, că ești nimic (zâmbește)... Ai capul sec.

Cine de pe pământ, din cei ce au fost sau cei ce vor fi, din trecut sau din viitor, este atoateștiutor? Nimeni. Fiecare se desăvârșește într’o direcție, făurește ceva anume - și astfel alcătuim cu toții un întreg. Oamenii îi prețuiesc pe filosofi, pe feluriții învățători ai lumii, le citează neîncetat cuvintele. Nimeni nu dă însă atenție faptului că Dumnezeu le-a făgăduit strămoșilor noștri că va trimite pe Mântuitorul lumii, ca să ne aducă la starea cea dintru început. Nimeni nu a știut că acesta va fi Însuși Dumnezeu. Căci numai Cel ce ne-a zidit ne poate aduce la starea cea dintru început, cine altcineva să o facă? Iar El a venit, și nu a fost primit. Iată, ne-am botezat în Hristos Domnul, sântem Creștini (numai părelnic) - nu așa cum ne vrea Domnul. Nu-i nimic bun în noi. Cugetăm cele viclene, ne mâniem, îl nesocotim pe aproapele nostru - nu-i nimic bun în noi... Și citim, dar nu înțelegem. Care dintre filosofii și dintre învățații lumii a putut spune despre sine: "Eu sânt Calea, Adevărul și Viața"? /In. 14:6/ Nimeni! Și să mai spună: "Eu sânt Pâinea vieții" /In. 6:35-48/ sau "Cela ce crede în mine are viață vecinică"? /In. 6:47/ Dar oamenii sânt meschini. Puțin înțeleg, puțin pricep. Le este mult mai aproape minciuna, decât adevărul.


Desăvârșirea vieții Creștine este deplina smerenie

Părintele Tadei: Socotim că avem vreo valoare... Nu valorăm nimic! Da. Desăvârșirea vieții Creștine, o spun Sfinții Părinți, este deplina smerenie. Desăvârșita smerenie! Ei (cei smeriți) sânt răsplătiți cu harul lui Dumnezeu. Cel smerit și blând nu se mânie. Iar dacă-l jignești, tu te mânii, iar el plânge pentru tine, pentru că singur te chinui.

Spuneți-ne, pentru sfârșit, există vreun leac pentru noi, cei căzuți și bolnavi?

Părintele Tadei: Și încă cum! Să faceți ascultare. Să vă smeriți și să ascultați. Cel ce este smerit și blând, acela și ascultă. Cum spune poporul: "Cine ascultă de alții, degrabă se folosește." Cel care ascultă, acela e smerit. Și îndată ce ne-am împotrivi, vom observa cum vrăjmașul ajunge să ne conducă viața. Nu se poate și nu se poate!

Părinte, părinții mei sânt divorțați; mama m’a adus la credință, tata e împotriva lui Dumnezeu. De cine să ascult?

Părintele Tadei: Apoi, bine... nu este treaba ta dacă părinții trăiesc în bună înțelegere sau nu, dacă se ceartă, dacă sânt buni sau nu sânt buni - pentru tine ei trebuie să fie ceva sfânt, ca să ai parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, ca să îți fie ție bine. Da! Nu trebuie să ne supărăm părinții nici cu gândul. Și cum se poartă ei cu noi, este treaba lor. Sânt unii părinți care au fost atât de aspri, care și-au chinuit copiii... Doi frați au avut o mamă așa bună - ea le-a zis să-l cinstească pe tatăl lor, deși acesta nu se purta cu ei așa cum ar fi trebuit, pentru ca să dobândească binecuvântarea lui Dumnezeu. Acum cei doi lucrează acolo, la "L.", în Pojarevaț, și nu îngăduie nimănui să spună ceva despre tatăl lor. Nimeni nu îndrăznește să-l jignească. Cei doi frați zic: Tata este sfânt pentru noi! Au avut o viață grea, tatăl lor nu a avut milă față de ei, dar vezi cum i-a binecuvântat Dumnezeu și au viața împlinită? Sânt recunoscători și mulțumitori față de Dumnezeu. Căci Domnul bine a voit ca prin părinții noștri să venim în lume. Vor da socoteală înaintea lui Dumnezeu de cum sânt ei, vor răspunde și pentru noi. Nu noi vom da socoteală pentru ei. Noi vom da socoteală de cum și dacă i-am cinstit. Starea duhovnicească pe pământ este din cale-afară de rea și din pricină că copiii mici, de până la cinci ani, se împotrivesc părinților. De aceea lucrurile merg în felul acesta, pentru că nu își cinstesc părinții. Pe întreaga planetă starea este aceeași... (Material apărut în Svetigora, revistă a mitropoliei Muntenegrului și Litoralului)


Domnul este în toate

Părintele Tadei: Noi, aici pe pământ, împlinim o epitimie. Să nu vă miraţi că neîncetat aveţi câte un necaz. Toţi păcătuim necontenit - alunecăm şi cădem. Cădem, de fapt, în cursele diavolului. Sfinţii întăresc neîncetat un lucru: important este numai ca omul să se ridice din nou şi să o ia de la capăt pe calea către Dumnezeu. Chiar de am cădea de o sută de ori pe zi, nu vă îngrijiţi de aceasta, ci doar să vă ridicaţi şi să mergeţi mai departe, fără să priviţi înapoi. Ce a fost, a fost şi a trecut. Voi doar să mergeţi înainte şi să vă rugaţi Domnului, pentru ajutor. Nu prin faptul că ne plângem întruna de ceva Îl supărăm pe Dumnezeu. Îl supărăm atunci când păcătuim, nu atunci când ne întoarcem către Dânsul ca spre ruda noastră cea mai apropiată. Domnului îi este plăcut a-l chema neîncetat şi a ne revărsa preaplinul inimii înaintea Sa. Rugăciunea nu este ceva care începe şi se sfârşeşte, şi gata! Să te aşezi înaintea icoanei, să spui ce ai de spus şi apoi să mergi pe calea ta - aceasta nu este rugăciune! Să iubiţi lucrurile mici şi să râvniţi spre cele smerite şi simple. Iar când sufletul se va maturiza, Dumnezeu îi va dărui pacea lăuntrică. Domnul priveşte acum numai la voi şi îi place că năzuiţi după pacea Sa. Atâta vreme cât sufletul nu este copt întru Domnul, El îi va da să vadă doar o vreme că pretutindenea este şi toate plineşte (Rugăciunile începătoare), plineşte lumea întreagă, făptura toată. Atunci sufletul este atât de bucuros, atunci are totul! Dar, apoi, Domnul se ascunde iarăşi, ca să tânjim după El şi să-L căutăm cu toată inima. Este greu a trăi cu aproapele, dacă pornim cu el un război al cugetelor. Nu ajunge să ne înfrânăm de la război deschis, prin cuvinte şi fapte. Nu vă angajaţi cu el nici măcar într’un război cu gândul. Din această pricină se pierde pacea sufletului şi dragostea faţă de aproapele. Nu trebuie să vă împotriviţi, nici să îl convingeţi pe aproapele vostru. Nu foloseşte la nimic. Puteţi să staţi şi în cap înaintea lui, nu veţi câştiga nimic! Pe aproapele trebuie doar să-l iubiţi, pentru Domnul. Domnul este şi în ei (în cei necredincioşi), căci, dacă n’ar fi într’înşii, ar mai putea fi ei vii?!

Nu mai daţi atâta însemnătate întâmplărilor din afară. Fiţi mai mult în lăuntrul vostru, în inimă, cu Domnul, iar pe celelalte lăsaţi-le! Trebuie doar să fiţi cuviincioşi, liniştiţi şi buni faţă de toţi. Nu purtaţi grija altora!